Cine nu se impartaseste sa paraseasca adunarea

Liturghia celor chemati se incheie cu trimiterea celor nebotezati cu cei ce se pregatesc doar pentru botez. in vechime, dupa iesirea celor chemati, paraseau adunarea si cei ce se pocaiau, adica cei care erau inlaturati provizoriu de la participarea la Taina. „Ca nimeni din cei chemati, nimeni din cei a caror credinta nu este tare, nimeni din cei care se pocaiesc, nimeni din cei ce nu sunt curati sa nu se apropie de Sfanta Taina”. In operele Sfantului Grigorie Dialogul se aminteste si un asemenea vozglas al diaconului: „Cine nu se impartaseste sa paraseasca adunarea”. In adunarea Bisericii raman numai cei credinciosi, adica membrii botezati, care sunt chemati acum prin rugaciunea obsteasca sa se pregateasca pentru aducerea euharistica.

„Cei credinciosi – numai cei credinciosi…” Prin pronuntarea acestor cuvinte, se marcheaza o cotitura in slujba. Sensul adanc al acestei schimbari este aproape pierdut in constiinta bisericeasca actuala. In vremea noastra, usile locasului sunt deschise si, in decursul intregii Liturghii, poate intra si iesi oricine si oricand. Iar aceasta, pentru ca in intelegerea actuala „slujeste” numai preotul si slujba se savarseste in altar pentru sau in locul mirenilor care sunt prezenti la slujba in chip „individual”, cu rugaciunea, cu atentia, uneori cu impartasirea. Nu numai mirenii, dar si preotii au uitat ca Euharistia-prin natura ei – este adunarea inchisa a Bisericii si ca in aceasta adunare toti pana la unul sunt consacrati si toti slujesc -fiecare la locul sau – intr-o singura lucrare sfanta a Bisericii. Cu alte cuvinte, slujeste nu preotul si nici chiar preotul cu mirenii, ci Biserica pe care toti la un loc o alcatuiesc si o descopera in toata plinatatea ei.

Acum se vorbeste mult despre participarea mirenilor la viata bisericeasca, despre „preotia lor imparateasca”, despre ridicarea lor la o „constiinta bisericeasca”. Trebuie sa fim insa precauti, ca aceste eforturi de a-i repune pe mireni la locul ce le revine in Biserica sa nu mearga pe o cale gresita; acum domina exclusiv raportul „cler-mireni”, nu ca inainte raportul „Biserica-lumea”. Raportul „Biserica-lumea” este singurul care poate lamuri cu adevarat natura Bisericii si, ca urmare, locul si raportul diferitelor madulare intre ele in Biserica. Neajunsul psihologiei contemporane bisericesti este ca intreaga viata a Bisericii este privita prin prisma raportului reciproc dintre cler si mireni. Noi am identificat Biserica cu clerul, iar pe „mireni” cu lumea (despre aceasta marturiseste cuvantul „mireni” si grecescul „cosmiki”, in loc de initialul „laiki”); aceasta denatureaza atat raportul dintre cler si mireni, cat si intelegerea locului pe care-l ocupa ei in Biserica.

Ne aflam in fata urmatorului paradox: pe de o parte, pare ca destinatia clerului este de a-i „servi” pe mireni, ceea ce inseamna a savarsi slujirea divina, a conduce si a supraveghea lucrarile bisericesti, a invata, a avea grija de starea spirituala si morala a celor pastoriti. Pe de alta parte, multi considera ca este nedrept ca mirenii sa nu participe si ei la aceasta slujire si toata conducerea vietii bisericesti sa fie concentrata numai in mainile clerului. In zilele noastre, participarea mirenilor la viata Bisericii inseamna, de obicei, participarea lor la conducerea bisericeasca, la propovaduirea liturgica, la soboare, adica tocmai la ceea ce reprezinta de fapt slujirea ierarhiei, pentru care ierarhia este si exista in Biserica. Apare dilema falsa: ori mirenii sunt un lement „pasiv” si toata „activitatea” in Biserica apartine clerului, ori e posibil si deci trebuie ca o parte din functia clerului sa fie trecuta pe seama mirenilor. Aceasta falsa dilema duce de fapt la conflictul dintre „clericalismul” pur care imparte Biserica in „activi” si „pasivi” si cere de la mireni numai supunere oarba clerului, si un „democratism” bisericesc sui-generis, dupa care sfera activitatii specifice clerului este numai slujirea divina (savarsirea tainelor si a cerintelor religioase), tot restul ramanand sa fie impartit cu mirenii. Daca dupa prima alternativa, acela care doreste sa fie „activ” trebuie, aproape inevitabil, sa intre in cler, dupa a doua alternativa problema de baza este de a asigura-ih toate lucrarile bisericesti-„reprezentanta” mirenilor.

