Inechitabil, dar mântuitor schimb cu Dumnezeu

Luna mai (florar, cum se zicea în popor) ne oferă şansa de a descoperi, în exegeza pe marginea textelor Evangheliilor din duminici, alte aspecte care vizează spovedania şi împărtăşania. Sunt lucruri asupra cărora creştinul de azi are datoria de a reflecta, mai ales în acest an omagial euharistic.

***

Prima duminică a acestei ultime luni de primăvară a fost dedicată femeilor mironosiţe (Marcu 15, 43-47, 16, 1-8). Cu toate acestea, pericopa evanghelică începe prin a ne relata cum un bărbat cucernic, „Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu”, a cerut trupul lui Iisus de la Pilat. Putem sesiza aici imaginea credinciosului care, sfătuit de conştiinţa sa, aprins de dorul după Împărăţie, având binecuvântarea celui ce are porunca de a păzi şi oferi, cu bună rânduială, împărtăşania, se apropie şi se cuminecă. Iar Trupul şi Sângele Domnului sunt primite de noi în trupurile noastre slăbănogite şi aflate sub puterea morţii (simbolizate de mormântul în care a fost pus Domnul). Această împărtăşire a noastră nu este un capăt de drum sau un scop în sine. Cu toate puterile noastre sufleteşti (preînchipuite de femeile mironosiţe), ne tot apropiem de Domnul care este prezent în noi. Dar nu ne putem apropia oricum, ci aducând miresmele cumpărate – adică virtuţile pe care le-am lucrat cheltuind viaţa noastră ca să dobândim Viaţa cea adevărată. Suntem, atunci, cuprinşi de spaimă, pentru că, privind la slăbiciunea fiinţei noastre, nu ştim cum vom putea scăpa de patimile grele care ne împovărează sufletul. Dar dacă îndrăznim a ne apropia şi a lucra poruncile, cuminecaţi fiind, vom avea bucuria de a constata că piatra cea mare de la uşa mormântului nostru este răsturnată de o putere suprafirească: Însuşi Dumnezeu lucrează în noi şi înviază sufletul nostru, eliberându-l din robia păcatului.

Deloc întâmplător, la finalul pericopei, îngerul le îndeamnă pe femei să spună „ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea”. Asta arată că, deşi am greşit mult şi ne-am lepădat de Domnul (precum Petru) prin faptele şi gândurile noastre, totuşi Dumnezeu voieşte a se întâlni cu noi în acea slăbiciune a noastră, numită la modul concret. Este ceea ce suntem îndemnaţi să facem atunci când ne manifestăm pocăinţa, inclusiv prin mărturisirea cea de la scaunul de spovedanie. Să ne arătăm, adică, nu doar la modul general păcatele („sunt mândru, sunt lacom etc…”), ci şi să punem foarte precis degetul pe rana noastră, să conştientizăm cum anume ne lepădăm noi de El, ca să-I dăm voie, astfel, să tămăduiască acele răni ale noastre. Galileea neamurilor şi nu doar Ierusalimul cel sfânt este numit ca loc unde avem nevoie să-L vedem, întărind astfel ideea că Mântuitorul doreşte să vină nu doar în cele curate ale noastre, ci şi – mai ales! – acolo unde necurăţia şi păcatul ne stăpânesc. Este manifestă aici iubirea Lui care ne vrea pe deplin vindecaţi, pe deplin îndumnezeiţi, în toate ale noastre, fără rest.

***

Efectul mărturisirii păcatelor îl reprezintă slobozirea noastră de sub influenţa duhurilor care ne „ţin” ca paralizaţi. Este ceea ce putem desluşi din Duminica slăbănogului (Ioan 5, 1-15), când Mântuitorul vindecă pe paraliticul ce suferea de 38 de ani de această boală. Dar, o mărturisire, o dată făcută, nu echivalează cu o victorie finală, cu dobândirea unui soi de „imunitate” la ispite. Domnul îl avertizează pe acel slăbănog de la Vitezda: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Acest „ceva mai rău” nu înseamnă că Dumnezeu te pedepseşte aspru dacă vei cădea din nou. Când ne curăţim de păcate şi primim Viaţa care se dă din sfântul potir, noi suntem, deşi oarecum parţial, restauraţi şi mai şi primim putere (energie) dumnezeiască. Dacă, ulterior, alegem iarăşi păcatul, această putere care este în noi şi această libertate a noastră (re)dobândită se vor canaliza către făptuirea celor rele. Adică, faţă de momentul anterior curăţirii şi cuminecării, avem şi mai multă energie (ca să folosim o imagine pe înțelesul omului de azi) pe care am depune-o, iată, în scopul săvârşirii de rele. Cei ce-şi mutilează trupul se pot răni cu atât mai tare cu cât fac asta cu mai multă forţă. Aşa e şi în cele duhovniceşti. De aceea se şi spune că, cu cât se înalţă cineva mai sus, spre cele cereşti, cu atât – să nu fie! – dacă se va întoarce iar spre cele pământeşti, căderea lui va fi mai mare. Aşadar, mare grijă ce facem cu darurile şi puterea dobândite de la Dumnezeu prin sfintele taine, căci libertatea noastră este intactă şi posibilitatea de a cădea persistă chiar şi pentru omul aflat pe culmile sfinţeniei!

