Hesiod – poetul ţăran

Câţiva biografi ai lui Homer au povestit că, în afară de a scrie poezii, el îşi petrecea timpul şi dându-şi cu părerea despre ale altora, ca preşedinte al comisiilor pentru decernarea premiilor literare care, şi în acele vremuri – după cum se vede – îi terorizau pe oameni sau cel puţin pe greci; la unul din aceste concursuri, el l-ar fi premiat şi pe Hesiod, care de fapt venea pe locul doi în dragostea şi stima cetăţenilor. Dar nu e nimic adevărat, pentru că între Homer şi Hesiod se scurseseră cel puţin două veacuri. Însă nouă ne place s-o credem.

Şi apoi atenienii, care au avut limba cea mai otrăvită din toată lumea clasică, socoteau Beoţia, unde trăise Hesiod, drept patria ţăranilor şi a mocofanilor, şi au făcut din cuvântul „beoţian” sinonimul lui ,,nătărău”, deşi beoţieni au fost şi unele personalităţi de seamă, ca Epaminonda, Pindar şi Plutarh.

Desigur că această animozitate s-a născut, mai ales, din motive politice. Teba, capitala Beoţiei, avea să fie timp de secole duşmana Atenei, până într-atât încât i-a chemat împotriva ei şi pe perşi. Dar trebuie să recunoaştem că o mână de ajutor la degradarea ţării a dat-o chiar Hesiod însuşi, cel mai faimos dintre fiii ei, descriind-o într-un mod care îi justifică pe deplin acuzaţia de calomniator.

De altfel, el nu era născut acolo, pentru că maică-sa îl adusese pe lume la Kime, în Asia Mică, unde emigrase tatăl său, un ţăran sărac, în căutare de lucru sau poate rătăcit printre alţi fugari care urmăreau să scape de invadatorii dorieni. Dar, de sânge, era beoţian, şi în Beoţia, unde l-au adus de mic, şi-a petrecut tot restul vieţii, muncind un petecuţ de pământ nu tocmai generos, la Ascra, lângă Tespi.

Subiecte foarte frumoase care, sub pana lui Homer, s-ar fi preschimbat în Dumnezeu ştie câte romane de amor şi de aventuri. Numai că Homer era un poet de curte, care lucra la poruncă pentru principi şi pentru principese, clienţii său de rang înalt. Ei îi cereau produse pe măsura aristocraţiei şi gustului lor pretenţios; pe aceştia nu-i putea emoţiona decât soarta unor eroi asemenea lor, strălucitori, cavaleri şi învinşi numai de Destin.

Hesiod era un ţăran, fiu de ţăran. Nu văzuse niciodată prinţi şi prinţese; şi poate că nu fusese niciodată la oraş; iar pământul acela, pe care el nu venise să-l viziteze ca turist, ci să-l lucreze cu propriile sale mâini, i se oferea numai cu zgârcenie, ingrat, îngheţat iarna şi încins vara, aşa cum l-a şi descris de fapt.

Nu se cunoaşte anul, nici măcar veacul în care s-a născut. În general, se crede că a fost cel de al şaptelea înainte de Christos, atunci când Grecia începea să iasă din bezna în care o aruncase, cu patru secole în urmă, invazia doriană, şi încerca acum să-şi creeze, în sfârşit, o civilizaţie proprie. Hesiod ne zugrăveşte un cadru deloc poetic, dar exact, al acelor vremuri şi al acelor mizerii în Munci şi zile, care sunt o serie de sfaturi date fratelui său mai mic Perseu, despre care nu putem crede mai mult decât că a fost un tinerel cam licheluţă şi cam încurcă-lume. După cât se pare, el l-ar fi furat pe sărmanul Hesiod de partea sa de moştenire, şi trăia acum exploatându-i acestuia munca, petrecându-şi vremea cu vinul şi cu femeile. Bănuim că nu prea a acordat atenţie sfaturilor fratelui mai mare, şi că toată viaţa a continuat să-şi bată joc de înţelepciunea cu care acesta îl îndemna la muncă şi la onestitate. Dar asta nu i-a descurajat pe Hesiod, care nu a încetat să-şi ţină predicile, mai ales contra sexului frumos, împotriva căruia se pare că avea el un dinte.

După părerea sa, toate relele de pe capul bărbaţilor, care până atunci se bucuraseră de linişte, sănătate şi prosperitate, le-a adus o femeie: Pandora. Şi, printre rânduri, lasă să se înţeleagă că în orice femeie zace o Pandoră. De aici, mulţi critici au socotit că Hesiod trebuie să fi fost burlac. Dar noi credem că asemenea lucruri nu le pot afirma decât bărbaţii căsătoriţi.

În Teogonia ne povesteşte cum vedeau, el şi contemporanii săi, începutul lumii. Mai întâi, a fost haosul. Apoi, din haos, nu se ştie cum, s-au născut Uranus, zeul cerului, şi Geea, zeiţa pământului care, căsătorindu-se între ei, au dat naştere Titanilor, nişte monştri ciudaţi cu cincizeci de capete şi o sută de mâini. Uranus, când i-a văzut atât de urâţi, s-a înfuriat şi i-a azvârlit în Tartar, adică în Infern. Geea, care totuşi era mamă, a organizat atunci, împreună cu copiii, un complot, ca să-l asasineze pe acest tată denaturat. Cronos, primul născut, şi-a luat obligaţia să facă o astfel de treabă murdară şi, când Uranus a venit acasă, aducând cu el Noaptea (Erebos) ca să se culce cu nevasta, de care era tare înamorat, a sărit la el cu un cuţit, i-a aplicat cea mai crudă operaţie care i se poate face unui bărbat, şi a aruncat bucăţelele în mare. Din fiecare picatură de sânge a luat naştere câte o Furie; iar din valurile care înghiţiseră ceea ce nu se spune din trupul lui Uranus s-a născut zeiţa Afrodita, care tocmai de aceea nu avea sex.