Toate acestea sunt dileme si impasuri false. Problema raportului cler-mireni este, de fapt, nedespartita de problema destinatiei insesi a Bisericii si, in afara de aceasta, problema nu are sens. Inainte de a lamuri gradul de participare a clerului si a mirenilor in conducerea si in rezolvarea lucrarilor bisericesti, trebuie sa precizam care e lucrarea de baza la care este chemata Biserica si ce ii este poruncit ei sa realizeze. Biserica este poporul nou al lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a adunat, l-a rascumparat, l-a sfintit si l-a consacrat pentru a-L marturisi pe El in lume si in fata lumii.

Hristos este Mantuitorul lumii. Mantuirea lumii s-a savarsit deja prin intruparea Lui, prin jertfa pe cruce, prin moarte, prin inviere si proslavire. In El, Dumnezeu a devenit om si omul s-a indumnezeit, pacatul si moartea sunt biruite. Viata s-a aratat si triumfa; iata de ce Biserica si este, inainte de toate, Viata Lui „care a fost la Tatal si s-a aratat noua” (In. I, 2). Hristos insusi traieste in oamenii care L-au primit si au in El unitatea cu Dumnezeu si unitatea unul cu altul. Aceasta unitate intru Hristos cu Dumnezeu si unitatea intru Hristos cu toti si cu toate este Viata noua si vesnica, vesnica nu numai prin durata ei, dar si prin „calitatea” ei, fiind totodata scopul creatiei si al mantuirii. Biserica nu are alta „lucrare”-fata de sine insasi – decat a dobandi neincetat Sfantul Duh si a creste in plinatatea lui Hristos care traieste in ea. Hristos „a facut” totul si la Lucrarea Lui nu se poate adauga nimic. De aceea si Biserica in „sine” se afla intotdeauna in „vremea cea din urma” si viata Bisericii, dupa cuvantul Apostolului Pavel, „este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu”. La fiecare Liturghie, Biserica il intampina pe Domnul Care vine si are plinatatea imparatiei ce vine in putere; in Biserica, tot cel ce flamanzeste si inseteaza primeste inca aici, pe pamant, in veacul acesta, sa contemple lumina nepieritoare a Taborului, sa aiba bucuria desavarsita si pacea in Duhul Sfant. In aceasta Viata noua, nu exista deosebire intre cei puternici si cei slabi, intre robi si slobozi, intre partea barbateasca si partea femeiasca, ci „acela care este in Hristos, acela este faptura noua” (2 Cor. V, 17). Dumnezeu nu da Duhul cu masura, prin El toti sunt sfintiti, toti sunt chemati la plinatate si la desavarsire, la „Viata din belsug”… De aceea, chiar structura ierarhica a Bisericii, deosebirea in preoti si mireni, cu toata varietatea slujirii lor, nu are alt scop decat cresterea fiecaruia si a tuturor la un loc in plinatatea Trupului lui Hristos. Biserica nu este o societate religioasa, in care Dumnezeu stapaneste prin preoti asupra oamenilor, ci este insusi Trupul lui Hristos, care nu are alt izvor si continut al vietii sale decat viata Divino-umana a lui Hristos insusi.