***

În Duminica samarinencei (Ioan 4, 5-42), Îl vedem pe Domnul – mai deplin poate decât în alte locuri scripturistice – ca fiind Duhovnicul desăvârşit. Dialogul de la fântâna lui Iacov este chip al dialogului fiecăruia dintre noi cu duhovnicul nostru. Sunt multe aspecte esenţiale aici, dar voi semnala acum doar unul. Atunci când Domnul o trimite pe samarineancă să aducă pe bărbatul său, aceasta, deşi trăia cu cineva în concubinaj, îi răspunde categoric: „N-am bărbat”. Procedează, adică, exact cum procedăm şi noi adesea: negăm că avem o problemă! Iar Mântuitorul nu o contrazice, nu îi răspunde cu – spre exemplu: „De ce minţi? Ştiu bine că trăieşti cu un bărbat”. Ci, se foloseşte tocmai de această negare a ei pentru ca, răsturnând cu înţelepciune situaţia, să o ajute să-şi conştientizeze starea de cădere: „Bine ai zis că nu ai bărbat” (adică nu ai soţ legiuit). Şi îi explică apoi că, după cei cinci bărbaţi pe care i-a avut înainte, cel pe care-l are acum nu îi este bărbat. Adică se foloseşte de o încăpăţânare a ei de a recunoaşte păcatul în care trăia, prefăcându-o într-o mărturisire – chiar dacă nu pe deplin conştientizată – a ceea ce era greşit în viaţa ei. E cu totul diferită o astfel de manieră de a dialoga la scaunul de spovedanie față de un ton categoric, chiar inchizitorial, al celui care ar soma pe ucenic să-şi vădească păcatele, care l-ar constrânge printr-un adevărat rechizitoriu. Câtă atenţie, câtă delicateţe arată Domnul cu un suflet pătimaş!

Pe de altă parte, vedem cum El cere apă de la samarineancă deşi îi poate oferi ei chiar „apa cea vie”. Aşa cere El de la noi viaţa noastră cea care merge spre stricăciune (cum se strică apa obişnuită, lăsată un timp într-un vas) spre a ne oferi – în acest inechitabil, dar mântuitor schimb – Viaţa Lui. Adică aducem trupul şi sângele nostru înaintea sfântului potir şi primim Trupul şi Sângele Său. Ca să nu mai însetăm în veac şi să devenim „izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”.

***

Întâlnim situaţii în care, spovedindu-se credinciosul cu acrivie de păcatele sale, consideră că nu are ce să mai mărturisească, mai ales dacă trece un timp extrem de scurt până la următoarea înfăţişare înaintea duhovnicului. Ni se pare că nu mai avem păcate şi chiar este posibil să nu le mai avem, cel puţin nu pe cele foarte mari. Puţini sesizează că, în fapt, nu este nimeni fără de păcat şi că greşim în orice clipă în care n-am fost cu Domnul, ci ne-am împrăştiat spre cele lumeşti. Dar, chiar şi să fie aşa, să nu mai fie păcate de mărturisit, pocăinţa noastră nu a luat sfârşit atâta vreme cât suntem în astă lume. Taina pocăinţei noastre nu se epuizează în cutremătoare întâlniri la scaunul de spovedanie, ci este una continuă, în fiece clipă, până ajungem a „vedea pe Dumnezeu aşa cum este” (cf. I Ioan 3, 2). După cum, chiar şi la scaunul de spovedanie, nu ne reducem la a enumera păcatele cu o contabilicească precizie, ci cerem şi cuvânt de îndrumare pentru viaţa noastră duhovnicească.

Aflăm, în Duminica orbului din naştere (Ioan 9, 1-38), că acest om nu s-a născut lipsit de vedere din pricina păcatelor, „ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Asta înseamnă, aşadar, că despătimirea noastră (ruperea de păcate) nu este capăt de linie în viaţa duhovnicească, ci abia începutul unei lucrări a noastre mai temeinice, dumnezeieşti chiar! Spovedanie nu se face doar spre curăţire, ci se face şi spre o continuă luminare. Ochii fiinţei noastre se limpezesc pe măsură ce ne tot spălăm în scăldătoarea Siloamului, adică în cristelniţa botezului, mai întâi, apoi sub cascada epitrahilului ce revarsă harul lui Dumnezeu peste noi în taina spovedaniei. Iar „tina din scuipat”, cu care se unge orice orbire spirituală, ne arată că materia pâinii şi a vinului, consacrate euharistic, devin în ființa noastră, prin transfigurarea în Duhul Sfânt, neobosită cărăușie a Luminii. Noi nu-L ştim de unde este şi cum lucrează – precum nici fariseii, odinioară -, dar minunea este că, la un moment dat, primim darul vederii lui Dumnezeu.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro