Bucuria se naşte din jertfă
Astăzi cei mai mulţi oameni nu au gustat bucuria jertfirii şi nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră izbândă atunci când reuşesc ceva fără osteneală, când se aranjează materialiceşte, şi nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoință.
Acum toţi, mici şi mari, caută lucrul uşor. Oamenii duhovniceşti caută să se sfinţească cu mai puţină osteneală. Mirenii cum să scoată cât mai mulţi bani fără să lucreze. Iar tinerii cum să treacă examenele fără să înveţe; cum să-şi ia diploma fără să plece de la cafenea. Şi dacă este cu putinţă, să telefoneze de la cafenea ca să afle rezultatele. Da, până acolo au ajuns. Mulţi tineri vin la Colibă şi îmi spun: „Fă rugăciune să trec examenele”. Nu învaţă şi spun: „Dumnezeu mă poate ajuta”. „Învaţă, îi spun, şi fă şi rugăciune”. „De ce să învăţ, îmi spune, Dumnezeu nu mă poate ajuta şi aşa?”. Adică Dumnezeu să-i binecuvânteze lenea? Nu se poate aceasta. Dacă copilul învaţă, dar nu prinde, atunci îl va ajuta Dumnezeu. Există copii care nu țin minte sau nu înţeleg, dar se străduiesc. Pe aceştia îi va ajuta Dumnezeu să devină foarte inteligenţi.
Bine că există şi excepţii. Un copil din Halchidichi a dat examene la trei facultăţi şi a reuşit la toate trei; la una primul, la alta al doilea, dar el îşi dorea mai mult să lucreze ca să-şi uşureze tatăl care muncea la o mină. Aşadar n-a mers să studieze, ci a început de îndată să lucreze. Sufletul acesta este medicament pentru mine. Pentru astfel de copii aş muri. Însă cei mai mulţi tineri au fost influenţaţi de duhul lumesc şi s-au vătămat. Au învăţat să se intereseze numai de ei înşişi; nu se gândesc deloc la semenul lor, ci numai la ei înşişi. Şi cu cât îi ajuţi mai mult, cu atât cad în mai multă lenevie.
Există astăzi nişte copii parcă fierţi în apă. Judecă una, se plictisesc de alta, deşi inima nu se oboseşte, nici nu îmbătrâneşte vreodată. Să se facă monahi, li se pare greu. Să se căsătorească, se tem. Cogeamite flăcăi vin şi iarăși vin în Sfântul Munte… „Ah, şi călugăr să te faci e greu, spun ei. În fiecare zi să te scoli la miezul nopţii! Nu e numai o zi sau două!…”. Şi se întorc în lume. „Ce să fac în societatea aceasta? Dacă mă voi însura, cu ce fel de suflet mă voi încurca? Este greu”, spun iarăşi, şi vin din nou în Sfântul Munte. Stau puţin aici şi spun iarăşi „e greu”…
Tinerii de astăzi seamănă cu maşinile noi ale căror uleiuri sunt îngheţate. Trebuie să li se încălzească uleiurile ca să poată porni maşinile, altfel nu se poate. Vin la mine la Coliba copii plictisiţi şi mă întreabă: „Ce să fac, Părinte? Cum să-mi petrec timpul? Mă cuprinde plictiseala”. „Să găseşti ceva de lucru, măi copile”. „Am bani, ce să fac cu serviciul?”, îmi răspunde. Dar Sfântul Apostol Pavel spune: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” (2 Tea. 3, 10). Trebuie să lucrezi ca să mănânci, deşi ai bani. Munca îl ajută pe om ca să i se dezgheţe uleiurile maşinii lui. Ea creează. Dă bucurie şi ia neliniştea şi plictiseala. Aşa, măi voinice, caută să găseşti ceva de lucru care să-ţi placă măcar cât de puţin, încearcă şi vei vedea!
Şi vezi, unii copii se ostenesc şi se odihnesc prin osteneală. Vin unii tineri la Colibă şi stau, dar se obosesc stând, şi atunci mânaţi de multa lor mărime de suflet mă întreabă mereu: „Ce să-ţi facem? Ce să-ţi aducem?”, Nu le cer nimic niciodată. Seara, cu lanterna, îmi fac treburile: car lemne, aprind focul în cele două sobe iarna, fac ordine. Mulţi dintre vizitatori lasă multa dezordine; noroi, ciorapi uzi. Le dau ciorapii care îmi sunt trimişi şi ei îi aruncă pe ai lor. Le dau şerveţele ca să îi împacheteze, dar ei nu îi iau. De trei ori în viaţa mea am cerut să-mi se facă ceva. Am spus odată unui tânăr: „Vreau două cutii de chibrituri de la Carela”, deşi aveam patru brichete, dar am făcut-o ca să-l bucur. A alergat bucuros, cu sufletul la gură ca să leaducă, dar oboseala l-a odihnit, pentru că a gustat bucuria jertfei. Iar un altul stătea şi s-a obosit stând. Ei cer să simtă bucurie, dar omul trebuie să se jertfească pentru ca să vină bucuria. Bucuria se naşte din jertfă. Bucuria adevărată iese din mărimea de suflet. Pentru cel care îşi va cultiva astfel mărimea de suflet, este mereu sărbătoare. Chinul omului este egoismul, iubirea de sine. Şi aici se împiedică omul.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 248-251)