Aceasta inseamna ca, in Biserica, omul nu e niciodata supus omului (mireanul preotului), ci toti sunt co-supusi unul altuia in unitatea vietii divino-umane. Puterea ierarhiei in Biserica este in adevar „absoluta”, dar nu pentru ca aceasta Putere ii este data de Hristos, ci fiindca ea insasi este puterea lui Hristos, dupa cum si ascultarea mirenilor este insasi ascultarea lui Hristos, caci El nu este in afara Bisericii, nu este deasupra Bisericii, ci in Biserica si Biserica in El, ca Trup al Lui. „Pe episcop trebuie sa-l privesti ca pe Domnul insusi”, scrie Sfantul Ignatie din Antiohia despre stapanirea ierarhiei (Ef. VI, 1), iar despre ascultare: „Ascultati-l pe episcop ca si Iisus Hristos pe Tatal” (Smirn. VIII, 1). Taina Bisericii nu este inteleasa in profunzime de aceia care incearca sa „limiteze” puterea ierarhiei, sa reduca puterea ei numai la sfera „sacramentala” sau la slujirea divina, ca si cum slujirea de conducere sau orice alta slujire poate avea alt izvor decat cel „sacramental”, care este insusi Duhul Sfant. „Puterea” si „ascultarea” in virtutea puterii lor „sacramentale” inceteaza de a mai fi numai omenesti, ele devin ale lui Hristos si, in sfarsit, puterea si ascultarea si oricare alte slujiri in Biserica nu pot avea alt continut decat iubirea lui Hristos, nu pot avea alt scop decat slujirea tuturor pentru toti, pentru implinirea Bisericii in toata plinatatea ei. „Nimeni nu se poate mandri cu locul sau, caci intregul este credinta si iubirea, iar deasupra nu mai este nimic” (Sfantul Ignatie din Antiohia, Smirn. VI, 1). Daca insa madularele Bisericii, in slujirea lor, tradeaza natura acestor slujiri intru Hristos si se intorc de la Har si iubire la lege, iar de la lege la faradelege, atunci, desigur, nu se poate readuce Duhul lui Hristos in viata bisericeasca prin „legea lumii acesteia”, nu se poate readuce prin constitutii sireprezentari, ci numai prin neincetata „aprindere a Harului lui Dumnezeu” (2 Tim. I, 6), care nu paraseste niciodata Biserica.

Mantuirea este deja savarsita intru Hristos, mantuirea se savarseste in lume pana ce va veni ceasul cel din urma al biruintei lui Hristos si „va fi Dumnezeu totul in toate” (1 Cor. XV, 28). Lumea inca intru cel rau zace si printul acestei lumi stapaneste inca in ea. De aceea, prin Jertfa adusa o data si pentru totdeauna, Domnul Se aduce neincetat si este rastignit pentru pacatele lumii. El este Preotul si Mijlocitorul pentru lume inaintea Tatalui si, de aceea, si Biserica- Trupul Lui-participa la Trupul si Sangele Lui, participa la Preotia Lui si mijloceste prin Mijlocirea Lui. Biserica nu aduce jertfe noi, caci intreaga plinatate a mantuirii e daruita lumii „prin Trupul lui Iisus Hristos, adus o data pentru totdeauna (Evr. X, 10), dar Biserica fiind Trupul Lui, Ea insasi este preotie, aducere si jertfa. Daca, in Biserica, noi traim cu iubirea lui Hristos, daca iubirea e izvorul, continutul si scopul vietii Bisericii, atunci iubirea inseamna ca noi „sa ne purtam in lumea aceasta cum S-a purtat El” (1 In. IV, 17). Hristos a venit sa mantuiasca lumea si sa-Si dea viata pentru ea. Dar cu ce se mantuieste lumea, daca nu cu jertfa lui Hristos, si cum putem implini noi slujirea lui Hristos, daca nu participam la Jertfa Lui ? Iata, aceasta este „Preotia universala” a Bisericii: e insasi Preotia lui Hristos, in care Ea este consacrata, fiind Trupul Lui. Aceasta este prima ei slujire fata de lume, pentru care este chemata si pentru care exista in lume: „Moartea Domnului sa vesteasca, invierea Lui sa o marturiseasca, pana ce va veni”. In aceasta slujire e consacrat si inclus fiecare dintre cei care s-au unit cu Hristos prin botez si au devenit madulare ale Trupului Lui. intrucat cu totii la un loc alcatuiesc Biserica, fiecare este consacrat sa aduca Jertfa lui Hristos – adusa pentru pacatele lumii – si aducand-o, sa marturiseasca aceasta mantuire.

