„M-am lăsat de droguri cu ajutorul Maicii Domnului”

Spovedania unui adolescent

Dramele care ne înconjoară sunt tăcute, ascunse în penumbra marelui scandal mediatic. Lumea se distrează, însă în spatele cortinei mocneşte durerea, chinul de fiecare zi, de fiecare clipă. Prinşi în malaxorul culturii divertismentului, copiii noştri sunt striviţi încă dinainte de a înţelege bine ce se întâmplă cu ei. Dar iată că, prin credinţa părinţilor şi a prietenilor, cu rugăciunile Maicii Domnului şi puţin curaj din partea lor, de la moarte la viaţă nu este decât un pas, pe care prietenul nostru de numai 17 ani a avut forţa să-l facă. Nădăjduim să nu se oprească aici – ci, prin modelul vieţii sale să reuşească, cu ajutorul lui Dumnezeu, să câştige şi pe alţii de partea lui Hristos. Când aveam 15 ani, un băiat şi o fată care fumau „iarbă” mi-au dat şi mie să trag un fum. Din curiozitate, am acceptat. Bineînţeles că la început m-am simţit foarte bine; efectul drogului era o stare în care uitam de toate lucrurile rele care s-ar fi întâmplat în acea zi. Apoi, în altă zi, am tras două fumuri – şi aşa, într-o perioadă de timp, am ajuns să fiu prins în „jocul” lor, eram atras către aceasta. Simţeam o plăcere când fumam, îmi plăcea starea aceea şi doream să fiu mereu aşa.

După ce terminam de fumat şi trecea o oră, două, trei, sau cât ţinea efectul, doream din nou să simt starea aceea. La început efectul dura mai mult, o oră sau două, iar apoi efectul a început să dureze mai puţin, o jumătate de oră. Şi fiindcă doream cât mai mult efect, trebuia să măresc doza. La început, câteva săptămâni, am fumat împreună cu alţii – încă nu-mi cumpăram singur drogurile. Nu vedeam rostul să mi le cumpăr, de vreme ce vedeam că au alţii şi primeam şi eu de la ei. Tocmai acesta a fost un lucru care m-a atras: eu credeam că treaba asta e aşa, cumva pe gratis. Dar după vreo lună şi jumătate, aceia cu care fumam au început să nu-mi mai dea gratis, au început să-mi pună întrebări: „Dar de ce nu-ţi cumperi şi tu?”. Şi de atunci am început să-mi cumpăr. După aceea am mai fumat o lună-două împreună cu prietenii, dar mai apoi am început să fumez singur. La un moment dat intervine dorinţa de singurătate, pentru că ţi se face ciudă, fiindcă tu mereu cumperi şi trebuie să fumezi şi cu alţii şi trebuie să le dai şi lor, pentru că şi ei ţi-au dat ţie. Ciuda asta nu e de la început. La început fumezi şi împarţi cu alţii aceeaşi ţigară. Însă la un moment dat îţi vine gândul: „Dar de ce să-i dau eu şi la ăsta? E pierdere de bani!”.

