Cuviosul Antim cel nebun pentru Hristos

Părintele Antim era de loc din Bulgaria și slujea ca preot de mir la o parohie din Sofia. După ce soția sa trecut la Domnul, în anul 1841 a plecat la Sfântul Munte, în Grădina Maicii Domnului. Acolo a stat mai întâi la mănăstirea Símonos Pétras, unde a și fost tuns în monahism. Mai târziu, a început să se arate ca fiind nebun pentru Hristos, pentru a-și ascunde bogăția duhovnicească interioară, colindând pe la toate mănăstirile, dormind când în pustie, când în scorbura vreunui copac. Din când în când putea fi văzut la Mănăstirea Sfântului Pantelimon (Russikon) fiindcă acolo slujbele se țineau în limba rusă, limbă pe care o înțelegea. Mergea și se așeza în pronaosul bisericii, fără ca cineva să îl observe și de acolo urmărea slujba. Când vedea, însă, că vreun părinte îl privea, poate chiar cu admirație, începea să se foiască, să facă năzbâtii, să vorbească singur și, astfel, îl punea în încurcătură pe cel care îl privea cu admirație. Rămânea la mănăstire câte două, trei zile, altădată mai multe, după care se pierdea iarăși în munții Athonului pentru câteva luni, după care se întorcea iarăși la Sfântul Pantelimon.

La început, vreme de 5 ani, Părintele Antim purta o rasă veche și ponosită, pe care o cârpea din când în când. Mai târziu, a renunțat la rasa pe care o purta și folosea drept îmbrăcăminte un sac de cânepă: în partea de jos a sacului făcuse o gaură prin care își strecura capul, și alte două găuri, de-a stânga și de-a dreapta, pe unde scotea mâinile. Așa mergea oriunde, încât unii începuseră să-l ia în râs. Cine nu înțelegea cine era cu adevărat, judecându-l numai după cele exterioare, iar nu după ceea ce se putea întrevede dincolo de aparenta nebunie, spunea despre el că și-a pierdut mințile. Însă, părintele Antim îi făcea pe toți să își pună întrebări atunci când le descoperea gândurile lor cele mai ascunse. Astfel, el a reușit să îi ajute foarte mult duhovnicește, prin descoperirea gândurilor, pe aceia care doreau cu adevărat să înainteze în viața duhovnicească.

Părinții cei nebuni pentru Hristos, fiindcă au foarte multă smerenie, au și multă curăție, adică trezvie duhovnicească și, astfel, ei cunosc nu doar ce are fiecare în inima lui, ci și tainele Lui Dumnezeu. La fel era și Părintele Antim, a cărui inimă curată era mereu acoperită cu un sac vechi de pânză.
De fiecare dată când mergea la Sfântul Pantelimon, nu intra înăuntru cu ceilalți monahi, ci rămânea la un loc cu muncitorii care lucrau pentru mănăstire, și nici în trapeză nu intra, ci mânca laolaltă cu muncitorii. Se pare că egumenul mănăstirii a prins de veste despre acest lucru și a dat poruncă unui monah să poarte de grijă Părintelui Antim. Astfel, de atunci încolo, acel monah – a cărui slujire era la trapeza muncitorilor – îl avea la evlavie pe Bătrânul Antim: a început să stea mult în preajma lui și să înțeleagă foarte multe lucruri. I-a câștigat încrederea părintelui, și apropiindu-se mai mult de el, i-a înțeles și purtarea și virtuțile pe care le ascundea sub masca nebuniei.

Una dintre marile virtuți ale părintelui Antim era cea legată de felul în care el postea. Ei bine, el putea să postească zile în șir fără să mănânce nimic! Odată a mers la Russikon chiar înainte de postul Sfinților Apostoli. Era foarte obosit și epuizat de efort, iar monahul care primea oaspeții l-a primit cu bucurie și l-a așezat la masă să mănânce. În timp ce părintele Antim mânca întruna cu poftă, monahul care îl primise a început să îl judece în cugetul său, fiindcă nu i se întâmplase să vadă un pustnic care să mănânce atâta. Tot sucind gândurile acestea de judecată în seara aceea, s-a dus fratele la chilie, să se odihnească. Părintele Antim, după ce a terminat de mâncat, a mers și s-a așezat în fața chiliei monahului care îl judecase. Când fratele a ieșit din chilie, Bătrânul Antim l-a luat de mână şi l-a întrebat:

