7.09.2014 – ”Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu!”

Ca de fiecare dată, în preajma începerii anului şcolar, copiii comunităţii noastre au fost invitaţi să se pregătească pentru noul an prin spovedanie şi împărtăşanie. În acest sens, în zilele de vineri, 5 septembrie, începând cu ora 18.00, şi sâmbătă, 6 septembrie, începând cu ora 17.00, o parte din copii au participat la Taina Spovedaniei.

Duminică, 7 septembrie, la Sfânta Liturghie s-au împărtăşit, iar la sfârşitul slujbei au fost rostite rugăciuni speciale pentru ca Dumnezeu „să trimită în inimile lor duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, să le deschidă mintea şi cugetul şi să le lumineze inima spre primirea învăţăturilor celor bune, … să fie mângâiere părinţilor lor şi întărire Bisericii noastre Ortodoxe.”

Duminica aceasta a fost şi momentul reîntâlnirii cu credincioşii care şi-au petrecut perioada vacanţei în ţară, alături de familie şi de cei dragi, iar acum s-au întors la rânduielile lor, în Spania.

Este foarte important pentru părinţii binecredincioşi să aibă întipărit în inimile lor adevărul că un copil este o binecuvântare de la Dumnezeu. Atunci când înţelegem aceasta, ochii noştri parcă se deschid şi vedem o altă lume, parcă primim aripi, primim noi puteri.

Este foarte greu pentru părinţii care nu caută prezenţa lui Dumnezeu în vieţile lor să vadă în copil un semn al acestei prezenţe. De aceea, venirea pe lume a unui copil, şi mai ales a primului copil, este momentul potrivit ca părinţii să cugete cu luare-aminte la Dumnezeu, punând cărămizi pentru propria lor zidire duhovnicească. Pentru că nu poţi fi părinte în adevăratul sens al cuvântului decât dacă îţi creşti copilul ca pe un fiu al Părintelui Ceresc.

Copiii învaţă adevărul despre trăirea în harul lui Dumnezeu în familiile lor. Părinţii care nu trăiesc în acest har nu vor putea să-i înveţe pe copiii lor cum să dobândească o credinţă vie.

Poate un sculptor să trateze bolnavii? Poate un doctor să sculpteze? Numai dacă au fost învăţaţi. Un doctor poate să înveţe sculptura, aşa cum un sculptor poate să înveţe medicina. Dar fiecare părinte nu numai că poate, ci şi trebuie să înveţe să fie părinte.

A fi un bun părinte este o artă, cum o artă este a fi un bun doctor. Este greşit a considera că, dacă părinţii au făcut un copil, primesc automat şi iscusinţa de a fi buni părinţi, buni educatori.

A fi părinte nu este o meserie pe care o înveţi vrei nu vrei. A fi părinte este într-un fel asemănător cu a fi preot: e ascultarea unei vocaţii, e răspunsul la chemarea Celui de Sus. Pentru că majoritatea oamenilor maturi sunt părinţi, ei privesc acest fapt ca pe ceva normal, „firesc“, neieşit din comun, şi trec cu vederea măreţia şi gravitatea acestui eveniment.

Cât sunt micuţi, copiii au pe chipurile lor o curăţie îngerească. Chiar şi părinţii mai puţin credincioşi observă: „Parcă ar fi nişte îngeraşi. Mare dar am primit de la Dumnezeu“. Greu este să nu te laşi biruit de nevinovăţia, de gingăşia şi de frumuseţea lor. Copiii sunt nişte flori; nu este de ajuns doar să ne desfătăm de mireasma lor, ci e bine să ne umplem sufletele de această mireasmă. Copiii sunt raze de soare care răsar peste vieţile uneori foarte frământate ale părinţilor.

Când copilul nu mai este privit ca un dar de la Dumnezeu, ci ca o povară, familia ajunge într-un moment de mare încercare duhovnicească. Aceasta se întâmplă şi când acest dar este primit doar cu bucurie infantilă, ca o jucărie, fără responsabilitate, fără asumarea greutăţilor.

Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult.

Este o mare diferenţă între un copil zămislit din părinţi care duc o viaţă curată, care s-au împărtăşit de Taina Sfintei Cununii, ale căror trupuri sunt temple ale Duhului Sfânt, şi un copil zămislit din părinţi care duc o viaţă dezordonată, plină de patimi. În cel de-al doilea caz nu numai că pruncul zămislit va putea moşteni biologic anumite înclinări spre păcat, ci chiar sufletul lui va fi afectat.

Cum este afectat şi un copil ai cărui frăţiori mai mari nu au apucat să se nască, fiind avortaţi. Pântecele unei mame care şi-a ucis copilul (vina fiind nu numai a ei, ci şi a tatălui care a vrut aceasta) nu poate fi ca acela al unei mame care a adus pe lume copiii pe care i-a zămislit (şi oare cum vor sta la Înfricoşătoarea Judecată în faţa Celui ce a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine, părinţii care au curmat vieţile pruncilor lor?).

