Minunile de la Aiud

Putine inchisori comuniste au exersat arta fizica a torturii asa cum s-a intamplat la Aiud. Au murit sub chin mii de oameni, aruncati apoi, precum cainii, la margini de drum. Dar Dumnezeu a vrut altfel! Osemintele martirilor au fost transformate in moaste sfinte, facatoare de mari minuni. Zeci de manastiri din tara si de la Muntele Athos au luat particele din ramasitele fostilor detinuti politici de la Aiud, care astazi vindeca boli incurabile si izvorasc mir. Moartea si suferinta au fost transformate in nadejde si in viata

„Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”

Parca le-au crescut genunchii din pardoseala. Una langa alta, dinaintea iconostasului, doua statui ale ultimei sperante, murmurand neincetat rugaciuni. Femei inca tinere, venite tocmai din Moldova sa ceara vindecare sfintilor din temnitele Aiudului. Ochii li s-au uscat de plans. Medicii le-au dat verdicte mortale. Preotii pe la care au fost le-au ascultat suferinta, s-au rugat pentru ele, le-au dat canon si, in cele din urma, le-au trimis la Aiud. Aici, unde se spune ca suferinta cumplita de odinioara vindeca suferinta de azi, iar moartea reda viata.
Iuliana si Silvia s-au cunoscut in poarta schitului „Inaltarea Sfintei Cruci”. Au venit la Aiud cu acelasi tren si au strabatut, una pe urmele celeilalte, cimitirul orasului, pina la radacina uriasei cruci de la Rapa Robilor. Au avut aceeasi uimire vazand monumentul impunator si auster ridicat in memoria victimelor din puscariile comuniste. Au ridicat privirile catre cer de-a lungul piedestalului de beton pe care doua siruri de cruci poarta pe umerii lor o alta cruce culcata, ca pe lemnul rastignirii lui Hristos. S-au inchinat si au pasit in biserica din pantecele monumentului, prin usa deasupra careia sta scris: „Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”. Au citit pe pereti, la stanga si la dreapta, sute de nume sapate in marmura – mortii Aiudului. Dar cele doua femei stiu de la duhovnicii lor ca acestia sunt morti doar cu trupul. Dovada ca sunt vii, mai vii decat noi, cei care le citim numele, este ca raspund prin minuni rugaciunilor noastre. Femeile sunt convinse ca sfintii Aiudului le vor vindeca. S-au spovedit, s-au impartasit, se vor ruga cateva zile in sir, vor saruta moastele, se vor unge cu ulei din candela Maicii Domnului si vor scapa de bolile lor.
Credinta femeilor a aprins aerul in mica biserica sau poate altceva s-a intamplat, pentru ca am, deodata, sentimentul ca ma aflu intr-un mormant sfant, unde apropierea mortii nu te ingrozeste, ci te umple de bucurie. Si toate intrebarile imi par suparatoare. In tacerea care se asterne intre noi, gandul mi se indreapta catre oamenii aceia venerati ca sfinti.

O lopata de lut

Anul 1949. Inceputul terorii la Aiud. Orasul miroase ca un caine vagabond. Ploaia izbeste caldaramul din care se ridica valatuci de abur in noaptea rece. Nu e inca septembrie, dar toamna a insangerat strazile cu frunzele pomilor. Dinspre centru, se apropie, in bataia sacadata a potcoavelor de cai, o caruta acoperita cu prelata.

