9 octombrie – Sfinţii Andronic şi soţia sa, Atanasia
Sfinţii Andronic şi Atanasia au fost o pereche evlavioasă şi înstărită, trăind în Antiohia veacului al şaselea. Pentru virtutea sa, ca şi pentru măiestria sa deosebită ca argintar, Andronic ajunsese cunoscut chiar şi împăratului. O vreme această familie sfântă obişnuia să-şi împartă bunurile în trei părţi. Prima parte o foloseau pentru milosteniile îmbelşugate date săracilor; a doua parte o foloseau spre a împrumuta bani fără dobândă oricui avea nevoie de acest fel de ajutor; iar a treia parte o păstrau pentru trebuinţele casei şi familiei lor.
Acest chip de vieţuire – făcând mult bine celorlalţi în fiece zi – le-a adus multă bucurie. Oricine avea vreo trebuinţă alerga la casa lor, unde afla alinare şi ajutorul trebuincios.
Andronic şi Atanasia erau cu adevărat neagonisitori (amisthos), alinătorii tuturor şi vistierie tuturor celor suferinzi şi necăjiţi. Andronic şi Atanasia aveau doi copii, Ioan şi Maria. Însă cei doi copii au murit în aceeaşi zi, pe când erau mici. Tatăl şi-a domolit durerea şi şi-a văzut de meseria sa, lucrând cu mai multă răbdare decât înainte şi în tăcere. Atanasia avea inima zdrobită şi îşi trecea vremea pe lângă mormântul ce cuprindea pe micuţii ei, în biserica Sfântului Iulian. Stătea acolo, aplecându-se spre mormânt şi suspinând: „Să mor şi eu cu copii mei, să zac alături de ei”. Dar noaptea, când totul era liniştit şi candelele pâlpâiau slab în biserică, înaintea femeii ce plângea s-a oprit un călugăr care i-a spus: „Femeie, de ce te jeluieşti ? Pentru ce nu laşi pe cei ce sunt aici să se odihnească ?”
Iar ea a zis: „Nu te mânia pe mine, de vreme ce mâhnită sunt, că doi copii am avut şi pe aceştia i-am îngropat împreună”. Iar el i-a zis ei: „Dar pentru ce plângi pentru dânşii? Căci zic ţie, în ce chip caută firea omenească hrana şi nu se poate a nu-i da ei, tot aşa şi copiii tăi se hrănesc cu cereştile bunătăţi de la Hristos, pe care-L roagă, zicând: Dreptule Judecător, ne-ai lipsit pe noi de la cele pământeşti; drept aceea, nu ne lipsi pe noi şi de cele cereşti”. Auzind acestea, toată mâhnirea Atanasiei s-a preschimbat în bucurie, dar când s-a uitat după călugăr, ca mai mult să vorbească cu el, nu l-a mai aflat. Atunci s-a dus la cel ce păzea uşile şi l-a întrebat: „Unde este părintele acela ce era în biserică ?” El a răspuns: „Nu a fost nici un părinte aici”. Atunci ea a ştiut că i s-a arătat Fericitul Mucenic Iulian în haine de călugăr. Ducându-se apoi, a venit la soţul ei şi i-a spus toate, rugându-l ca împreună să se lepede de lume şi să se retragă într-o mănăstire, unde să se poată pregăti ca să se întâlnească cu micuţii lor. El a încuviinţat, căci inima îi era împovărată şi toate nădejdile şi ambiţiile sale din această lume se sfârşiseră atunci când pământul s-a închis peste chipurile palide ale copiilor săi.
Deci Andronic şi Atanasia şi-au împărţit restul averii pentru întreţinerea săracilor şi ajutorarea monahilor. Părăsind Siria, s-au dus la Ierusalim. De acolo au plecat în Egipt, unde au cerut îndrumarea Sfântului Daniil Schiteanul (7 iunie). El l-a sfătuit pe Andronic să meargă la mănăstirea Tavennisioţilor. Întrucât Atanasia trecuse de mijlocul vieţii, el a sfătuit-o să-şi taie părul şi să se îmbrace ca un pustnic. I-a rânduit să trăiască într-o chilie dintr-o lavră a schitului şi i-a poruncit să se întâlnească cu ceilalţi călugări numai la Liturghie, în Ziua Domnului. Se pare că ea a fost printre primele femei ce au trăit pustniceşte în pustia Egiptului.
După doisprezece ani de despărţire, Atanasia – îmbrăcată încă în veşminte de pustnic şi având acum numele de Atanasie – şi-a întâlnit soţul pe când călătoreau amândoi spre Ţara Sfântă. Ea l-a recunoscut, el însă nu a recunoscut-o – atât de schimbată îi era înfăţişarea de anii de aspră nevoinţă. Au stat de vorbă o vreme, apoi au hotărât să-şi urmeze pelerinajul împreună. După cercetarea locurilor sfinte, s-au întors împreună în Egipt. Şi ajungând la locul unde se întâlniseră, Andronic arătă cu băţul şi zise: „Drumul meu e încolo”. Iar ea, arătând în altă parte, zise: „Iar al meu dincolo”. Şi amândoi erau plini de întristare. Apoi Andronic grăi: „Frate Atanasie, amândoi suntem bătrâni şi nu se cade să locuim singuri. Împreună cu tine m-am simţit deosebit de bine, şi acum nu mă îndur să mă despart de tine. Vino şi stai cu mine în chilie, iar dacă eu mor mai întâi, tu să-mi închizi ochii; iar de vei muri tu mai întâi, eu a să-mi pun mâna pe ai tăi”. Atunci Atanasia s-a întors cu faţa şi a lăcrimat puţin, apoi a grăit: „Am să vin cu tine, frate”. Deci cei doi bătrâni s-au regăsit, dar Andronic nu ştia că însoţitorul lui era soţia sa; simţea doar o mare înduioşare şi dragoste pentru tovarăşul său.
Trecând încă doisprezece ani, timp în care nimeni nu i-a descoperit taina, nici chiar soţul ei, Atanasia s-a îmbolnăvit grav. Puţin înainte de plecarea din viaţă, ea şi-a zgâriat numele adevărat pe o ţiglă. Văzând scrierea, Andronic a lăcrimat şi s-a aruncat asupra trupului ei, strigând: „Aceasta e soţia mea Atanasia !”
Auzind uimitoarea ei vieţuire, călugării din toate mănăstirile şi sihaştrii din cele mai depărtate ţinuturi s-au adunat la îngropăciunea ei. Cu stâlpări şi ramuri înverzite şi înveşmântaţi în alb (cum era obiceiul în schit), au dus trupul ei la locul de odihnă, şi cu mare bucurie l-au lăudat pe Dumnezeu, Cel ce a mărit astfel numele Său întru ea.
Deşi un alt pustnic stăruia ca Andronic să se alăture lui într-un alt loc, el n-a voit să părăsească chilia pe care o împărţise cu soţia sa, zicând că va rămâne acolo până ce Domnul îl va lua să se reîntâlnească cu ea. După opt zile a murit şi fericitul Andronic, reîntâlnindu-şi soţia credincioasă în împărăţia cea cerească. Slujba lor la Utrenie zice aşa: „însoţitoare avut-a Andronic pe Atanasia, şi întru nevoinţele cele de pe pământ, şi în tăria cerurilor”.