Apoi Cronos s-a urcat pe tronul izgonitului Uranus, a luat-o de nevastă pe soră-sa Rhea şi, aducându-şi aminte că la naştere i se prezisese că şi el va fi detronat de propriii săi copii, i-a mâncat pe toţi, afară de unul, pe care Rhea, printr-o şmecherie, a reuşiţ să-l salveze şi să-l ducă în Creta. Acesta se numea Zeus, care, făcându-se mare, l-a detronat într-adevăr pe Cronos, l-a obligat să-şi vomite copiii pe care îi înghiţise, dar nu-i digerase încă, i-a trimis definitiv în Infern pe unchii săi, Titanii, şi a rămas în religia greacă stăpânul Olimpului, până în ziua când l-a alungat Isus Christos.

Poate că în toată această alegorie se află condensată şi rezumată, sub formă de basm, însăşi istoria Greciei. Geea, Uranus, Cronos şi Titanii făceau parte din teogonia pământească a primelor populaţii autohtone: cele pelasgice. În schimb, Zeus era zeul celest, care a venit în Grecia, cum am spune noi azi, „pe vârful baionetelor” ahee şi doriene. Victoria sa definitivă asupra tatălui, fraţilor şi unchilor semnifică exact triumful cuceritorilor veniţi din nord.

Dar, orice s-ar spune, singura pretenţie a lui Hesiod la nemurire este starea sa civilă. El, după Homer, e cel mai vechi scriitor al Greciei. Dar, deşi a scris în versuri, nu era desigur poet. Hesiod înfăţişează personaje grosolane şi mediocre, care aparţin tuturor tipurilor şi se situează printre Bertoldo, Simplicissimus şi don Camillo. Dar valoarea sa de martor ocular constă tocmai în faptul că ne-a arătat, ca un cronicar scrupulos şi exact, cealaltă faţă a societăţii vechi, aceea a proletarilor şi ţăranilor, pe când Homer i-a zugrăvit numai frontonul aulic şi aristocratic. În descrierile sale sobre şi realiste, fără urmă de lirism, condimentate doar cu un bun simţ grosolan, trăiesc acei peones ai Beoţiei arhaice, sărmanii mocofani maltrataţi de latifundiarii absenteişti şi rapaci, care nici măcar nu trăiau pe pământul lor. Casele lui Hesiod sunt bordeie de lut, cu o singură încăpere, atât pentru bipezi cât şi pentru patrupezi, unde iarna tremuri şi vara te topeşti. Din oraş nu vine nimeni să ceară părerea sau votul acestor nenorociţi. Ei au doar obligaţia să verse recolta, parte stăpânului, parte guvernului, să se înroleze în armată şi să moară în războaiele dintre Orhomenos şi Teba, sau dintre Teba şi Cheroneea, pentru o cauză pe care nu o cunosc şi pentru interese ce nu-i privesc. Pentru că patria nu e decât un ţinut, adică Beoţia, vag legată într-o confederaţie, şi reprezentată de beotarhi.

Alimentaţia este una care se sustrage oricărui calcul al vitaminelor şi caloriilor. Grâu prăjit, ceapă, fasole, caş şi miere, de două ori pe zi, când lucrurile mergeau bine; şi rar mergeau bine. Malaria făcea victime în mlaştinile lacului Copais, astăzi asanat. Ca să scapi de ea trebuia să te retragi pe dealurile stâncoase şi neospitaliere, unde se murea de foame.

Monedă nu exista. Ca să strângă atâţia bani pentru plata unui rotar care să le lucreze o căruţă, trebuiau să se asocieze cinci-şase familii. Nu exista nici o forţă şi nici timp care să-l scape pe om de lupta cu foamea. Să se instruiască nu visa nimeni. Cea mai ridicată şi mai evoluată categorie de oameni era aceea a micilor meseriaşi de la ţară, care abia de curând învăţaseră şi ei să lucreze fierul, importat de noii stăpâni dorieni, şi care fabricau doar obiectele de uz comun. În oraş existau şi meseriaşi mai bine pregătiţi, în jurul palatelor seniorilor, care deja tindeau către lucrări artistice; dar aici, la ţară, totul se mai găsea încă într-un stadiu arhaic. Nucleul care reprezenta stâlpul societăţii era familia, în al cărei mediu restrâns incestul era ceva frecvent, şi toţi îl găseau atât de firesc, încât îl atribuiau chiar şi zeilor.

Cântăreţul acestei lunii, al acestei Grecii ţărăneşti, tiranizată de cuceritorii nordici, care încă nu se contopiseră cu ea, a fost el, Hesiod. Şi a avut un singur merit: acela de a o înfăţişa fidel, cu toate mizeriile ei, la care a luat şi el parte. Şi asta se simte.

Indro Montanelli, Istoria grecilor, Ed. Artemis, Bucureşti, 1996