Însemnări despre post

Un „canon” ce se merită încercat în post este nemâncatul între mese. Ajută mult pentru dobândirea trezviei minții, harului, la lupta împotriva diavolului. Ciugulitul între mese arată cât de ne-stăpâni suntem noi pe noi înșine.

Dacă nu înțelegem ce e postul îl transformăm într-un ritual trupesc și îl trăim foarte superficial și atunci e normal ca la un moment dat nici nu-i mai vedem sensul și suntem dez-amăgiți că Dumnezeu nici nu ne mai răspunde iar unii și renunță la post.

Decât să ții postul doar ca să-l ții, cu lehamite și cu ură și încrâncenare împotriva lui Dumnezeu mai bine lasă-te de post și vorbește sincer cu Dumnezeu când poți în timpul postului și e mai mare câștigul.

Să ne rugăm să ne dea Dumnezeu să înțelegem ce e postul și atunci toate o să ne fie ușoare și plăcute.

Dacă am aștepta postul cu drag, pentru că am înțelege foloasele din urma lui, cu adevărat ne vom bucura în post și n-o să ne mai fie greu postul și n-o să ne mai chinuim cu aspectul acesta culinar și o să începem să ne concentrăm atenția, să ne folosim energia pentru alte direcții.

În mod normal, un creștin ortodox n-are cum să se uite la televizor în post. Știrile, de pildă, nu fac decât să ne amărască și să ne umple de duhuri de tot felul, ori de răzvrătire, ori de amăgire, ori de curvie. Că suntem sau nu de acord, că ne place sau nu ce vedem, nu rămânem neutri după ce vedem niște știri care aparent sunt cele mai neutre emisiuni de televiziune.

A nu ne mai uita la televizor poate spori șansa să aflăm cine suntem și ce e în noi și cine e în noi, să redevenim stăpânii noștri, stăpânii spuselor noastre.

Dacă nu putem să renunțăm de tot la televizor, măcar să începem prin a limita timpul petrecut în fața lui.

Postul ne cheamă și la interiorizare. Primele posturi suntem atenți la ce mâncăm, dar când omul ajunge la un alt nivel de înțelegere lucrul acesta trece pe plan secundar.

Totul se rezumă la atitudine, la cum ne raportăm la ceea ce mâncăm, că putem mânca mazăre în fiecare zi și să nu fie de post pentru că ne place și mâncăm în fiecare zi.

Fiind într-o legătură frățească într-o obște, un singur gând de judecată aduce mare dezarmonie, o mare destabilizare a duhului obștii.

Trebuie să înțelegem că rolul postului este de a ne forma o atitudine sănătoasă față de Dumnezeu și față de aproapele, trecând prin evitarea dezbinărilor de orice fel dintre care judecata e campioana.

Este grav că ne-am îndepărtat de Dumnezeu și de fratele nostru, dar și mai grav este faptul că ne-am îndepărtat de noi înșine și nu mai știm cine suntem.

Nu ne putem imagina în rai cu un om pe care nu l-am înghițit în timpul vieții.

E foarte important să ne menajăm unii pe alții. Dacă ai judecat pe cineva, nu te du să-i spui că l-ai judecat pentru că s-ar putea să nu ducă lucrul acesta.

Să fim zăbavnici la a răni! Să nu ne „răcorim” spunându-i vreo două celui care ne-a supărat pentru că rănile se vindecă, dar rămân cicatricile.

Să căutăm prin toate mijloacele duhovnicești insuflarea pentru ca din toate cele pe care le știm teoretic să putem începe să și trăim.

Înșelarea modernă – să citești 2-3 ore cărți duhovnicești, dar când te pui la rugăciune, spui ceva 2-3 minute și adormi pentru că ești prea obosit.

Când este vorba de motive medicale, oamenii sunt în stare să rabde un post, dar când e vorba de Dumnezeu nimic nu merge, e un oarecare duh care ne împiedică atunci când e vorba de a urma lui Hristos.

Să fim conștienți că diavolul nu va sta liniștit când noi vom începe să postim și el o să vină încercând să ne împiedice de la asta.

Atunci când vom avea în vedere țelul postului aspectele neînsemnate ale vieții noastre de zi cu zi vor trece fără vreo deosebită zdruncinare a organismului și a psihicului nostru. Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna de țelul și înțelesul petrecerii noastre.

Când punem metanie cuiva înseamnă că ne facem praf și țărână înaintea aceluia și ne cerem iertare pentru ce am greșit.

Cu cât mai puternic va fi în noi duhul cu atât mai ușor vom uita toată rana și vom ierta toată jignirea pe care ne-a pricinuit-o fratele.

A se micșora pe sine (a se smeri) este un măreț act înaintea lui Dumnezeu. Harul trăiește în cei mici, nu în cei mari, spune Sfântul Siluan.

Cu cât mai mult se smerește omul, cu atât mai mult se avântă în nevoința însărăcirii, cu atât mai înalt se va afla înaintea lui Dumnezeu și cu atât mai mare e putința de a primi marele har.

Atunci când gândim ceva rău despre orișicine urmările gândului rău încep să lucreze și atunci celălalt va răspunde în virtutea acestui fenomen în același fel și niciodată nu este cu putință să știi cine a început, de aceea să ne rugăm „Doamne, dă-mi să-mi văd greșalele mele”.

Ar fi bine să învățăm rugăciunea Sfântului Efrem Sirul specifică Postului Mare și să o spunem măcar de câteva ori pe zi.

Vlad Botez

Sursa: doxologia.ro