Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori

„Cei ce sunt crescuţi încă de mici în Ortodoxie au răbdare, dar le lipseşte râvna. Convertiţii au râvnă, dar le lipseşte răbdarea. Ideal este să avem râvnă temperată de răbdare. De aceea trebuie să ne lăsăm ocârmuiţi de Sfinţii Părinţi, care sunt cugetul Bisericii” (Parintele Seraphim Rose).

“Convertitii”

(capitolul 88 din “Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”, de Ierom. Damaschin):

“Câţi dintre voi Duhului lui Hristos părtaşi v-aţi făcut, luaţi aminte ca în nici un lucru, fie mărunt, fie mare, să nu vă purtaţi cu dispreţ şi harul Duhului să nu-l dosădiţi, ca să nu vă scoateţi din viaţa căreia, iată, părtaşi v-aţi făcut. (Sf. Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti XV, 4)

Creştinii sunt nu născuţi, ci făcuţi. (Fericitul Ieronim)

“Omul aflat în căutarea Adevărului”, spunea Părintele Gherman, „atunci când află adevărul în Ortodoxie trebuie să se oprească din căutare. Ca­lea lui către Ortodoxie, care era în plan orizontal, s-a sfârşit, iar de acum trebuie să meargă «vertical», în mai-adâncul Ortodoxiei. Dacă însă continuă să înainteze în plan orizontal, căutând mereu cum să fie corect în mod exterior, cel mai adesea rezultatul va fi că, tot mergând înainte, va sfârşi prin a ieşi din Biserică“.

In Părintele Serafim, Părintele Gherman a aflat un convertit care se întorsese dinspre orizontală spre verticală – care, după ce a descoperit Ortodoxia, nu a încetat să meargă în adâncul ei. Acum, când Părintele Serafim reuşise să treacă cu bine peste multele obstacole din calea oricărui convertit şi dobândise acel rar „cuget patristic”, Părintele Gherman socotea că convertiţii de azi ar avea multe lucruri de învăţat de la el. La un moment dat, l-a rugat chiar să alcătuias­că un „Manual pentru convertiţii la Ortodoxie”.

Primind aceasta ca pe o ascultare, Părintele Serafim s-a dus la chilie să facă unele însemnări. Pe o pagină a înşirat următoarele „capcane ale convertitului” sau, după cum le-a numit el, „piedici în calea misiunii ortodoxe de azi”:

A. Increderea în sine, samost.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, sfătuirea cu cei mai înţelepţi, povăţuire de la Sfinţii Părinţi.

B. Abordarea academică – excesiv de intelectualistă, fără implicare, fară asumare, abstractă, nerealistă. Legat şi cu punctul A.

C. Nepăzirea tainei împărăţiei, bârfa, publicitatea. Exagerarea aspectului exterior al misiunii, succesul. Primejdia creării de cochilii goale, forme misionare fără conţinut.

Remedii: concentrarea asupra vieţii duhovniceşti, evitarea luminii rampei, neimplicarea în dispute pătimaşe.

D. „Experienţele spirituale”

Simptome: agitaţie febrilă, totdeauna se întâmplă câte ceva „cutremu­rător” – sângele este în fierbere. Vocabular inflamat, indicând mândrie în loc de smerenie. Sursele se află în protestantism şi în încrederea în părerile proprii culese din zbor.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, recurgerea constantă la Sfinţii Părinţi şi la Vieţile Sfinţilor, sfatuirea.

E. Descurajare, renunţare – sindromul „stingerii”.

Cauze: supraaccentuarea laturii exterioare, a opiniei publice etc. Remedii: accentuarea nevoinţei lăuntrice, duhovniceşti, eliminarea preocupării pentru succesul exterior, atenţia îndreptată spre Cel Căru­ia îi urmăm (Hristos răstignit, dar biruitor).

F. Secure cu două tăişuri: lărgime pe de o parte, îngustime pe de alta [caderea in extreme, fie de-a stanga, laxiste, relativiste, lumesti, fie de-a dreapta, tinand de rigiditatea inchinarii la litera, de hipercorectitudine sau zelotism, ravna neduhovniceasca, n.n.]