O urmeaza la cativa pasi patru insi in uniforma, care vorbesc tare si la fiecare fraza slobozesc o injuratura. Sunt acriti de vremea rea si de corvoada ce li s-a dat. „S-a umplut pamantul de apa. O sa ne rupem mainile pentru astia”, spune unul si scuipa inspre caruta. Asta-i face pe ceilalti sa taca inciudati. Are dreptate, va fi greu sa scoata lut din mal cat sa acopere cadavrele, sa nu le manance cainii. Ajung la rapa unde se arunca gunoiul orasului. Din loc in loc, se vede cate un arac, de parca ar fi fost vie candva, aici. Soldatii aleg un loc mai aproape de drum, sa nu aiba mult de carat, si incep sa sape. Dupa vreo doua ceasuri, fiecare merge la caruta si trage de picioare cate un mort. Trupuri scheletice, translucide, sunt tarate, cu capetele sarind din piatra-n piatra, si aruncate in groapa comuna. Goale si slutite-n bataie, asa, aruncate unele peste altele, par degetele unor maini impreunate in rugaciune. Nu au asupra lor nici un act, nici un numar, nici macar un obiect personal dupa care sa fie recunoscuti. „Astia-s toti. Zece”, zice un gardian si indeasa cadavrele cu piciorul. N-au sapat destul. Trag pamantul cu harletele si infig un par, ca data viitoare sa faca groapa in alta parte. Al mai batran dintre ei zice in soapta: „Mai, dar nu le-am putea pune o cruce?”. „Esti nebun? Atata ne-ar mai trebui, sa le punem cruce banditilor”, sar ceilalti.
Din 1946 pana in 1989, la Aiud au fost intemnitati mii de oameni, de la tarani instariti, muncitori si studenti, pana la preoti, generali, carturari faimosi si politicieni. Insa teroarea cea mare s-a intins intre ’49 si ’53, ani in care zeci, poate sute de carute au umplut rampa de gunoi a Aiudului cu morti. Dupa aceea, decesele s-au mai rarit. Foamea, frigul, mizeria si lipsa de ingrijire medicala mai doborau cate unul. Dar schingiuirile pana la ultima suflare nu mai erau in meniul zilei. Conducerea penitenciarului incepea sa-si rafineze metodele de tortura: ii obliga pe detinuti sa stea ore in sir intr-o pozitie incomoda, de li se strambau oasele, ii izola la zarca, fara mancare si apa, le promitea eliberarea daca isi toarna camarazii sau daca il injura pe Dumnezeu. Detinutii de la Aiud erau condamnati pe motive politice, dar adevarata lor vina era credinta. Majoritatea lor l-au marturisit pe Hristos pana in ultima clipa si au murit pentru El.

Parintele Augustin

S-a apucat de plouat in Aiud, cu stropi mari, care cad piezis, sub vantul subtire. Orasul, trist si chircit intre blocurile lui gri, miroase a pomi infloriti. In 60 de ani, cati s-au scurs de la primele mucenicii, nu s-a schimbat prea mult. Doar ca la Rapa Robilor nu mai e groapa de gunoi, nici crescatorie de porci, ca pana de curand. Pe coasta a crescut o gradina de cruci, la un capat cu o biserica, la celalalt cu monumentul martirilor anticomunisti si un schit de maici. Peste nestiute oase de sfinti au fost asezati morti noi.

Cele patru maici de la schit si duhovnicul lor, parintele Augustin Varvaruc, se roaga, zi si noapte, pentru toti. La ceasurile trebuincioase, clopotul mare al schitului imprastie pe vale un bocet neobisnuit. In cate o seara, chemarea lui e urmata de oamenii care locuiesc in blocurile meschine de la marginea Gropii Sfintilor.
Barbat inalt, voinic, cu fata luminata de doi ochi mari, parintele Augustin e botosanean de obarsie si are abia 30 de ani. Vorbeste cand repede, cand molcom, ca o apa de munte, dar mereu cu un patos de dincolo de cuvinte.
S-a calugarit in urma cu sapte ani, la manastirea Petru Voda (Piatra Neamt). Era student la Teologie, cand l-a cunoscut pe parintele Iustin Parvu, staretul de la manastirea neamteana, si din prima clipa si-a spus: „Parintele acesta va hotari viata mea”. Era muncit de multe ispite si ar fi vrut sa se calugareasca, dar ii era teama sa nu fie o prea mare incercare pentru sufletul sau. „M-am apucat duhovniceste de picioarele parintelui, asa cum se prinde un copil de picioarele tatalui sau. Dragostea mea pentru parintele era asa de mare, incat imi spuneam ca, daca moare parintele, trebuie sa mor si eu. Citisem in Pateric ca ucenicii unor parinti, dupa moartea acestora, s-au rugat sa fie luati si ei, si au murit la 40 de zile”, povesteste parintele Augustin. Era o mare primejdie pentru sufletul sau, caci atunci cand idolatrizezi un om te indepartezi de Dumnezeu. Parintele Iustin a stiut si s-a purtat cu el cu mare delicatete. L-a calugarit, l-a sustinut mereu si, incet, incet, l-a facut sa-si indrepte dragostea spre sfintii inchisorilor si spre Dumnezeu, care si-a aratat puterea in ei. Prin bunavointa episcopului Andrei al Albei, l-a trimis sa fie duhovnic la Aiud. Aici, parintele Augustin simte mereu ocrotirea sfintilor si depaseste orice greutate. „Mai ales cand intru seara, in chilie, mi se curata pe loc sufletul si mintea de tot ce-i rau, imi piere oboseala si orice suparare”. La inceput, nu intelegea de unde vine starea asta de bine, dar a aflat ca la temelia chiliei sale au fost gasite sfinte moaste. Minunile locului incepeau chiar cu el. La scurta vreme, din initiativa parintelui Parvu si a arhiepiscopului Andrei, s-a pus piatra de temelie a unei ctitorii unice: Memorialul de la Aiud, o manastire mare, cu o biserica adevarata si cu un centru de cercetari martirologice.
„In manastire ne vom cinsti sfintii, iar in centrul de martirologie se va scrie istoria patimirii noilor mucenici sub comunisti. Asa nu numai ca se va afla istoria, dar va fi si crezuta, pentru ca sfintii fac minuni”.

