Duminica Ortodoxiei în enorie – 2014
Prima duminică din Postul Mare, a Ortodoxiei, a fost cu adevărat un moment de mare praznic şi de bucurie duhovnicească, motivat de încărcătura duhovnicească a zilei, dar şi de prezenţa în mijlocul nostru a părintelui Arhimandrit Nikódimos Kabarnós, din Grecia.
Folosim această sărbătoare pentru a îndruma părinteşte credincioşii comunităţii să se închine cu credinţă şi evlavie în faţa sfintelor icoane ori de câte ori intră în biserică, rugându-se sfinţilor reprezentaţi pe ele; să aşeze la loc de frunte în casele lor icoane sfinţite, mai ales ale sfântului ocrotitor, şi să le cinstească prin aprinderea candelei, închinare şi rugăciune evlavioasă zilnică; să poarte în călătoriile lor icoanele sfinţite ale Mântuitorului, Maicii Domnului şi ale sfinţilor ocrotitori, ca să le fie spre ajutor şi izbăvire de primejdii; să dăruiască o icoană sfinţită unui copil la primirea Tainei Sfântului Botez sau tinerilor care primesc Taina Sfintei Cununii, pentru sfinţirea familiei; să aducă linişte şi tămăduire sufletească în viaţa unui bolnav aflat pe patul de suferinţă, oferindu-i o icoană sfinţită; să meargă în pelerinaj individual sau organizat de Biserică la icoanele făcătoare de minuni de la locurile sfinte ale Ortodoxiei de pretutindeni, pentru a primi întărire în credinţă, pace sufletească, vindecare de boli şi de suferinţe şi ajutor în necazurile vieţii.
Precum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebesc şi icoanele creştine de idolii păgâneşti. Idolii sunt chipuri de fiinţe născocite şi imaginate, în vreme ce icoanele sunt înfăţişări de sfinţi care au trăit pe pământ cu adevărat, L-au proslăvit pe Hristos prin credinţa lor şi s-au învrednicit în cer de împărăţia lui Dumnezeu. Acolo iluzie, aici realitate. Acolo minciună şi nălucire, aici adevărul şi numai adevărul. Idolii îl despart pe om de Dumnezeul Cel adevărat, în vreme ce icoanele îl duc pe om la Dumnezeul Cel adevărat. Prin a doua Sa poruncă, Ziditorul a vrut să abată neamul omenesc de la ceea ce-l desparte de El, adică să-l abată de toate minciunile, nălucirile şi iluziile demonice.
În secolul al VIII-lea unii creştini au căzut în erezie fată de adevărata cinstire ce li se cuvine sfinţitelor icoane, unii socotindu-Ie chip cioplit, ca toti rătăciţii de astăzi. Atunci s-a pornit o luptă aprigă împotriva icoanelor. Această luptă a fost sprijinită chiar de împăratul rău-credincios Leon al V-lea Isaurul, care începe persecuţia împotriva icoanelor ortodoxe, persecuţie numită iconoclasm, adică distrugerea de icoane. La porunca acestuia, sfintele icoane au fost ridicate de prin biserici şi din casele credincioşilor, au fost arse în pieţe şi în târguri. Însă numărul apărătorilor de icoane era tot mai mare, în special călugări şi preoţi, care au avut mult de suferit fiindcă, fiind prinşi, li se scoteau ochii, li se tăiau mâinile.
Profanarea icoanelor a fost înfierată la cel de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea (787 d.H.) sub conducerea împărătesei Irina, cu participarea a peste 300 de episcopi din toată lumea şi vă rugăm să luaţi aminte şi să nu uitaţi niciodată cele hotărâte la acest Sfânt Sinod: “Este permis, folositor şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinţite, însă, nu li se dă adorare, care, în fapt, i se cuvine lui Dumnezeu, ci venerare şi cinstire şi această venerare sau cinstire se acordă persoanei înfăţişate (pictate) pe icoană şi nicidecum materiei din care este făcută”.