– Știi, cumva, frate, ce înseamnă gândul smerit?
Din răutate, fratele i-a răspuns:
– Nu, nu știu.
Atunci, bătrânul i-a spus:
– Gândul smerit este aceasta: să nu judeci pe nimeni, ci să te consideri pe tine însuți mai prejos decât ceilalți. Uite, chiar acum, ai căzut în păcat și m-ai judecat pentru că am mâncat mult. Dar tu nu știi de câte zile nu am mâncat eu. Îți smintești, cumva, când am fost eu aici ultima dată și am mâncat?
Monahul răspunse:
– Da, gheronda, îmi amintesc. Ai fost aici, împreună cu noi în Duminica Tomii și am mâncat împreună. Dar de atunci nu te-am mai văzut.
Bătrânul Antim i-a mărturisit apoi:
– Vezi, așadar, de cât timp nu am mâncat? De atunci nu am mai mâncat. (Nu mai mâncase de la Duminica Tomii și până la începutul Postului Sfinților Apostoli). Tu, însă, frate, m-ai judecat fiindcă am mâncat foarte mult astăzi. Frate, trebuie să știi că darurile sunt diferite. Dumnezeu se îngrijește ca fiecare să primească câte un dar. Uite, mie Dumnezeu mi-a dat darul de a răbda ușor frigul și foamea. Crezi că tu ai fi putut să rabzi atâta? Crezi că ai putea să te smerești și să scoți haina aceasta groasă pe care o porți, să plecăm împreună și doar cu hainele acestea să petreci iarna acolo, sus, pe vârful Athonului? Şi tu, ca psalt, cum îi cânți Lui Dumnezeu? Atunci când cânți, gândurile tale sunt mai mult la cele lumești decât la cele dumnezeiești. Acum, ascultă-mă și pe mine cum cânt.

Părintele Antim și-a ridicat mâinile la cer, și, cu voce puternică, dar cuvioasă, a început să cânte ,,Aliluia”, în timp ce șiroaie de lacrimi îi curgeau pe obraji. Fratele rămase mut, neștiind ce să mai zică. Mai apoi, bătrânul i-a spus monahului:
– Vezi, frate, să nu mai judeci pe nimeni, căci nu știi ce daruri a dat Dumnezeu fiecăruia dintre noi, ci trebuie să te îngrijești mai mult de ceea ce ai tu de făcut.

Fratele i-a făcut metanie părintelui și i-a cerut să-l ierte, minunându-se de harul înainte vederii cu care Dumnezeu îl dăruise pe bătrân. De atunci încolo, Gheronda Antim a început să se încreadă tot mai mult în tânărul monah care slujea la trapeza mănăstirii.

Altădată, un alt frate râdea de părintele Antim și-şi zicea în sinea sa: ,,Ce văzător cu duhul este acesta, de vreme ce mănâncă aşa de mult?”. Bătrânul, înțelegând, prin iluminare dumnezeiască, gândurile care îl stăpâneau pe tânărul monah, l-a chemat aproape și i-a zis:
– Tu, frate, vrei să te faci călugăr, dar gândul tău este tot timpul la țara ta, la Rusia. Așadar, să mergi acolo unde vrei să mergi și să-ți satisfaci dorința, dar te vei întoarce înapoi, și abia atunci te va învrednici bunul Dumnezeu să devii monah.

Iar tot ceea ce bătrânul profețise, s-a întâmplat întocmai. Într-adevăr, fratele acela s-a lăsat biruit de gândurile și de dorințele sale și a plecat în Rusia, iar după un an s-a întors înapoi la Sfântul Munte și a fost tuns în monahism la aceeași mănăstire.

Părintele cel tânăr de la trapeză îl avea la mare evlavie pe Bătrânul Antim și spunea despre el că e sfânt – dar se temea să îi spună acest lucru în față, știind că aceluia nu îi plac laudele deșarte. Într-o zi, atunci când bătrânul venise din nou să mănânce, părintele cel tânăr, cu multă bucurie i-a pregătit masa, dar, din evlavie, nu a vrut să stea alături de el. Și, pentru ca bâtrânul să nu observe acest lucru, fratele se prefăcea că are de făcut treburi prin bucătărie, alergând dintr-o parte-n alta. După ce a terminat de mâncat, Părintele Antim s-a ridicat de la masă și i-a spus:
– Bine, bine, stai, potolește-te! Dumnezeu să te miluiască și să te întărească!

