Desăvârşirea

Când avva Sisoe era aproape de sfârşitul său pământesc, ceilalţi călugări erau adunaţi în jurul lui şi faţa îi strălucea ca soarele. Aceasta este una dintre cele mai frumoase descrieri a trecerii în veşnicie a unui om al lui Dumnezeu.

În momentele acelea, avva Sisoe părea că vorbeşte cu cineva. „Bătrânii l-au iscodit: «Cu cine vorbeşti, părinte?» El a zis: «Au venit îngerii să mă ia şi-i rog să-mi mai îngăduie să mă pocăiesc puţin». Bătrânii îi zic: «Dar nu-ţi trebuie nici o pocăinţă, părinte» Bătrânul le zice: «Drept să vă spun, nu ştiu dacă am început vreodat㻓. Concluzia apoftegmei, care urmează imediat după acest cuvânt al avvei Sisoe, este următoarea: „Atunci şi-au dat seama (bătrânii) că atinsese desăvârşirea“. Atinsese desăvârşirea, iar el voia să pună început pocăinţei, aşa cum făcuse toată viaţa.

Călătoria către veşnicie este un parcurs ireversibil, făcut în timp. Duşmanul ei major este autosuficienţa, una dintre manifestările posibile ale mândriei. Începutul continuu al părinţilor este dărâmarea autosuficienţei şi se întemeiază pe o viziune realistă: când te luminează Hristos şi îţi vezi starea, înţelegi că tot ceea ce ai făcut este nesemnificativ. Şi totuşi, Dumnezeu te atrage cu o asemenea putere, încât o iei de la început.