Preotia „imparateasca” sau „universala” in Biserica nu este societatea preotilor, intrucat in Biserica sunt preoti si „laici”, ci Biserica-fiind un intreg, fiind Trupul lui Hristos, care are slujire preoteasca fata de lume – implineste Preotia si mijlocirea lui Hristos insusi. Pe de alta parte, deosebirea dintre preoti si „laici” inauntrul Bisericii e necesara, pentru ca Biserica sa poata fi organism sfant in integritatea sa, caci, daca preotii sunt slujitorii Tainelor, prin Taine se sfinteste si se consacra intreaga Biserica pentru slujirea lui Hristos, Biserica insasi devine Taina Dumnezeu-omenimii Hristos. Mirenii nu sunt preoti de categoria a doua in Biserica, intrucat slujirile sunt diferite si niciodata nu trebuie amestecate, ci preotia mirenilor consta in aceea ca ei – fiind credinciosi, adica madulare ale Bisericii- sunt consacrati in slujirea lui Hristos fata de lume si o realizeaza, in primul rand, prin participarea lor in aducerea Jertfei Lui pentru lume.

Acesta este si sensul din ectenia „cati suntem credinciosi”. Prin aceasta, Biserica se separa de lume, pentru ca ea – fiind Trupul lui Hristos – nu mai este din „lumea aceasta”. Separarea aceasta insa se savarseste pentru lume, pentru aducerea Jertfei lui Hristos „pentru toti si pentru toate”. Daca Biserica nu ar avea in sine plinatatea mantuirii, ea nu ar avea ce marturisi inaintea lumii; si daca ea nu ar marturisi, daca destinatia si slujirea ei nu ar fi aducerea Jertfei lui Hristos, atunci Hristos nu ar fi fost Mantuitorul lumii, ci Mantuitorul provenit din lume. In acest ecfonis ni se aminteste ca sensul Liturghiei nu e slujirea preotului pentru mireni si nici participarea mirenilor la slujba – fiecare „pentru sine” – ci co-supunerea unuia fata de altul in toate slujirile, fiindca intreaga adunare alcatuieste unicul Trup pentru realizarea Preotiei lui Hristos.

De aceea, cand auzim aceste cuvinte, ne vom intreba: ne marturisim noi, pe noi insine, ca suntem credinciosi ? Suntem de acord sa implinim acea slujire in care, fiecare dintre noi, am fost consacrati in ziua botezului nostru ? Aici nu are loc smerenia falsa si separarea de adunare, justificand drept cauza pacatele personale. Nimeni, niciodata nu a fost vrednic de aceasta participare si nu exista o astfel de indreptatire, care l-ar face pe om vrednic de a aduce Jertfa lui Hristos pentru lume. Dar insusi Hristos ne-a consacrat, ne-a sfintit si ne-a incredintat aceasta slujire si El insusi o savarseste prin noi. In sfarsit, trebuie sa ne amintim ca nu pentru noi insine venim in Biserica si nu le cautam in ea pe ale noastre, ci venim spre a sluji lucrarii lui Hristos in lume. Nici nu exista o alta cale pentru salvarea proprie, decat in a da viata ta lui Hristos-Aceluia „Care ne-a iubit pe noi si ne-a spalat pe noi de pacatele noastre cu sangele Sau si ne-a facut pe noi regi si preoti ai lui Dumnezeu-Tatal”. Pentru implinirea acestei slujiri, noi ne adunam in Euharistie si ne apropiem acum de prima ei lucrare sfanta, de aducere.

Parintele Alexander Schmemann

sursa: crestinortodox.ro