Scriind altundeva despre convertiţi, Părintele Serafim identifica iarăşi „dure­rea inimii” ca moment crucial al adevăratei vieţi duhovniceşti. „Durerea ini­mii”, scria el, „este graniţa care-i desparte pe convertiţii nebuni şi pe ortodocşii nepăsători, de adevăraţii nevoitori”¹. El credea că fără străpungerea şi zdrobirea lăuntrică născută din durerea inimii, convertiţii rămân la nivel orizontal, exami­nând tot ceea ce ţine de Ortodoxie după părerile lor personale şi încrezându-se în greşitele concluzii ale minţilor lor logice. După cum spune şi Sf. Varsanufie cel Mare, pe care Părintele Serafim îl tradusese în engleză: „Fără durerea inimii nimeni nu primeşte darul deosebirii gândurilor [pricinile faptelor şi celelalte]”.

In altă parte, Părintele Serafim descria duhul criticismului lipsit de discer­nământ care-i pătrunde adeseori pe convertiţii de azi:

„Preotul meu (sau parohia mea) face totul corect – însă nu şi alţi preoţi (alte parohii)”. „Preotul meu face numai greşeli; alţii sunt mai buni”. „In mănăstirea mea totul se face după Sfinţii Părinţi – în alte mănăstiri nu”. „In mănăstirea mea nu se face după cum spun Sfinţii Părinţi sau după canoane, dar în mănăstirea aceea totul este perfect, totul este după cum spun Sfinţii Părinţi”.

Atitudinile acestea sunt deosebit de periculoase. Cel care le adoptă este ne­greşit într-o mare primejdie duhovnicească el însuşi, iar, prin rostirea acestor cuvinte înşelate şi centrate pe sine, el răspândeşte otrava criticismului raţionalist şi la ceilalţi din Biserică³.

Părintele Serafim a avut un fiu duhovnicesc pe care l-a văzut căzând în şa­blonul clasic al „convertitului nebun”, care crede că ştie mai bine decât oricine.

In micul paraclis pe care şi-l construise în curtea din spatele casei, omul cu pri­cina optase pentru cântarea de obşte a întregii biserici, eliminând cântarea după „partitură” cu un cor separat. In duminica Rusaliilor a avut o dispută în biserică cu o rusoaică care dorea să se cânte după partitură. „I-am spus în faţă”, scria el Părintelui Serafim, „că nu am construit un paraclis pentru a înmulţi sminteala în propria mea curte”. In scrisoarea sa către Părintele Serafim, el critica ideea că omul poate să stea toată Liturghia, în timp ce corul cântă, spunând că este „ca şi când te-ai duce la cineva în vizită şi ai sta tot timpul cu nasul într-o revistă”. „Nu am chef să fac nici un fel de compromis în această problemă”, declara el. In principiu, Părintele Serafim era de acord cu fiul său duhovnicesc, că este de preferat cântarea de obşte, dar ceea ce îl îngrijora era atitudinea lui. „Ai grijă!”, i-a scris el:

Oricât de multă „dreptate” ai avea într-o chestiune sau alta, trebuie să proce­dezi şi cu diplomaţie. Primul şi cel mai însemnat lucru nu este nicidecum „drep­tatea”, ci dragostea creştinească şi armonia. Majoritatea „convertiţilor nebuni” au avut „dreptate” în critica lor care i-a dus la prăbuşire; însă erau lipsiţi de dra­goste creştinească şi de milă, astfel că au intrat într-o fundătură, înstrăinându-şi inutil pe cei din jur şi, în final, rămânând singuri cu dreptatea lor şi cu îndreptă­ţirea de sine. Nu o lua pe urmele lor […]

Atitudinea pe care o ai faţă de micuţa voastră misiune şi care transpare din scrisoarea ta, este una foarte primejdioasă, atât pentru dumneata, cât şi pentru alţii. Ţi-o spun fară ocolişuri şi mă rog să ai curajul de a-mi primi cuvântul şi de a lua măsuri înainte să fie prea târziu. „Râvna” dumitale pentru slujbele în limba engleză, cântarea de obşte etc. – nu este o râvnă după Dumnezeu, nu are un te­mei creştin; dimpotrivă, este o încăpăţânată întemeiere în sine, un simptom al „bolii corectitudinii”, care îi molipseşte pe atât de mulţi convertiţi, ducându-i di­rect la dezastru. Dacă nu te vei lupta acum cu patima aceasta (căci patimă este), misiunea voastră este sortită pieirii, iar dumneata, foarte probabil, îţi vei pierde credinţa şi propria familie. Prea adeseori am văzut aplicându-se acest „şablon al convertitului”, ca să nu te avertizez.