Cinstim icoana pentru că atunci când preotul sfinţeşte o icoană, Duhul Sfânt se revarsă asupra ei. În faţa icoanei inima trebuie să se încălzească de o “căldură sfântă”, care să se asemene cu căldura Duhului Sfânt care a sfinţit icoana. Omul, când stă în faţa icoanei, se închină de fapt la Dumnezeu, căci el rosteşte “Doamne, ajută-mă, Doamne iartă-mă!”. Nu zice nicidecum “Icoană ajută-mă, icoană iartă-mă!”. Creştinii nu se închină lemnului pe care este pictată icoana, ci lui Dumnezeu, căci dacă ar fi aşa, ar trebui să se închine tuturor copacilor din pădure, uşilor, giurgiuvelelor din lemn, scaunelor, meselor etc.
Sub titlul: Icoana ortodoxă – dor de rai, copiii şcolii parohiale au rostuit câteva icoane pictate după priceperea şi îndemânarea lor, lucrări care au fost expuse în biserică pentru a marca ziua Ortodoxiei.
Referitor la textul Evangheliei rânduite, părintele paroh a adăugat: „Te-am văzut pe când stăteai sub un smochin”, i-a spus Iisus lui Natanael, aşa cum îl numeşte evanghelistul Ioan pe sfântul Bartolomeu, cel pe care sfânta Biserică îl sărbătoreşte pe 11 iunie (Bartolomeu – Natanail cu numele, dar cu porecla sau cum s-ar zice, după tatăl său, i se zicea Bartolomeu, adică fiul lui Tolomeu; pentru că cuvântul „v/bar” în limba evreiască se tâlcuieşte „fiu”; tot astfel, un orb din Ierihon se numea Bartimeu, adică fiul lui Timeu). La fel ar putea să ne spună Iisus şi nouă: „Te-am văzut când munceai, te-am văzut când te-ai ridicat dimineaţă din pat, te-am văzut când mergeai cu tramvaiul, te-am văzut în biserică, te-am văzut meditând Cuvântul meu…” Da, ar putea să ne spună şi nouă aceleaşi cuvinte, pentru că El ne vede în fiecare moment. Dar oare ar putea Iisus să spună şi despre noi aceleaşi cuvinte pe care le-a spus despre Natanael: „Iată un adevărat israelit în care un este vicleşug” (Ioan 1, 47)? Oare ar putea spune Iisus despre noi aceleaşi cuvinte: „Iată un creştin căruia nu-i place prefăcătoria; iată un creştin care caută cu sinceritate adevărul, care nu minte, care nu mă înşală, care nu joacă teatru în faţa Mea… Iată un creştin pe care mă pot baza…” Oare ar putea spune Iisus şi despre noi aceleaşi cuvinte?
Este adevărat, nu ştim multe lucruri despre Sfântul Bartolomeu, dar cred că ştim, totuşi, esenţialul, iar esenţialul îl găsim în fragmentul evanghelic pe care sfânta Biserică ne invită să îl medităm astăzi, care surprinde primul moment al întâlnirii sale cu Hristos. Din acest fragment aflăm că Natanael a fost, înainte de toate, un israelit, un om care nu a iubit prefăcătoria, ci a fost sincer cu sine, cu ceilalţi, dar mai ales sincer cu Dumnezeu. Fără ipocrizie, fără compromisuri. Şi tocmai aceste virtuţi care prisoseau în el, L-au făcut pe Iisus să rostească aceste cuvinte pline de admiraţie: „Iată un adevărat israelit în care un este vicleşug „. Hristos Domnul iubeşte sinceritatea, autenticitatea; el nu iubeşte prefăcătoria, teatrul, faţada. Aceasta este prima lecţie pe care ne-o oferă evanghelia astăzi.
Într-o primă fază, Natanael era foarte suspicios: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”, se întreba el retoric. Asta nu înseamnă, însă, că dispreţuia Nazaretul. El cunoştea foarte bine Scripturile. El chiar era unul din acei iudei care aşteptau venirea lui Mesia. Dar ştia, totodată, din tot Vechiul Testament că nicăieri nu se spune că Mesia va veni din Nazaret şi era foarte clar pentru el că Filip se înşeală. Dar până la urmă acceptă provocarea şi vine la Iisus. Vino şi vezi!, au fost cuvintele care i-au atins inima şi l-au determinat să facă primul pas spre Hristos. Dar oare ce l-a convins pe el să creadă în Hristos şi să-L urmeze toată viaţa după aceea? Înainte de toate, a fost decisiv pentru el să afle că Iisus îl cunoştea deja. Îşi dă seama că Iisus îl ştia dinainte: ştia că a fost sub smochin înainte ca Filip să-l cheme.