Şi de atunci începe singurătatea, adică dorinţa de a fuma singur, mai ales că de-acum efectul unei doze nu mai este de câteva ore, ci mai puţin – şi vrei să ai cât mai mult pentru tine. Aşa am ajuns să stau zilnic pe-afară. Tata mă suna mereu şi mă întreba: „Unde eşti? Ce faci?”, iar eu îi răspundeam de fiecare dată: „Pe-afară, cu prietenii”. Eram eu şi cu prietenii, dar nu de fiecare dată, mai ales dimineţile, că doar cine iese pe-afară dimineaţa? Efectul drogurilor m-a adus la o stare de totală nepăsare, îmi veneau gânduri că totul este bine, nu mai vedeam răul în nici o situaţie. Dacă se întâmpla ceva, gândurile îmi spuneau: „Lasă, că nu-i nimic!”. Se întâmpla că eram la colegiu, şi mă sunau prietenii şi-mi ziceau: „Hai, nu vii? Am făcut-o (ţigara) de treizeci de centimetri. Nu mai ai altă şansă ca asta…” Şi, aşa, plecam de la şcoală cu gândul că după ce fumez am să mă întorc. Dar ce să mă mai întorc?… Căci după ce fumezi nu mai ai conştiinţă, şi-ţi vin gânduri: „A, ce şcoală?!… Ce-ţi pasă?! Stai aici, că mai avem…”. Efectele se vedeau şi asupra minţii, căci începeam să uit unele lucruri. Când fumam îmi veneau tot felul de gânduri, şi toate gândurile acelea le ţineam în mine. Dacă le alungam, veneau altele. Dar eu încă mai aveam conştiinţă. Câteodată, după ce fumam, mă uitam la mine şi mă gândeam: „Ce-i cu viaţa mea? Uite ce-am ajuns…” Căci îmi făceam deja program: când terminam de fumat, mă uitam la ceas şi ziceam: „Acum e ora 10; la 12 trebuie să-mi fac din nou”. Eram dependent. „Dumnezeu mi-a lăsat conştiinţa, pe care «iarba» ţi-o ia” Când fumezi, ţi se fac ochii mici, injectaţi, vorbeşti mai puţin, mai încet, nu poţi să priveşti în ochi persoana cu care vorbeşti. De aceea, seara stăteam mult pe-afară, căci nu puteam merge în casă până nu treceau efectele drogului. Iar când mergeam în casă, nu-l puteam privi pe tata.

Îl vedeam de multe ori că plânge şi că suferă, dar aveam mintea întunecată şi ziceam: „Plânge pentru că e mama bolnavă, sau pentru alte probleme”. Gândurile acestea sunt gânduri pe care vrăjmaşul le aduce în minte ca să te facă să continui. Aveam mintea întunecată şi nu înţelegeam că tata plânge pentru mine. Şansa mea a fost că mai mergeam uneori Duminica la biserică. Tata m-a dus de mic copil cu el. Când mergeam la biserică nu fumam şi mă simţeam mult mai bine, fiindcă nu aveam în mine toate efectele drogurilor. Puteam să vorbesc cu tata, cu alte persoane, mă simţeam mai proaspăt. Şi mai aveam conştiinţă în mine – căci, deşi înainte mă împărtăşeam în fiecare Duminică, acum nu mai voiam să mă împărtăşesc, fiindcă ştiam că după aceea voi fuma. Mi-a lăsat Dumnezeu ceva: mi-a lăsat conştiinţa, pe care „iarba” ţi-o ia. Nu de tot, dar ţi-o ia două-trei ore, şi atunci îţi vin fel-de-fel de gânduri. Şi aşa, mergeam Duminica la biserică, iar apoi veneam acasă şi-mi făceam ţigară şi fumam.

Tata ştia, dar nu-mi spunea. Eu încercam să mă ascund, să stau cu capul mai mult plecat, în faţa computerului – nu vorbeam fiindcă nu-l puteam privi în ochi, ca să nu mă prindă. Drogurile costă bani. De aceea, al doilea lucru foarte rău în consumul drogurilor este pierderea de bani. Toţi banii pe care-i primeam îi dădeam pe droguri. În momentul în care nu ai bani să-ţi cumperi, eşti în stare să vinzi din casă, să faci orice. La mine a fost bine că-mi mai dădea bani tata, altfel aş fi ajuns rău, aş fi mers să fur sau să fac alte lucruri rele. Ştiu persoane care fură telefoane foarte scumpe şi le vând pe preţuri de nimic pentru că nu pot să trăiască fără droguri. Vine apoi un moment în care drogurile ţi se par scumpe şi-ţi zici: „Ce să tot dau banii? Ia să mă duc să vorbesc eu cu ăsta de la care la cumpăr, să «înconjur» cumva plătitul, să fac altceva ca să le am”. În cazul meu, a venit un ins care mi-a spus aşa: „Eu îţi dau ţie să vinzi atâta; pentru ce fumezi tu, nu plăteşti nimic, şi-n plus primeşti şi bani”. Eu, la început, nu am vrut să fac asta, iar el mi-a spus: „Bine, e în regulă, nu te forţez”.