Un oarecare ieromonah rus i-a povestit unui frate că, aprins de dorul pentru țara sa, într-o zi și-a pus în gând să plece de la Sfântul Munte și să se întoarcă în patrie. Și cum se gândea el la acestea, dintr-o dată se deschide ușa chiliei și intră înăuntru Părintele Antim– care până atunci nu fusese acolo – și îi spune:
– Maica Domnului m-a trimis ca să-ți spun, părinte, să nu pleci în Rusia, fiindcă, dacă vei ieși din mănăstire, vei cădea în păcat.

Într-o vreme, părintele Antim a rămas în pustie, pe muntele Athonului, pentru mai multă vreme. Fratele, a cărui ascultare era la trapeza mănăstirii, era foarte neliniștit din pricina asta, și se ruga fierbinte la Dumnezeu ca să-l înștiințeze pe bătrân să se întoarcă, fiindcă avea nevoie de el foarte mult ca să-l sprijine duhovnicește. Își zicea în sinea sa: ,,Cine știe pe unde se găsește bătrânul acum. Poate că suferă de foame și de frig acolo, în pustie. Dacă ar fi fost acum aici, i-aș fi pregătit ceva de mâncare, i-aș fi făcut și un ceai…”

În ziua următoare, părintele Antim a intrat în mănăstire, s-a dus la prietenul său de la trapeză și i-a spus cu umor:
– Uite, la dorința ta m-am întors de pe vârful muntelui, istovit de oboseală și cu răni la picioare de la pietrele de pe munte. Dar ceaiul tău merită toată osteneala…
Fratele a înțeles că bătrânul îi auzise toate gândurile și i-a cerut iertare pentru că se rugase ca gheronda să coboare la mănăstire.
A

ltădată, același frate, cuprins fiind de întristare și de acedie, se ruga la Dumnezeu ca să-l trimită pe prietenul său, pe bătrânul Antim, să-i aducă mângâiere în suflet. În numai câteva ceassuri, Gheronda Antim și-a făcut apariția înaintea fratelui. Văzându-l, fratele s-a bucurat foarte mult și l-a întrebat:
– Cum se face, gheronda, că ai venit tocmai acum când aveam cel mai mult nevoie de tine?
– Nu te-ai rugat tu lui Dumnezeu ca să vin? Uite că am venit!

Altădată, la Russikon, în ajunul praznicului Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, atunci când se face priveghere mare de toată noaptea, a ajuns și părintele Antim, dar avea o înfățișare jalnică, de parcă urma să își dea duhul. Când l-a întâlnit pe prietenul său de la trapeză, l-a luat deoparte și i-a spus:
– În noaptea trecută eram în pustie, aproape de mănăstirea Zográfu, și mă rugam. Stăteam pe o piatră și mă rugam. Și cum mă rugam eu așa, o văd pe Maica Domnului cum coboară din cer la mănăstirea ei. Așa cum eram, cuprins de bucurie, m-am grăbit să vin aici s-o întâlnesc, ca să mă acopere și pe mine, păcătosul, alături de toți robii ei, cu cinstitul ei Acoperământ. Dar, de cum am pornit la drum, un șarpe s-a repezit la mine și m-a mușcat de picior. Mi-am dat seama că nu era decât lucrarea celui rău, ca să nu ajung la slujbă, așa că mi-am văzut de drum pentru a ajunge la timp la praznic.

Fratele mai tânăr a căutat la piciorul părintelui și și-a dat seama că, într-adevăr, rana de la picior era foarte serioasă. Dragostea adâncă a bătrânului pentru Dumnezeu îl făcuse să treacă peste tot ceea ce înseamnă dureri și patimi trupești.

Iarna anului 1862 a fost una foarte grea în Athos, cu temperaturi foarte scăzute și multă zăpadă. În tot acest timp, părintele Antim se găsea sus, pe munte, în pustie, și se nevoia singur, dormind în scorbura unui copac. Într-o noapte a nins atât de mult, viscolind, încât totul a fost acoperit de zăpadă, iar el nu a mai putut ieși din scorbură.

