Cum să facem să nu devină mersul la Biserică o rutină?
Cum să facem să nu devină mersul la Biserică o rutină?
Cum să redobândim fiorul necesar participării la Sfânta Liturghie? Uite, asta e o întrebare de baraj! Nu ştiu cum e… M-am temut şi eu că mă voi rutina, dar să dau slavă lui Dumnezeu că n-am ajuns încă acolo. Dacă aş fi trecut prin asta, v-aş fi spus. M-am rutinat cu privire la orice, dar nu la Liturghie. Cu mâna pe inimă vă spun, bucurie mai mare ca acolo — şi când adormeam în picioare că era prea de dimineaţă Liturghia la capelă – nu am trăit nicăieri! Probabil că trebuie să pierdeţi ceva ca să aveţi fiorul redobândirii acelui ceva.
La Liturghie să ştiţi că în niciun caz nu se merge în pijama. Da? Adică nu cum te scoli din pat, hodoronc-trosc, în Liturghie. N-am înţeles nimic, părinte, din Liturghia de astăzi. Duduţa a stat până seara târziu şi s-a uitat la MTV, că a fost un spectacol special de nu ştiu unde transmis. La Liturghie nu te duci călare pe cal alb. La Liturghie te duci pe jos, cu pâinica şi cu vinişorul, cu lumânarea, cu pomelnicul sau cu sărăcia ta, dacă nu. Te poţi duce sărac: „Doamne, primeşte sărăcia mea şi fă-o Tu bogăţie”!
Care-i problema? Ce, crezi că nu-i primeşte Hristos pe ăia cu găuri în talpă? Numai noi ştim că aveam un episcop care slujea la altar şi avea nişte găuri în talpă teribile şi niciunul nu ne ruşinam să spunem că primim de la el Împărtăşania. Şi îl iubim şi acum ca pe ochii din cap. De ce? Tocmai pentru că avea găuri în talpă! Şi, dacă noi îl iubim aşa, vă daţi seama ce mult îl iubeşte Dumnezeu?! Eu rămân uimit de fiecare dată când cineva crede că la Biserică trebuie să meargă numai în costum, cămaşă albă şi cravată neagră. Firesc, aşa ar trebui să mergem, dar să ştiţi că primeşte Hristos şi lăţoşi, nu-i o problemă! Îi primeşte şi pe blugari! Nicio problemă! Dar e grav când aceşti oameni, mergând în Biserică, tot în blugi rămân şi a cincea, a şasea, a şaptea, a zecea oară. Şi tot lăţoşi şi nespălaţi, şi a mia oară. Acolo e gravitatea problemei!
Am mai povestit şi altădată: eram, cândva, la Turceni, în sudul ţării, pe Valea Jiului, unde, în dimineaţa Învierii, este obiceiul ca părintele să ciocnească ouă cu toţi din parohie. Şi, la un moment dat, a venit un tânăr, care a ciocnit cu mine şi care a rămas destul de şocat văzând că eu îi înapoiez oul după ce ciocnesc. Ei bine, tânărul acesta tocmai trecea dinspre iconostas, prin dreptul Sfintei Mese, să ia cotitura şi să-şi ia Paștile cum iau ei, cu un linguroi. Fac aici o paranteză şi mă folosesc de prilej să vă spun ceva important: acolo, şi nu doar acolo, oamenii confundă uneori Paștile chiar cu Împărtăşania. Fiţi atenţi: pâinea binecuvântată în noaptea de Paşti nu este Euharistie! Nu vă minţiţi! Închidem paranteza şi ne întoarcem la tânărul despre care vă vorbeam, care era însoţit de o gaşcă de lăţoşi, cărora le zice: „Băi, ce aş trage o bere! Dar nu mai avem bani…” Când au ajuns în dreptul meu, am băgat mâna în buzunar şi am zis: „Ia, te rog frumos, banii ăştia, să te duci cu băieţii la o bere de dragul meu şi de dragul lui Hristos Care a înviat! Mergeţi şi beţi o bere”. Ăia se uitau la mine… „Părinte, faceţi mişto de noi!” „Deloc! Du-te şi bea o bere, dacă asta ţi-a trecut prin cap în noaptea de Înviere.”
Bun, a plecat, n-a mai zis nimic. A dat el să-mi dea banii înapoi, dar i-am zis: „Nu! Ce-am hotărât, aşa faci!” Ceilalţi din biserică, hăhăhă, erau cu ochii ca melcul pe el. Pe la şapte şi jumătate, opt, aşa, eram frânt, knock-out tehnic, că acolo trebuie să păzeşti tradiţia, oricât ai fi de obosit – aşa e ritul, aşa faci. Şi apare un tip. Costum, cravată, aranjat. Ciocneşte cu mine, dau să-i dau Paşte. Şi zice: „Părinte, Paşte nu-mi daţi! Că am luat azi dimineaţă ca un porc. Daţi-mi o mână să v-o strâng, ca un om”. Era acelaşi om care de dimineaţă fusese în starea în care fusese. Măi, berea să-l fi trezit la realitate!? Sigur că nu trebuie acum să aşteptaţi butoaie cu bere la ieşirea din Biserică, dar nici nu vă sfiiţi să înţelegeţi că Hristos poate vorbi în te miri ce fel, pentru ca omul acela să nu se mai piardă. De aceea, mergeţi la Biserică aşteptând să vi se întâmple minuni. Iar minune nu este ca Dumnezeu să facă voia voastră, ci ca voi să învăţaţi să faceţi voia lui Dumnezeu!
Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 207-211