Dar s-a întâmplat că a doua zi nu aveam ce să fumez, iar când eşti atras, faci tot posibilul ca să ai. Aşa că m-am dus la el şi mi-a dat să vând. Am făcut aceasta cu mare greutate, fiindcă mai aveam în mine conştiinţă şi voiam să fac cumva să mă las de asta, să plec – dar nu puteam să-i spun acelui traficant că nu mai vreau să vând, deoarece era foarte riscant, putea să mă bată sau să-mi facă un rău şi mai mare. Aşa că am vândut aşa vreo două luni. Era multă alergătură, dar pe de altă parte mi se părea că trăiesc bine: fumam pe gratis şi mi se plătea mâncarea. Eu eram cu mult mai mic decât cei care se foloseau de mine şi de aceea puteau foarte bine să mă controleze. Într-o dimineaţă am spus că nu mai vreau să merg, dar mi s-a răspuns: „Nu se poate, trebuie să mergi!”. Odată intrat în joc, era cumva obligatoriu să rămâi. Dar eu simţeam în mine că nu e bine ce fac. În plus, când vinzi este riscul foarte mare să te prindă poliţia. Când fumezi droguri, de câte ori vezi maşina poliţiei ai temeri mari şi începi să fii paranoic: „Dacă mă prinde?”. Acesta este tot un efect al drogului. Nu era zi să nu văd poliţia, şi de fiecare dată mă treceau fiori. Undeva mai simţeam eu conştiinţa în mine, dar îmi venea gândul că ceea ce am făcut nu mai poate fi iertat toată viaţa. Şi am trăit cu gândul acesta multă vreme. Dar ceea ce făceam nu-mi plăcea, simţeam că nu e corect. Fiindcă doream foarte mult să mă las de lucrul acesta, l-am rugat pe tata să plecăm o vreme din localitate, undeva unde nu aveam semnal. Când m-am întors, imediat am fost sunat. A trebuit să mint spunând că am început să lucrez şi că sunt toată ziua plecat. Şi a fost aşa că traficantul acela, deşi era cum era, mai avea un pic, un pic de inimă în el. M-a socotit că sunt de nimic şi m-a lăsat în pace. Dar era prea târziu, căci fusesem exclus de la colegiu. Conştiinţa mă mustra: „Ce-am făcut? Din cauza prietenilor m-am lăsat de şcoală; dar ei sunt încă la şcoală, iar eu sunt pe dinafară”.

Mă mai gândeam şi cum o să-l împac pe tata… Cumpăram acum de la altcineva şi fumam ca să alung gândurile, să nu mă mai gândesc ce va fi cu mine, ce va fi cu tata… Şi mergeam din rău în mai rău. „Când a aflat, tata a suferit un mare şoc” De la colegiu am fost exclus tot din cauza drogurilor. Când am devenit dependent, mergeam la şcoală cu ele în buzunar, şi mai fumam şi în timpul orelor. Când am fost prins (căci se vedeau efectele pe faţa mea), m-au trimis în ziua aceea acasă. Apoi l-au chemat la şcoală pe tata, care a suferit atunci un mare şoc. Un copil bun, care cât era mai mic, îl ajuta în fiecare Duminică pe Părintele în altar, să prindă astfel de apucături demonice… Când tata m-a întrebat, am încercat să neg. Aveam încă mintea întunecată. Dar mi-a spus că a vorbit cu profesorii şi că i-au spus totul. De atunci am văzut că începe o schimbare cu tata, cu sănătatea lui. De la şcoală mi s-a mai dat o şansă. Dar mie iarăşi mi-au venit gânduri rele: „Nu mă mai duc la colegiul acesta, căci de vreme ce m-au prins cu droguri, de acum o să aibă o imagine total diferită asupra mea pentru toată perioada colegiului!”. Şi, puţin câte puţin, am început să mă las iar de colegiu, iar când mai mergeam simţeam că toţi se uită urât la mine – şi, cumva, mi se adevereau gândurile. Şi asta tot de la cel rău era, ca să mă facă să cred gândurile de la el.