Şi, iată, am ajuns la a doua lecţie pe care ne-o transmite astăzi evanghelia: conştientizarea faptului că Dumnezeu ne cunoaşte. Da, Dumnezeu ne cunoaşte şi pe noi, ştie cât suntem de slabi şi de fragili. El cunoaşte şi problemele şi dificultăţile noastre. El cunoaşte suferinţele, temerile, incertitudinile noastre. El ne cunoaşte foarte bine. Dar aşteaptă de la noi, aşa cum a aşteptat şi de la Natanael, să-L recunoaştem şi să-L descoperim prezent şi operant în viaţa noastră.
Da, aşteaptă să-L recunoaştem şi să intrăm într-o relaţie personală cu El, o relaţie care ne va umple de alinare şi pace sufletească. În cazul lui Natanael au fost suficiente doar câteva cuvinte, câteva priviri, pe care, probabil, viitorul apostol nu le va mai uita niciodată, pentru a se convinge că nu este în faţa unui om, ci în faţa lui Dumnezeu însuşi: „Rabbi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti împăratul lui Israel”!
Dar, cum L-ai aflat tu pe Domnul? Pe Iisus Hristos trebuie mai întâi să-L afli aşa cum a aflat fiul cel pierdut pe tatăl lui, când s-a întors din calea rătăcirii şi a căzut plângând în braţele lui. Şi, cât a trăit, nu s-a mai depărtat de el. Din căile păcatelor şi tu trebuie mai întâi să te întorci la El, să cazi în braţele Lui şi, luând iertare, să rămâi cu El până la sfârşitul vieţii tale. Când astfel L-ai aflat pe Domnul, atunci nimeni şi nimic din această lume nu-i în stare să te mai abată de pe urmele Lui. Când astfel L-ai aflat pe Domnul, atunci te ţii de El şi trăieşti clipă de clipă în legătură cu El. Când astfel L-ai aflat pe Mântuitorul, atunci capeţi un dar, capeţi o nespusă putere sufletească să poţi merge după Mântuitorul, biruind păcatele. Când astfel L-ai aflat pe Domnul, atunci te poţi şi „lepăda de tine”, adică te laşi de plăcerile şi patimile cele rele, ca să rămâi cu Domnul. Când astfel L-ai aflat pe Domnul şi ai plecat cu El pe drumul vieţii, atunci toate plăcerile acestei lumi ţi se par gunoaie şi te lepezi cu grabă de ele, ca să poţi merge cu Domnul.
Mai însemnaţi-vă un lucru: Filip a adus pe Natanael la Domnul cu o predică foarte scurtă: „Am aflat pe Domnul!”. Numai cel ce L-a aflat cu adevărat pe Domnul poate aduce şi pe alţii la mântuire. Aducerea sufletelor la mântuire pleacă de la cuvintele „L-am aflat pe Domnul!”. Toate predicile şi chemările care nu pleacă de la cuvintele: „L-am aflat pe Domnul!” n-au nici o putere. Pot fi cât de învăţaţi cei care le spun, pot avea ranguri cât de mari, nu pot aduce la Domnul pe nimeni.
Tot în această sfântă zi i-am pomenit pe Sfinţii 40 de mucenici. Părinţii spuneau în repetate rânduri că puterea Bisericii se întemeiază pe sângele martirilor, al mucenicilor, al celor care au jertfit pentru credinţa lor până şi viaţa. Îi prăznuim cu respect, îi avem trecuţi în calendare, în sinaxare, în diferitele scrieri aghiografice şi, dacă vrem, putem afla multe despre viaţa şi moartea lor pentru Hristos şi pentru Biserică. Ne tulburăm şi ne înfiorăm atunci când aflăm detalii despre supliciile suferite, despre felul în care mucenicii şi-au privit cu seninătate moartea, sau chiar au căutat-o, atunci când orice altă soluţie de supravieţuire ar fi însemnat renunţarea la Hristos. Ne întrebăm, chiar, greşit evident, dacă nu cumva anumite acte martirice sunt la limita ereziei, câtă vreme seamănă nedorit de mult cu nişte “sinucideri”, poate un pic fanatice. Minţile noastre de oameni moderni analizează, cuantifică, clasifică şi etichetează în conformitate cu un mod de gândire mult diferit de cel al perioadei creştinismului timpuriu, când Biserica s-a întemeiat, într-adevăr, pe sângele celor morţi pentru credinţă şi în care moartea pentru o cauză era nu doar dezirabilă, dar era considerată chiar nobilă.