Copilul este copil din momentul concepţiei. „Educaţia“ lui începe din acel moment. Câtă vreme stă în pântecele mamei, i se transmit toate emoţiile şi frământările acesteia. Şi pecetea lor va fi foarte greu de şters în timp.

Părinţii sunt responsabili pentru ceea ce i se transmite copilului: pace sau tulburare, dragoste sau ură. Şi ura e ca un cuţit înfipt în inima pruncului. Totuşi, nu există afecţiune a copilului, trupească sau sufletească, care prin rugăciuni către Dumnezeul Îndurărilor să nu poată fi vindecată.

Un cuplu care trăieşte fără credinţă în Dumnezeu îşi creşte copiii fie ca într-un muzeu, fie ca într-o şcoală, fie ca într-un templu păgân sau într-o închisoare.

Casa este pentru copil un muzeu atunci când îi lipseşte dragostea. El vede în jurul său lucruri atrăgătoare, lucruri frumoase, de care însă se plictiseşte repede, şi ruptura de mediu este inevitabilă. Căminul care nu-i oferă dragoste nu este de fapt un cămin. Degeaba părinţii i-au cumpărat toate jucăriile, degeaba toate prăjiturile şi toate celelalte bunătăţi. Copiii au nevoie de părinţi care să-i iubească, să-i înţeleagă, să le acorde timp. Părinţii sunt chemaţi să fie primii prieteni ai copiilor lor.

Casa este pentru copil şcoală atunci când este obligat să înveţe cât mai mult, să devină cel mai bun din clasă, cel mai „deştept“, cel mai priceput; să ajungă acolo unde părinţii lui nu au reuşit. Copilul e înecat de cunoştinţe şi nu mai poate să le facă faţă. Devine inhibat şi capacitatea de învăţare îi scade.

Casa e pentru copil templu păgân atunci când, chiar dacă s-au unit în faţa lui Dumnezeu prin Taina Cununiei, părinţii trăiesc în patimi. Copilul vede şi aude lucruri urâte şi mintea lui se umple de întinăciune. Desfrâu, ceartă, ură şi mânie, păcat după păcat, toate ajung la cunoştinţa lui. Lumea este pentru el o lume rea. Oricât de multă dragoste ar încerca să-i arate părinţii care slujesc păcatului, copilul o primeşte cu greu.

Prin Taina Cununiei, familia creştină e întemeiată de Dumnezeu ca o mică Biserică, loc al prezenţei Dumnezeului celui Viu şi al binecuvântărilor Sale celor bogate. Numai într-o astfel de familie copiii vor descoperi rostul pentru care părinţii lor cred în Dumnezeu şi îi îndreaptă pe calea mântuirii.

Câtă vreme sunt mici, copiilor li se pot spune lucruri frumoase despre Dumnezeu, care îi mişcă aşa cum îi mişcă şi poveştile. Dar, cu trecerea vârstei, copiii nu se mai mulţumesc doar să asculte, ei încep să observe. Şi spiritul lor de observaţie este ascuţit. Degeaba li se spune că Dumnezeu este Cel care aduce pacea, dacă îi văd pe părinţi că se ceartă. Degeaba li se spune că Dumnezeu iubeşte virtuţile, dacă îi văd pe părinţi plini de patimi, dacă ştiu că părinţii lor nu fac ceea ce îi învaţă pe ei să facă.

Pentru copii, părinţii sunt primele modele, primele icoane. Cel mai puternic exemplu, cel mai uşor de imitat. Dacă părinţii şi-ar da seama de uriaşa responsabilitate pe care o au, poate că ar duce o viaţă mai curată.

Copiii Îl văd pe Dumnezeu prin părinţi. Părinţii sunt preoţii casei lui Dumnezeu, care este familia. Credinţa pe care copiii o primesc de la părinţii lor are ca punct de sprijin încrederea lor în cei mari. Copiii cred mai ales pentru că punctele lor de reper, părinţii, cred la rândul lor. Numai când familia este o mică Biserică, educaţia dată de părinţi poate da roade care nu se strică. Sufletele copiilor suferă când sunt sfâşiate, fragmentate: când li se spune ceva, şi văd altceva.

Nu există familie perfectă, aşa cum nu există om fără de păcat. Nu există familie care să nu aibă ispite. Viaţa este o luptă care implică greutăţi, căderi şi ridicări.

Dar toate familiile sunt chemate să fie mici biserici, aşa cum toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţenie. Copiii vor vedea că liniştea care domneşte în căminul lor nu se află în casele în care Dumnezeu nu este primit. Şi, când vor creşte mari, îşi vor dori să aibă familii binecuvântate de Dumnezeu.

Iar dacă totuşi păcatul îi va birui, oricât de mare ar fi căderea, dorul unui cămin liniştit nu se va şterge din inimile lor. Şi poate că vor reuşi să se ridice din cădere şi să-şi întemeieze familii care să le aducă aminte de frumuseţile copilăriei. Familii în care să domnească dragostea, înţelegerea, bucuria.

Părinţilor care vor ca familiile lor să se sfinţească, să devină mici biserici, şi copiii lor să crească în dreapta credinţă, cred că este potrivit să le aducem aminte încurajarea Mântuitorului: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20).