„Sa nu ne razbunati!”

Sunt asa de multe lucruri despre care l-as intreba pe parintele Augustin, dar nu stiu de ce, inainte de toate, vreau sa-mi arate locul unde se crede ca a fost ingropat Mircea Vulcanescu – una dintre cele mai stralucite minti interbelice si un martir pentru Hristos. A murit pe 28 octombrie 1952, la Aiud, salvand viata unui student.

Era o toamna teribil de rece, iar cei doi detinuti fusesera pedepsiti, fiind bagati, aproape goi, intr-o camera de beton, fara incalzire si nimic pe care sa te asezi. Frigul smulgea carnea de pe ei. Le inghetasera fetele si nu mai puteau vorbi, picioarele le amortisera si nu mai reuseau sa se miste prin camera, sa se incalzeasca. Mintile le erau cuprinse incet, incet, de o ceata groasa. Mai puternic, Mircea Vulcanescu mai rezista sa stea in picioare, dar studentul a cazut la pamant. Fara ezitare, filosoful s-a asezat pe pardoseala inghetata tragand corpul tanarului peste al sau, ca sa nu se imbolnaveasca. Studentul a supravietuit, dar Mircea Vulcanescu si-a dat sufletul in scurt timp. Avea 48 de ani si a lasat, pe patul de moarte, un testament cutremurator, de adevarat mucenic: „Sa nu ne razbunati!”.
Parintele Augustin merge cu pasi de pisica, cu grija celui care stie ca ar putea calca pe sfinte moaste. Desi e un drum proaspat facut cu lama buldozerului, il urmez rusinat, ca si cum as trece peste morminte. La o cotitura, se ridica din iarba o cruce sobra, din lemn sculptat, avand un acoperis ca de poarta maramureseana. Ne reculegem cateva clipe, desi nu e sigur ca acolo se afla osemintele marelui invatat. Pot fi ale altor sfinti ai Aiudului, ca parintele Daniil (cunoscut ca scriitor sub numele de Sandu Tudor), sau parintele Ilarion Felea, marele duhovnic al Clujului.
„Rapa asta este plina de osemintele unor mari intelectuali si preoti, sfintiti prin mucenicie. Numai Dumnezeu a facut ca unii din ei sa nu-si sfarseasca viata aici. Din mila Lui, o parte din ei au trait pana dupa decembrie 1989 si au depus marturie despre ce s-a intamplat in gulagul romanesc.”

Moarte cu miros de rai

Merg cu parintele Augustin la osuar, unde se afla parte din ramasitele pamantesti ale detinutilor ingropati pe Rapa Robilor. In partea cea mai de jos a monumentului, perete in perete cu altarul bisericii, se afla o incapere de cativa metri, ocrotita de o mare icoana a Maicii Domnului. Pe icoana, sub acoperamantul Nascatoarei de Dumnezeu, cativa sfinti sunt in zeghe si cu lanturi la picioare.