Peste 300 de mucenici pregătiţi în cinstea celor 40 de martiri de trei creştine ale parohiei au fost binecuvântaţi şi împărţiţi credincioşilor prezenţi.
Nu în ultimul rând spunem că ieri a fost 8 martie, ziua mamei, a femeii. Despre aceasta, părintele a spus: Privim astăzi în jur şi ce vedem? Un tablou un tocmai potrivit. Societatea ne propune femei de succes, femei-obiect posesoare ale cifrei magice 90-60-90, iar Biserica ne sugerează femei supuse, gospodine ideale şi mame perfecte. Adevărul este că majoritatea femeilor de azi sunt de fapt nişte fiinţe obosite, neînţelese şi copleşite de treburi. Undeva între fetiţa dulce de ieri, care se credea prinţesă şi femeia modernă de azi s-a pierdut pe drum ceva esenţial. Totuşi, femeia este plină de taine, captivantă, frumoasă, dătătoare de viaţă, cunună a creaţiei. Cum ar arăta lumea noastră fără ea, femeia? Hotărât lucru, doar vorbind despre ea păşim pe un tărâm sfânt.
Mamele noastre – candele de lumină ce ard cu lacrimi este titlul activităţii de realizare de mărţişoare şi felicitări în cadrul şcolii parohiale pentru copii, sub îndrumarea doamnei preotese, Gina Cimpoca. Ele au fost oferite, alături de florile pregătite de bărbaţii din biserică, doamnelor la sfârşitul Sfintei Liturghii.
Adresându-se bărbaţilor prezenţi, părintele a încheiat cu o glumă: Se povesteşte despre un bărbat şi o femeie care erau căsătoriţi de peste 60 de ani că împărtăşeau totul şi discutau despre orice. Nu aveau secrete unul faţă de celălalt, cu excepţia unei cutii de pantofi pe care femeia o ţinea pe dulapul ei de haine şi, despre care l-a atenţionat pe soţul ei, să nu o deschidă sau să întrebe de ea vreodată. În toţi acei ani, bărbatul i-a respectat dorinţa şi nu s-a gândit la cutie. Într-o zi însă, bătrânica se îmbolnăvi foarte tare şi doctorii ziceau că nu prea mai are şanse să se însănătoşească. Încercând să pună toate lucrurile în ordine,bătrânelul a luat cutia de pantofi de pe dulap şi a pus-o lângă patul soţiei. Era şi ea de acord că e timpul să afle şi soţul ei ce era în acea cutie, aşa că i-a dat voie să o deschidă. Când a deschis cutia, bărbatul a găsit în ea două păpuşi croşetate şi o grămadă de bani: în total vreo 25.000 de dolari. Foarte mirat, bărbatul şi-a întrebat soţia despre conţinutul acestei cutii. ”Când ne-am căsătorit, spunea ea, bunica mea m-a sfătuit să fiu împăciuitoare şi să nu mă cert cu tine. Spunea că întotdeauna când mă supăram pe tine, să tac din gură şi să croşetez o păpuşică…“ Bătrânelul era atât de impresionat, încât abia îşi putea stăpâni lacrimile. Doar două păpuşi erau în cutie! Ea fusese supărată din pricina lui numai de două ori în toţi aceşti ani în care au trăit împreună. Era atât de emoţionat, nu mai putea de fericit! „Draga mea, spuse el, înţeleg existenţa păpuşilor… dar toţi aceşti bani ?” “Oh, zise ea, aceştia sunt banii pe care i-am obţinut din vânzarea păpuşilor!”
Cel mai preţios mărţişor a fost însă darul de cântare bizantină pe care părintele Arhim. Nikódimos Kabarnós, împreună cu ieropsaltul parohiei, George Bucurică, l-au oferit credincioşilor prezenţi la finalul Sfintei Liturghii.
Vocea minunată a părintelui a scăldat biserica într-o baie de sunete şi arome bizantine de altădată. O voce orchestră, minunată, un buchet de sunete şi culori. Un adevărat festin, pentru care Îi mulţumim lui Dumnezeu şi tuturor credincioşilor şi credincioaselor care au făcut posibilă desfăşurarea acestui eveniment în parohia noastră.





