A rămas acolo vreme de 46 de zile, fără să aibă absolut nimic de mâncare, nici măcar o felie de pâine. În timpul iernii, de obicei, se așeza undeva nu departe de mănăstire. Părinții de la Sfântul Pantelimon şi-au dat seama că Gheronda Antim nu se afla în apropierea mănăstirii și au început să se teamă pentru el. După 46 de zile, bătrânul și-a făcut apariția la mănăstire, foarte slăbit și epuizat de perioada petrecută fără hrană în pustie. Când l-a văzut, fratele a sărit în sus de bucurie:
– Gheronda, gheronda, tu ești? Credeam că n-o să te mai vedem niciodată. Dar unde ai fost până acum, unde ai viețuit?
– Ei, am stat și eu într-o scorbură, a răspuns bătrânul zâmbind.
– Și ce ai avut acolo de mâncare, gheronda?, întrebă fratele.
– Frate Victor, câte am pătimit din pricina demonilor și din pricina frigului, numai Dumnezeu știe. Dar Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat și m-a salvat de la moarte.

Altă dată, bătrânul n-a mai trecut pe la mănăstire vreme de cinci luni. Nimeni nu știa care era motivul pentru care părintele Antim nu îi mai vizita. Erau cu toții îngrijorați și începuseră să-și facă gânduri negre: ,,S-o fi îmbolnăvit? L-o fi supărat cineva și de aceea nu mai trece pe la noi?”. Duhovnicul mănăstirii cunoștea un pustnic în care părintele Antim avea încredere. Pe acela l-a rugat, așadar, ca să afle care era motivul pentru care bătrânul nu mai trecea pe la ei. Acela a mers și l-a întrebat, iar părintele i-a răspuns:
– Atâta timp cât mă vor cinsti și îmi vor aduce laude de parcă aș fi sfânt, nu mai trec pe la ei. Ultima dată când am fost acolo, unul dintre ieromonahi a căzut la picioarele mele și mi-a spus: „Gheronda sfinte, roagă-te pentru mine, păcătosul”. Vezi? Cum să mai merg eu acolo, de vreme ce ei zic despre mine că sunt sfânt?
După aceea, Bătrânul Antim mergea mai mult pe ascuns la Russikon, dar, din când în când se destăinuia fratelui Victor și îi spunea lucruri legate de viața sa duhovnicească, lucruri pe care nu le mai știa nimeni altcineva.

Odată, pe când l-a vizitat pe părintele Victor iar acela i-a pregătit ceva de mâncare, părintele Antim i-a mărturisit: ,,Ieri, Sfântul Ioan cel Milostiv a vizitat mănăstirea voastră…”. Fusese duminică și, după cum se obișnuia, veniseră la slujbă și pustnici, monahi de la schituri, dar și mulți laici, care, după ce au participat la masa comună, la trapeză, au primit binecuvântare de la Bătrânul Antim.

Părintele Antim nu a avut niciodată un loc al lui, ci tot Sfântul Munte era casa lui. În ultimii ani de viață a stat foarte mult timp la Mănăstirea Zografu (a bulgarilor), ajutând el însuși la lucrările de construcție sau renovare, cărând cu mâinile lui pietre și apă pentru construcții.

În 1867 a trecut pentru ultima oară pe la iubita sa mănăstire a Sfântului Pantelimon. De îndată ce a intrat în mănăstire, a mers direct la monahul însărcinat cu primirea pelerinilor. Acolo l-a întâlnit pe părintele Victor, prietenul său mai tânăr. Au stat foarte mult de vorbă, dându-i acelui sfaturi despre cum trebuie să lupte împotriva gândurilor de tot felul, dar și a patimilor, iar la sfârșit i-a spus:
– De acum nu o să mai vin aici deloc, fiindcă am să mor.

Și așa s-a întâmplat, după cum a prezis Bătrânul. La sfârșitul lunii noiembrie a căzut bolnav la pat, la Zografu. A rămas internat 12 zile la clinica mănăstirii, iar în ziua de 9 decembrie 1867, părintele Antim a părăsit lumea pământească și Grădina Maicii Domnului, locul în care, nevoindu-se îndelung, a dobândit virtuțile cele bune, dobândind şi viața veșnică și Împărăția cea de sus.

Să avem parte de rugăciunile lui! Amin!