Despre aceia care se lauda cu rautatea lor
Cum poate sa se explice atunci acest straniu fenomen, ca multi inraiti impotriva aproapelui lor, dupa ce se razbuna, nu numai ca nu se rusineaza de acest prizonierat al diavolului, dar chiar se si lauda cu el ?! Aceasta se explica printr-un singur lucru: prin deznadajduita orbire morala a celor inraiti.
„Mare nebunie este – spune sfantul si inteleptitul de Dumnezeu Tihon de Zadonsk – ca sa se laude omul cu aceea de care ar trebui sa se intristeze!” Aceasta arata cat de adanci sunt stricaciunile in constiinta celor care urasc dumnezeiestile concepte morale. Sa te bucuri de ceva la care numai demonii isi freaca palmele cu bucurie, sa te lauzi cu ceva de care ingerii plang, sa tresari pentru acel lucru care a ingropat dragostea de frati, sa te mangai cu aceea ca ai implinit voia satanei – toate acestea nu arata, oare, la tine sataniceasca asezare a sufletului? O, adanc ar trebui sa se caiasca cei ce zac inselati in groapa razvratirilor si vrajbelor, si nu sa se laude cu aceasta!
Zugravind depravarea sufleteasca a celor aflati in vrajba, Sfantul Tihon de Zadonsk spune intristat: „Cei ce aduc paguba aproapelui lor devin calcatori ai sfintei si dumnezeiestii legi, pe Dumnezeu, marele si infricosator Atottiitor, il manie, pe sine in zapisul satanei se trec si vesnicelor munci se fagaduiesc; si cu aceasta faradelege se lauda!”
Aceasta rautate intuneca ochiul sufletesc, incat sarmanul om sa nu vada clar pieirea sa. Si astfel pacatuieste indoit: si face pacatul, si se lauda cu el: „Iata, i-am dat sa inteleaga, sa ma cunoasca mai bine cine sunt eu!” Bine, el te-a cunoscut cine esti, cunoaste si rautatea ta, stie ca tu l-ai vatamat; insa tu te cunosti pe tine, unde esti si in ce stare te afli? Stii tu ca mai mult pe tine decat pe el te-ai vatamat? Lui i-ai vatamat trupul, iar tie sufletul. Din cauza clevetirii tale, de el se scarbeste lumea si-l osandeste, dar pe tine te osandeste insusi Dumnezeu!
Pe el l-ai aruncat in necinstire si umilinta vremelnica, dar pe tine in cea vesnica! Asculta cum canta despre tine Psalmistul: „Pentru ce, puternice, te lauzi cu rautatea ta?” Si insemneaza, adaugand mai apoi: „Pentru aceasta Dumnezeu te va dobora pana in sfarsit, te va smulge si te va muta din locasul tau, si radacina ta din pamantul celor vii! (Psalmi 51, 4). Pentru aceasta Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Cand noi ne inraim si viclenim impotriva altora, atunci impotriva noastra ne ascutim singuri sabia si ne aducem mult mai multa vatamare noua insine decat altora.”
Multi ajung, din pricina inrairii, pana la atata nebunie si orbire, ca prefera sa se pagubeasca pe ei insisi decat sa ramana nerazbunati. „Eu, spune, voi pieri, insa il voi zdrobi!” Ce vorbesti intru mania ta, sarmana si oarba faptura? Chiar tu insuti vrei sa pieri, numai ca sa piara fratele tau, pentru care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit? Ia seama cine si al carui duh lucreaza in tine! Nu duhul aceluia care si pe sine s-a pierdut, si pe protoparintii nostri i-a pierdut, si impreuna cu ei si pe noi? El intotdeauna insufla raul ca sa ne piarda. Hristos vrea sa te mantui si tu, si el (fratele tau); iar tu vrei sa te pierzi si pe tine, si pe acela.
Insa ia seama impotriva cui te inalti si te inarmezi! El spune: „Cine nu este cu Mine este impotriva Mea!” (Matei 12, 30). Odata cu pieirea ta, tu urmaresti si pieirea aproapelui, si pentru aceasta nu esti cu Hristos, ci impotriva lui Hristos, Care intr-atata doreste, sa te mantui si tu, si aproapele tau, caci pentru aceasta Si-a varsat sangele Sau; si prin aceasta arati ca gandesti asemenea cu acel duh al rautatii, care urmareste sa te duca la pieire si pe tine, si pe aproapele tau, si intreaga lume, prin orice mijloc.
Si, in focul maniei tale, tu strigi: „Voi pieri eu, dar si pe el il voi rapune!” Se intelege, tu poti pe tine insuti sa te pierzi, daca doresti aceasta, insa nu si pe aproapele tau, caci el traieste cu harul si cu ajutorul Celui Preainalt. Si nu-ti vei da tu, oare, seama cum este acea pieire pe care o doresti atat pentru tine, cat si pentru aproapele tau? Intinde mana ta in foc si vei cunoaste in parte ce este chinul. Daca acest foc mic nu poti sa-l rabzi, cum vei rabda in vesnicul foc, care arde dar nu lumineaza, care sta aprins si nu se mistuie, care te munceste insa nu ajungi sa mori? Cu un astfel de foc, inrosit precum fierul pana la incandescenta, vor fi cuprinsi cei rai daca nu se pocaiesc si vor fi dogoriti si munciti atat pe dinafara, cat si pe dinauntru, fara de sfarsit! Insa cel orbit de rautate nu vede aceasta si striga in mania sa: „Voi pieri si eu, dar nici el nu va mai fi!”
„O, rautate, fiica diavolului! Rautate, cum orbesti tu pe cel sarman! Pe sine insusi doreste cel rau sa se piarda, numai ca sa piara si aproapele sau. Nu poate sa fie mai mare nebunie decat aceasta: ca sa cauti, prin pieirea ta, pieirea aproapelui! Multi dintre cei rai se abtin de la peste, lapte, oua, unt – lucruri pe care Dumnezeu nu le-a interzis, ci chiar a ingaduit sa se intrebuinteze cu multumire si rugaciune; si aceeasi oameni rai doresc sa inghita de vie faptura lui Dumnezeu. Multi, in zilele de miercuri si de vineri, nu mananca nimic, insa de rautate nu incearca nici macar un minut sa posteasca, din care pricina Dumnezeu ii va rasplati cu munca cea vesnica. Asa de mare si strasnic rau este dusmania! Atat de dezastruos ia prizoniera inima si orbeste mintea ura! Ea e acel viciu propriu diavolului, prin care el insusi se pierde si pe altii urmareste sa-i traga in acea pieire.” (Sfantul Tihon de Zadonsk)
Arhimandritul Serafim Alexiev
sursa: crestinortodox.ro