Dumneata eşti încă nou în Ortodoxie şi cu toate acestea vrei să dai lecţii ce­lor care sunt mai vechi în credinţă (iar din felul cum mi-ai descris situaţia, îmi dau seama că „le dai lecţii” cu destulă cruzime, fară tact şi fără urmă de milă creştinească). Măcar bunul simţ ar trebui să-ţi spună că nu aşa se procedează; dragostea creştinească ar trebui să te facă să-ţi fie ruşine de purtarea ta şi doritor să înveţi mai multe despre creştinismul elementar, înainte de a îndrăzni să dai lecţii altora despre orice. Nu am veşti de la nimeni din zona aceea, însă pot să-mi imaginez cât de mult i-a jignit şi rănit purtarea dumitale. Nu e deloc greu de ghicit că îi faci pe oameni să se înstrăineze; purtarea dumitale, aşa cum însuţi ai descris-o, este exact aceea care îndepărtează oamenii şi provoacă certuri în Biserică. Să nu te ascunzi în spatele „slujbelor în limba engleză” şi a cântării „fară partitură”: toate acestea nu sunt decât jumătăţi de adevăr, de care mândria dumitale se agaţă pentru a evita elementara dragoste şi smerenie creştinească.

Uită-te o clipă cam cum apar lucrurile în ochii altora: nu ai putut să faci faţă în parohia …. şi ai fost nevoit să pleci. Acum, în „propria” parohie, îndepărtezi oamenii. Nu se poate ca mereu ceilalţi să fie de vină, iar dumneata să fii totdeauna cel nevinovat; trebuie să începi să-ţi îndrepţi greşelile proprii şi să cauţi să trăieşti în pace cu creştinii din jur.

Cum să faci? Începe prin a primi câteva principii ortodoxe elementare:

1. In orice chestiune legată de slujbele bisericeşti (limbă, felul cântării etc.) şi de comportamentul în biserică (inclusiv acoperirea capului de către femei etc), singurul care decide este preotul slujitor. Să nu devii un fel de „poliţist” care asigură respectarea „legilor bisericeşti” după propria înţelegere; este clar că în felul acesta vei ajunge să-i îndepărtezi pe toţi – şi, in orice caz, oamenii vin la biserică sperând să mai scape de legalismul rece care domină lumea din jur: ai milă de ei!

2. Nu uita că eşti încă un nou convertit şi mai ai încă mult de învăţat; nu se cade să devii „învăţătorul” altora, decât în sensul în care orice creştin ortodox este un izvor de zidire (sau dimpotrivă) pentru alţii prin purtarea sa. Zidirea aceasta se răsfrânge, întâi de toate, asupra familiei, iar la dumneata, din câte mi-ai spus, aceasta este o zonă în care eşti foarte slab. […] Mi-ai spus în scriso­rile anterioare că tu şi soţia dumitale s-ar putea să vă despărţiţi, că fiul vostru s-ar putea să nu devină ortodox – însă cum se poate ca un soţ şi tată creştin să-şi dea seama de nişte lucruri atât de cumplite şi să nu fie cuprins de râvna de a se îndrepta, înainte ca aceste dezastre să se întâmple? Căci dacă se vor întâmpla toate aceste lucruri, dumneata vei fi vinovatul, fiindcă nu ai dat familiei tale o pildă de creştinism trăit care să-i inspire şi să-i încălzească, ci doar un fel de „corectitudine” fără suflet care nu face decât să hrănească egoismul.

3. Incepe să te smereşti în raporturile cu ceilalţi, să te porţi cu ei în primul rând cu milă şi cu dragoste; ieşi din felul dumitale de a vedea lucrurile, vino în întâmpinarea lor şi nu le răni sentimentele. Incetează de a mai fi egoist şi învaţă-te să trăieşti în pace cu creştinii din jur. Aceasta nu se poate face peste noap­te, dar poţi pune început.

4. Incepe să înveţi cu seriozitate ABC-ul creştinismului ortodox. Ai mai citit Războiul nevăzut? este o foarte bună pornire…

Am spus destul şi poate mai mult decât poţi digera dintr-o dată. Nu-ţi cer să-ţi „abandonezi toate ideile” sau să devii cu totul alt om peste noapte. Vreau doar să începi să lucrezi mai serios asupra ta, să fii mai milostiv cu ceilalţi şi să o laşi mai moale cu „corectitudinea”. Nu este atât de imposibil şi cred că, dacă nu faci astfel, nu-ţi vei găsi niciodată fericirea şi pacea duhovnicească”⁴.