Chipurile lor exprima, cu un realism aproape insuportabil, starile prin care au trecut mucenicii de la Aiud: suferinta deznadajduita, speranta, credinta, extazul vorbirii cu Dumnezeu. In dreptul mainilor Maicii Domnului, doua candele ard permanent, iar despre uleiul din ele se spune ca face minuni. De o parte si de alta a icoanei, pe rafturi de sticla, sunt asezate cuminti oase sfinte. Pana la ele, peretii sunt acoperiti cu nume. Intr-un colt, ca o dovada a crimei, o usa de celula ferecata in fier. Are numarul 29…
Traiesc sentimente confuze: revolta, mila, dar si o pace neasteptata. Aerul palpita straniu, desi nu e nici o fereastra deschisa, miroase ca o gradina cu Mana Maicii Domnului.
Privirea imi este atrasa de un craniu auriu, parca spalat in miere. Parintele Augustin imi explica: „Dupa dintii perfecti, era tanar, nu avea mai mult de 28 de ani”. Un tanar care avea viitorul in fata si nadajduia sa se bucure de viata. Poate ca se indragostise si visa la o familie, poate ca isi luase doctoratul si promitea sa fie un mare profesor, poate ca tocmai in noaptea cand a fost arestat se intorcea de la o intalnire cu prietenii, unde a ras pentru ultima data.

Il rog pe parintele Augustin sa-mi spuna ce stie despre cum au murit cei ale caror oseminte le vad. Mai multi medici au cercetat moastele si, dupa urmele gasite pe ele, au descifrat caznele la care au fost supusi. Parintele isi face semnul crucii inainte de a lua in maini fiecare os, apoi il saruta cu evlavie. „Sfantului acesta i-a fost smulsa, cu un cleste, o aschie de os din femur, dar nu de tot, ci numai atat cat sa-i dea dureri groaznice. Probabil ca i s-a aplicat aceasta tortura cu putin timp inainte de a muri, pentru ca osul nu s-a mai refacut”. Ca la o lectie sumbra, de anatomie, parintele imi vorbeste si despre alte oase: o mandibula de om tanar, cu dinti tociti, de batran, pentru ca sfantul a scrasnit de durere in multe torturi; un craniu lovit cu o maciuca cu cuie, care insa nu intrau adanc, sa omoare, ci doar sa provoace dureri crancene; un alt craniu cu osul fruntii si osul cefei plesnite de lovituri; un altul lovit cu o ranga deasupra urechii drepte, pana ce osul a intrat in creier. „Medicii spun ca tortionarii stiau exact cum sa loveasca, pentru ca durerea sa fie maxima, dar cel schingiuit sa nu moara. Deseori insa, dupa multe batai, mureau”.
Ochii parintelui se intuneca a plans, chiar daca stie ca jertfa n-a fost zadarnica: martirii Aiudului s-au sfintit prin suferinta, iar azi vindeca suferinta prin locul pe care l-au castigat langa Dumnezeu.

„Te cheama Ioan?”

De vreun an, doi, au inceput sa se petreaca minuni cu sfintele moaste de la Rapa Robilor. Prima a fost la manastirea Frasinei. Parintele Valerian (fostul actor Dragos Paslaru) a cerut, printr-un intermediar, particele din sfintele moaste. Cand i-au fost aduse, monahul a plans de bucurie. In timp ce se indrepta spre chilia sa, sa puna darul la adapost, a auzit o voce din spate: „Ioan”.

S-a intors si n-a vazut pe nimeni. Pentru un moment, a crezut ca face cineva o gluma cu el, dar, fiind luminat de Dumnezeu, a deschis capacul raclitei, a privit sfintele moaste si a intrebat: „Te cheama Ioan?”. Si aceeasi voce i-a raspuns: „Da”.
Parintele Augustin vorbeste cu glasul aburit de emotie. N-a fost doar o singura minune la Frasinei! Un alt calugar de la manastirea valceana a vrut, si el, sfinte moaste de la Aiud. Parintele Augustin i-a dat, iar dupa o vreme, moastele au inceput sa raspandeasca un miros divin in chilie. Cei doi monahi de la Frasinei au hotarat atunci sa puna toate moastele la un loc, intr-o raclita, si au facut Acatistul Sfintilor Marturisitori. „In timpul acatistului, sfintii si-au schimbat mireasma. A devenit diferita, ca si cum mirosul de trandafir s-ar fi schimbat in miros de crin. Iar dupa terminarea acatistului, au revenit la vechea mireasma”.
Mai tarziu, parintele Augustin a incredintat mai multor maici de la Petru Voda particele dintr-un trup pe care l-a gasit pe cand sapa o groapa pentru stins varul. Dupa o luna de rugaciuni, sfintele moaste din chilia uneia dintre maici au izvorat mir. „Sunt semne ale lui Dumnezeu ca trebuie sa-i cinstim pe acesti sfinti. Dar sa stiti ca inca si mai mari minuni ni s-au aratat.”