Mă ducea tata cu maşina la colegiu, stăteam două-trei ore acolo şi apoi plecam. Am primit acasă o hârtie prin care mi se oferea încă o şansă, dar nu am luat-o în considerare. Apoi a venit şi altă scrisoare, prin care eram anunţat că sunt exclus de la colegiu. Am deschis eu scrisoarea şi am aruncat-o, ca să nu o vadă tata. Acesta e efectul drogului: nu mai vezi ce e rău, vezi total opus. Când tata a aflat că nu mai merg la şcoală, a avut din nou un şoc foarte puternic. Atunci am început şi eu puţin să mă gândesc, dar încă luam droguri. Am spus mai înainte că atunci când mergeam la biserică nu fumam şi mă simţeam mai bine. Într-o astfel de zi, un prieten al tatei m-a chemat să merg cu el a doua zi, să-l ajut la o muncă. Am acceptat şi am mers, iar în ziua aceea, fiindcă nu eram singur, nu am fumat. Când am venit de la muncă, primul gând a fost să mă duc să-mi cumpăr „iarbă”. Primisem nişte bani la muncă şi puteam să-mi cumpăr. Dar erau primii mei bani munciţi şi, de aceea, am zis că o să-mi cumpăr o doză mai mică. Am cumpărat şi, în timp ce mă pregăteam să-mi fac ţigara, tata mi-a trimis un mesaj lung. Eu am zis că citesc mesajul acela până la capăt şi apoi îmi fac. Dar mesajul a venit fragmentat în mai multe mesaje. Atunci s-a întâmplat ceva în mintea mea – nu ştiu ce s-a întâmplat, dar aveam un gând puternic că trebuie să citesc mesajul înainte să fumez. Dar mesajul venea tot în bucăţi şi mă enervam. Până la urmă, am primit tot mesajul şi mi-au rămas în minte ultimele cuvinte pe care le scrisese tata: „Ai grijă ce faci!”.

Apoi mi-a venit aşa, un gând: să mă duc acasă lucid, fără să fumez. Am pus drogul în buzunarul de la geacă şi am mers spre casă. Tata m-a privit foarte mirat. I se părea ciudat că m-am întors după zece minute, căci de obicei stăteam o oră-două. Am pus tot ce aveam în buzunarul de la geacă. În seara aceea am stat mai mult cu tata, am vorbit cu el, i-am arătat iubire. Pe parcursul zilei, de mai multe ori mi-a venit gândul: „Uite, astăzi n-ai fumat deloc. De ce vrei să fumezi? Nu vrei să fii mereu aşa curat cum eşti acum?”. Dar îmi venea şi gândul celălalt, care-mi spunea să fumez. Şi iar ziceam: „Lasă, mai bine păstrează, ca să ai mai mult pentru mâine, să te simţi mai bine”. Dar în ziua aceea m-am gândit mai mult la gândul cel bun. Tot în seara aceea pe tata l-a durut câteva minute stomacul. Atunci am simţit milă. Căci aşa se întâmplă: când nu mai fumezi, începi să capeţi din nou simţirea, devii iarăşi tu însuţi. A doua zi, marţi, am plecat din nou la muncă, dar nu mi-am mai luat acea geacă, ci am lăsat-o acasă. L-am sunat dimineaţa de la muncă pe tata şi l-am simţit că era destul de bine, mai ales că stătusem cu el luni seara. Dar apoi tata nu m-a mai sunat deloc până după-amiază. Am simţit că ceva s-a întâmplat, ceva nu e în regulă – şi l-am sunat eu.