Opt luni mai târziu, după cum se temuse Părintele Serafim, fiul acelui om l-a părăsit. In următoarea scrisoare adresată lui, Părintele Serafim scria:

Ce pot să-ţi spun? Este evident că am dat greş cu tine ca părinte duhovni­cesc, căci nu am reuşit să-ţi transmit nici măcar ABC-ul vieţii duhovniceşti creştine. In decursul ultimului an ai căzut din râu în mai rău, înstrăinându-te şi mai mult decât înainte, prin purtarea dumitale necreştinească, […] de obştea or­todoxă, de preoţii care au trecut pe acolo şi chiar de fiul dumitale, care, cu sigu­ranţă, nu este altceva decât ceea ce ai făcut din el – pe cât se pare, mai mult in­conştient, decât conştient. Vina pentru toate acestea apasă numai pe umerii du­mitale. Nu te-ai purtat creştineşte faţă de nici unul dintre oamenii aceştia şi se pare că nu-ţi dai seama deloc de acest lucru. […]

Dacă doreşti să fii creştin ortodox, trebuie să începi chiar de acum, din ziua, ceasul şi minutul acesta, sa iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Aceasta înseamnă: să nu te mai porţi arbitrar sau capricios cu oamenii, să nu mai spui tot ce-ţi trece prin cap, să nu te apuci să te cerţi cu oamenii pentru orice lucru, fie el mic sau mare, să fii mereu gata să le ceri iertare (şi să le ceri mai mult decât crezi tu că este necesar), să fii milostiv cu ei şi să te rogi fierbinte pentru ei… Dacă ai fi avut o asemenea milă faţă de fiul tău, el nu te-ar fi părăsit niciodată. El te iubeşte, dacă cumva nu ai ştiut. […]

Dacă încă mai accepţi autoritatea mea de părinte duhovnicesc, îţi dau o altă pravilă de rugăciune: în loc de Rugăciunea lui Iisus, să rosteşti în fiecare seară o sută de rugăciuni cu ajutorul metaniilor, spunând aşa (sau cu cuvintele tale): Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe fratele meu (cutare), şi aşa să-i pomeneşti pe toţi cei apropiaţi, începând cu cei din familie. Şi fiecare rugăciune să o însoţeşti cu o închinăciune (iar pentru cei din familie să faci câte o metanie până la pă­mânt). Opreşte-te la o sută (repetând unele nume, dacă e nevoie), iar ultima rugă­ciune să fie pentru toată lumea. Prin aceasta vreau să te trezeşti şi să începi a-ţi iubi fraţii şi surorile, atât pe cei din familia ta de credinţă, cât şi pe cei din afară. […]

Fac metanie înainte ta şi te rog să mă ierţi pentru nenumăratele mele păcate şi scăderi faţă de dumneata. Dumnezeu să ne ierte şi să ne miluiască pe toţi… Te asigur că, oricare ar fi atitudinea dumitale faţă de mine, a mea faţă de dumneata nu s-a schimbat în nici un fel.

Cu dragoste în Hristos, nevrednicul Ieromonah Serafim.⁵

In ciuda faptului că Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra primejdiilor „con­vertirii nebune”, el s-a ferit întotdeauna să se alăture vreunei rivalităţi prosteşti dintre convertiţi şi cei născuţi ortodocşi. Nu a fost de acord cu ideea unora din Biserică, cum că „pricina tuturor problemelor din Biserică sunt convertiţii; dacă scăpăm de convertiţi, vor dispărea şi problemele“. Intr-o scrisoare către un con­vertit, care încerca să facă faţă unei probleme bisericeşti cu chibzuinţă şi în chip echilibrat, Părintele observa că nu s-a purtat defel ca un „convertit nebun”, cum s-ar fi purtat într-o astfel de situaţie chiar ortodocşii din naştere. „Poate am dis­cutat cam prea mult despre «convertiţi», căci capcanele în care cad aceştia sunt, de fapt, aceleaşi în care poate cădea orice alt credincios!“⁶

