Întâlnirea cu Dumnezeu

Se povesteşte că era odată un adolescent care îşi dorea neapărat să-l întâlnească pe Dumnezeu. Şi s-a gândit el în sinea lui că drumul spre locuinţa lui Dumnezeu era cu siguranţă destul de lung. Aşa că şi-a pregătit repede rucsacul şi l-a umplut cu doze de cola şi mai multe tablete de ciocolată şi, cu aceste merinde, s-a pornit la drum. A mers o bucată de drum şi a ajuns într-un parc. Acolo a zărit o femeie bătrână stând pe o bancă şi privind cu admiraţie porumbeii, care căutau mâncare pe jos, în faţa ei.

Tânărul nostru s-a aşezat lângă acea bătrânică, pe bancă şi şi-a deschis rucsacul. Voia să bea o cola, când a zărit privirea înfometată a femeii de lângă el. Aşa că a scos repede o ciocolată şi a dăruit-o femeii. Ea a primit-o cu recunoştinţă şi i-a zâmbit. Şi era un zâmbet provenit cu adevărat din inimă. Impresionat de acest zâmbet, tânărul a dorit să îl mai vadă o dată pe chipul femeii şi i-a mai dăruit o cola, iar femeia a primit darul, dăruindu-i un zâmbet şi mai strălucitor ca prima dată. Tânărul era din cale afară de fericit. Cei doi au stat unul lângă altul toată după-amiaza pe acea bancă din parc, mâncând ciocolată şi bând cola, dar fără să-şi spună măcar un cuvânt. Când s-a întunecat, tânărul îşi simţi oboseala în oase şi se hotărî să se întoarcă acasă. După câţiva paşi, însă, se întoarse şi bătrânica de pe bancă şi o îmbrăţişă. Ea i-a dăruit pentru acest gest sublim cel mai frumos zâmbet care a existat vreodată.

Ajuns acasă, mamă i-a citit bucuria de pe chip şi din suflet şi l-a întrebat: “Ce ai făcut atât de frumos azi, că pari atât de fericit?” Tânărul i-a răspuns: “Am stat cu Dumnezeu la masă la prânz şi are cel mai frumos zâmbet din lume”. Şi bătrânica se dusese acasă, unde fiul ei o aştepta îngrijorat şi fu şi ea întrebată de ce arată aşa de fericită, la care ea răspunse: “Am stat cu Dumnezeu la masă la prânz şi este mult mai tânăr decât mi-am putut eu închipui vreodată”.