Vindecari miraculoase

* Pe 2 ianuarie anul acesta, au venit la Aiud surorile unui barbat in varsta de 40 de ani din Bucuresti, grav bolnav. I-au spus plangand parintelui Augustin ca fratele lor a fost operat pe creier, ca se afla in coma si ca medicii nu-i mai dau nici o sansa. Femeile aflasera ca untdelemnul care arde in candelele din osuar face minuni.

Parintele le-a dat o sticluta si le-a spus sa il unga pe cap pe bolnav, facand semnul sfintei cruci, insotit de o rugaciune: „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, pentru rugaciunile sfintilor de la Aiud, tamaduieste pe fratele nostru”. Asa au facut, iar a doua zi medicii s-au razgandit si l-au operat din nou pe bolnav. La trei zile dupa interventie, era pe picioarele lui. „In Joia Mare din acest an, a venit la Aiud toata familia acelui barbat, cu el in frunte, sa multumeasca sfintilor. Omul condusese masina de la Bucuresti pana aici, fara probleme. Sfintii fac mari minuni pentru cei care au credinta puternica”, spune parintele Augustin.
* Tot la inceputul anului, doi tineri, sot si sotie din Cluj, insotiti de duhovnicul lor, au venit sa se roage la sfintele moaste de la Aiud si au cerut putin untdelemn din candele. Isi doreau foarte mult un copil. „Le-am dat, spunandu-le sa isi faca semnul crucii cu untdelemn pe frunte si sa se roage Maicii Domnului si sfintilor de la Aiud. In saptamana luminata au revenit sa multumeasca, caci sotia era insarcinata”.
* O femeie din Targu Jiu suferea de mai multe boli si era in pragul deznadejdii, dupa ce medicii nu-i aflasera leacul. Un preot de la Muntele Athos a trimis-o la Aiud. A venit, mai mult moarta decat vie, avand, printre altele, rani urate la ambele picioare, pe care diabetul le intindea si adancea tot mai mult. Parintele Augustin i-a dat ulei din candela sfintilor si a invatat-o ce rugaciuni sa spuna. In doua saptamani, au inceput sa i se inchida ranile si sa se simta mai bine cu tot trupul. „Asa a vrut Dumnezeu, ca femeia aceasta, care avea o viata crestineasca frumoasa, era spovedita si impartasita, sa se vindece doar cu ulei din candela martirilor de la Aiud. Ca prin aceasta vindecare sa fie preamariti sfintii inchisorilor”.

Evlavia populara

Sfintele moaste de la Aiud sunt tot mai cerute la manastiri din tara, dar si la Muntele Athos. Staretul arhim. Gheorghe Kapsanis de la manastirea Grigoriu de la Sfantul Munte – ctitorie a domnitorului Stefan cel Mare – a trimis un curier cu o scrisoare, in care cerea sfinte moaste de la Rapa Robilor. „Cand au ajuns sfintele moaste la Manastirea Grigoriu, toata obstea era la poarta, cu preotii imbracati in vesmintele de slujba, cu lumanari aprinse, intampinand astfel sfintii. Si au depus sfintele moaste in biserica, la loc de mare cinste, sa se inchine acolo si obstea, si pelerinii”.
Clopotul canta de vecernie. Usa deschisa de la osuar lasa amurgul sa dea o alta stralucire sfintelor oase. In candele, flacarile se inalta ca doua mici flori de crin.
N-am nici o neputinta trupeasca, slava lui Dumnezeu, dar ma uit cu inteles la parintele Augustin. Sfintia sa intelege, zambeste si imi pune cate o lingurita de untdelemn auriu in cateva sticlute. Le primesc cu sentimentul ca tin in palme sangele sfintilor.

Contul unde se pot face donatii pentru Schitul „Inaltarea Sfintei Cruci” care va coordona realizarea „Centrului Memorial Rapa Robilor” de la Aiud, jud. Alba: Schitul „Inaltarea Sfintei Cruci” – str. Eroilor nr. 3, Aiud, jud. Alba, cod 515200, cod fiscal: RO 17113330
Cont IBAN: RO45RNCB0005021158770001, deschis la BCR, Sucursala Aiud.

Claudiu Tarziu

Sursa: Formula As