Aşa se face că Părintele Serafim era împotriva încercărilor de a limita influenţa convertiţilor, prin impunerea misiunilor de limbă engleză de a ţine slujbele în slavonă. In 1979, preotul unei parohii misionare din Anglia i-a scris alarmat de faptul că citise un articol semnat de un Arhiepiscop al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, în care se spunea că slujbele în limba slavonă au devenit o „politică sinodală”. Asigurându-l pe respectivul preot că nu se introdusese o asemenea politică, Părintele Serafim nota că vederile Arhiepiscopului respectiv erau „extrem de nerealiste”, dezvăluind „prea puţină experienţă în domeniul misionar”. „Noi înşine“, spunea Părintele Serafim în continuare, „ne-am bucurat de o libertate deplină în dezvoltarea misiunii noastre americane. Slujbele noastre, atât cele slujite la mănăstire, cât şi cele din misiunile noastre, au loc aproape integral în limba engleză, iar Vlădica Antonie, ori de câte ori ne vizitează, are grijă să ne încurajeze să facem totul în limba engleză, şi el însuşi slujeşte cât poate în limba engleză. Aceasta este atitudinea «normală» a episcopilor noştri, iar remarcile Vlădicăi … sunt cu siguranţă atipice“⁷.

Părintele Serafim a fost la fel de atent ca, respingând atitudinea potrivnică convertiţilor, să nu cadă în extrema cealaltă, adică să dea vina pentru toate pro­blemele bisericeşti pe „etnicismul” celor născuţi ortodocşi. El a observat că mulţi dintre americanii care se împotriveau cu tărie etnicismului Lumii Vechi ignorau propria lor etnicitate, pe care el o numea: „cea mai nouă tendinţă et­nică: americanismul“⁸. El sublinia că „mulţi zic acum: «O, noi nu credem în etnicism, noi suntem americani». Dar America este şi ea o jurisdicţie etnică. Nu îşi dau seama de aceasta, tocmai pentru că sunt americani”⁹. Era un lucru gre­şit, spunea el, ca tinerii ortodocşi din naştere să-şi exprime „facilul criticism faţă de înaintaşii lor şi «ghetourile» lor ortodoxe“¹⁰. Şi aici avem de a face tot cu o înţelepciune din afară. Eliminând ceva sau pe cineva doar pe temeiul exterior al „etnicităţii”, putem rata chiar inima Ortodoxiei, „Tradiţia vie” perpetuată prin generaţii. „In Biserica Rusă“, spunea el, „avem foarte mulţi preoţi de mir obişnuiţi, cât se poate de liniştiţi, care nu s-ar gândi niciodată la schisme sau facţiuni, care nu s-ar gândi niciodată să te excomunice pe motiv de stricteţe, care sunt îndelung-răbdători şi adesea nu vorbesc prea mult; şi tocmai de aceea unii oameni îi critică, spunând că nu-i călăuzesc pe oameni îndeajuns, nu le dau destul. Insă aceste critici sunt superficiale: noi înşine ar trebui să căutăm mai adânc, pentru a afla ceva în aceşti păstori şi în Biserică, ceva ce nu este prea vădit în afară – însăşi legătura cu trecutul¹¹.

Nu veţi găsi prea mulţi oameni care să vă explice în amănunt aceste lucruri. Indiferent unde v-aţi afla – într-o parohie sau oriunde altundeva – trebuie să priviţi dincolo de ceea ce pare a fi evident şi să căutaţi să primiţi acele lucruri ce nu pot fi transmise totdeauna prin cuvinte. Căutaţi mai degrabă caracteristi­cile ce provin dintr-o inimă caldă şi iubitoare: răbdarea, îndelungă-răbdarea şi osârdia – însă nu osârdia de a-i critica pe alţii“¹².

Odată, pe când lucra la „Manualul pentru convertiţii la Ortodoxie“, Părintele Serafim a făcut faţă de Părintele Gherman o afirmaţie care, după părerea aces­tuia, exprima o părere perfect echilibrată în problema raportului dintre conver­tiţi şi ortodocşii din naştere. „Cei ce sunt crescuţi încă de mici în Ortodoxie“, spunea el, „au răbdare, dar le lipseşte râvna. Convertiţii au râvnă, dar le lipseşte răbdarea. Ideal este să avem râvnă temperată de răbdare. De aceea trebuie să ne lăsăm ocârmuiţi de Sfinţii Părinţi, care sunt cugetul Bisericii“¹³.