Tata avea vocea schimbată, şi mi-a spus că e la spital şi că îi este rău. Nu ştiam ce s-a întâmplat şi mă întrebam: „Oare de ce?…” Am mers la el şi mă gândeam că e bolnav de vreo boală, nici nu mă gândeam că e din vina mea. Tata era din ce în ce mai rău, încât am crezut că e gata, acum moare, se duce. Atunci l-a sunat pe tata Părintele nostru duhovnic. Am răspuns eu, şi Părintele mi-a spus ce se întâmplase: aveam nişte rufe puse la uscat; tata a vrut să mi le aşeze în dulap, dar când a deschis dulapul i-a venit un miros foarte rău şi nu ştia de la ce. A băgat mâna în buzunarul de la geacă şi, când a dat de ce-a dat, i s-au muiat picioarele. A luat drogurile, şi s-a dus acasă la Părintele duhovnic şi i-a spus tot. Dacă nu-mi spunea Părintele că tata mi-a găsit drogurile în geacă, nu aş fi ştiut niciodată adevărul, aş fi crezut că nu e din cauza mea, căci mereu aveam gândul acesta întunecat că nu e nimic din vina mea. „Acum am să-ţi spun tot adevărul!” După ce am vorbit cu Părintele, s-a întâmplat ceva… am început să plâng, un plâns profund, din toată inima, şi i-am spus tatălui meu: „Acum am să-ţi spun tot adevărul!”. Şi nu m-am contrazis: am început ca o bandă rulantă, ca şi cum ai da drumul unui robinet care stă strâns sub presiune, iar când îi dai drumul începe şi curge apă multă, curge, curge… I-am spus tot ce-am făcut în ultimii doi ani. Când tata m-a auzit cum îi vorbesc, din inimă, cu lacrimi, a deschis ochii şi a început să-şi revină încet. Dar nu-i venea să creadă ce auzea. Şi nici mie nu-mi venea să cred că am putut spune tot adevărul, că am putut ţine totul în mine atâta timp – şi, într-o clipă, să dau afară totul din mine.

Nu puteam înţelege cum s-a întâmplat aceasta. De atunci m-am apropiat din nou de tata, cu multă iubire. În ziua următoare, iar m-am întâlnit cu băieţii şi au vrut să-mi dea să fumez. Dar am avut puterea să spun: „Nu. Eu m-am lăsat”. Şi mi-au zis: „Cum, tu, care fumai atâta?!…”. Dar eu aveam puternic în minte gândul acesta: „Nu pot să-l trădez pe tata! Nu pot să-l trădez! I-am spus atâtea, şi acum să calc peste ele?…”. Şi nu am tras nici măcar un fum. În momentul în care ai putere asupra gândurilor, când ai putere să alegi între bine şi rău, eşti altfel de om. Şi atunci poţi să lupţi ca să fii mereu aşa, bine. Am discutat apoi mai mult şi mai adânc cu tata, şi am mai înţeles ceva: întrucât am fost un copil crescut în Biserică, vrăjmaşul a vrut să pună gheara pe mine. Şi lucrul cel mai minunat este că nu mai simt dorinţa să fumez. La mine totul s-a petrecut foarte repede, în două-trei zile. A fost ceva de Sus. La alţii durează mai mult, alţii au nevoie de multe exemple. Şi eu am citit exemple despre unii care s-au lăsat, dar tot timpul îmi venea gândul că eu niciodată nu voi putea să fac ce-au făcut ei. Vrăjmaşul trimite astfel de gânduri ca să te facă să fii cu el şi să crezi că Dumnezeu nu te mai place. Odată, când eram în maşină cu tata, el a pus un CD cu învăţăturile Părintelui Selafiil către ucenicul lui, Piotr. Când l-am ascultat, pe moment am fost foarte uimit de ce auzeam, am început să plâng şi mă gândeam: „Am fost copil de altar şi uite ce-am ajuns… Să nu mă mai închin, să nu mai fac o cruce seara pe pernă…”

 La câteva zile după ce s-au petrecut toate acestea, am aflat că patru suflete s-au alăturat la sufletul necăjit al tatălui meu şi de cinci săptămâni ţineau pentru mine „Postul Maicii Domnului”. Ziua aceea în care eu am mărturisit totul către tata şi am hotărât să mă las de droguri fusese o zi de post negru pentru ei. De aceea, consider că tot ce s-a întâmplat cu mine este o minune a Maicii Domnului.

A.M., 17 ani

Articol publicat în numărul 64 (Mai 2014) al revistei Familia Ortodoxă