De asemenea, Părintele Serafim a refuzat să ia o poziţie partizană într-o altă controversă deşartă din Biserică: superioritatea relativă a tradiţiei greceşti sau ruseşti. Iată ce scria unui convertit tulburat de această chestiune:

Uneori descoperi că, în anumite privinţe, „ruşii” sunt mai apropiaţi de prac­tici mai vechi, mai tradiţionale […], iar în alte privinţe sunt mai apropiaţi „gre­cii”. […] Ai observat desigur că am pus în ghilimele cuvintele „greci” şi „ruşi”, pentru că în Hristos suntem una şi nu trebuie nicidecum să îngăduim ca deosebi­rile de naţionalitate sau de obiceiuri să stârnească rivalităţi între noi. Avem multe de învăţat unii de la alţii, însă şi unii şi alţii avem de învăţat mai înainte de toate de la Mântuitorul Hristos şi din Tradiţia curată a Bisericii Sale! Atât „grecii”, cât şi „ruşii” au unele defecte şi au introdus mici „inovaţii” în practica bisericească; dar dacă ne iubim unii pe alţii în Hristos, atunci defectele acestea devin tolerabile şi este de preferat să le tolerăm, decât să ne apucăm să-i „refor­măm” pe alţii, devenind exagerat de critici. Fiecare parohie şi fiecare mănăstire are libertatea de a păstra Tradiţia ortodoxă cât de complet doreşte şi poate, însă în deplină smerenie şi în dragoste¹⁴.

Părintele Alexei Young confirmă faptul că Părintele Serafim, departe de a credita rivalităţile dintre convertiţi şi ortodocşii din naştere, era în realitate un constructor de poduri între întâi-stătătorii „etnici” şi noua generaţie de ameri­cani convertiţi. „Pentru a înţelege aceasta”, scrie Părintele Alexei, „trebuie să ştim câte ceva despre Ortodoxia din America, şi mai ales despre Biserica Rusă din Afara Graniţelor, începând din anii ‘60.

Astăzi vedem din ce în ce mai mulţi astfel de convertiţi care, după cum îi plăcea Părintelui Serafim să spună, „merg direct la ţintă” în Ortodoxie. Vechile capcane ale convertiţilor sunt încă prezente şi mereu vor fi oameni care vor că­dea în ele, indiferent de câte avertismente ar avea parte. Insă avertismentele Pă­rintelui Serafim, aflate peste tot în scrierile sale, nu au fost în van. Chiar dacă nu oferă o formulă garantată pentru o viaţă duhovnicească ferită de înşelare, ele au ajutat multe suflete să pornească în plan „vertical”, dincolo de lucrurile ex­terioare, înspre inima străvechiului creştinism“.

Note:

1. Pr. Serafim Rose, citat în Sf. Varsanufie şi loan, Guidance Toward Spiritual Life, p. 17; ediţie revizuită, p. 15.

2. Ibid., p. 79. Cuvintele explicative din parateze au fost adăugate de Pr. Serafim.

3. Însemnări ale Pr. Serafim Rose sub titlul „Duhul rătăcit al convertiţilor de astăzi”

4. Scrisoarea Pr. Serafim Rose către … , 18 iunie 1979.

5. Ibid., 26 martie 1980.

6. Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, Duminica Tomii, 23 aprilie/6 mai 1973.

7. Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Yves, 14 iunie 1979.

8. Pr. Serafim Rose, „Orthodoxy in the USA”, p. 214.

9. Ibid., transcriere după expunerea sa orală.

10. Pr. Serafim Rose, „The Holy Fathers of Orthodox Spirituality: Introduction, III: How Not to Read the Holy Fathers“, p. 234.

11. Aici, Pr. Serafim se gândea la preoţi precum Pr. Grigori Kravcina de la Biserica Sf. Sera­fim din Seaside, cel dintâi preot ortodox cu care a stat de vorbă.

12. Prelegere a Pr. Serafim în timpul Academiei Teologice Noul Valaam, de după pelerinajul de vară Sf. Gherman, august 1979.

^13. Pr. Serafim Rose, Heavenly Realm, p. 107.

14. Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Nicholas, 17 februarie 1973.

(din: Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Ed. Sophia, Bucuresti, 2003)

Sursa: Război întru cuvânt