“Valentine`s Day” – Ziua celebrării morţii iubirii şi inocenţei

Despre dragoste se poate vorbi, și de altfel se vorbește în multe și felurite chipuri, pe toate canalele de radio și televiziune, prin ziare și reviste – unele, surprinzător, fără a avea o legătură evidentă cu acest subiect. Pretutindeni experți, experte, opinii avizate… Subiectul este, fără doar și poate, unul veșnic de actualitate, pentru că dragostea este aspectul care preocupă ființa umană o perioadă destul de însemnată din viața sa. În ultimul timp chiar, această perioadă tinde să devină tot mai îndelungată, pentru că, așa cum spuneam cu alte ocazii, distanța dintre momentul în care un adolescent (de fapt, de multe ori, chiar pre-adolescent) începe să se maturizeze din punct de vedere sexual și momentul în care se decide să se căsătorească devine tot mai mare. Și cum se asociază frecvent ideea de dragoste cu cea de relație trupească, toate aceste „curtări”, „tatonări”, ritualuri pre-sexuale sunt în mod eronat numite „probleme în dragoste”… Și uite așa se face că vorbim neîncetat despre dragoste, consiliem, recomandăm, sugerăm – când, de fapt, nu facem altceva decât să antrenăm niște puști nepregătiți din punct de vedere emoțional de marea schimbare pe care o atrage după sine debutul vieții sexuale pentru o cursă contra-cronometru, la finele căreia nu vor deveni decât niște robi ai patimilor trupești, slăbănogiți și goliți de toată frumusețea cu care Dumnezeu i-a înzestrat încă din pântecele maicii lor. Și ajung, vorba lui Dan Puric[1], întocmai cu acele gâște ale căror aripi, fiind tăiate de mici, se duc singure să le fie iar și iar tăiate, astfel încât să nu cunoască niciodată nici măcar tentația zborului. A zborului deasupra noroiului greu, a zborului care le dă perspectiva și gustul inefabil al libertății.

Din „bibliografia de specialitate”

Cine taie aripile tinerilor noștri? Este, în mod cert, prima întrebare care ne trece prin minte. Însă, dacă ne vom căuta răspunsul strict dincolo de propria persoană – cu alte cuvinte, dacă vom căuta răspunsul într-o manieră care nu încearcă altceva decât să incrimineze, să depisteze vinovați, alții decât mine, mamă sau tată, educator sau pur și simplu cetățean al unui public spectator și neutru (căci, nu-i așa?, prima noastră grijă este să fim corecți politic, toleranți și open-minded) – am pornit dintru început greșit la drum. Vom identifica doar parțial vinovații, vom înțelege doar trunchiat problema și, prin urmare, vom depista o soluție ineficientă. E foarte adevărat că la un simplu clic distanță se află prețioasa informație de „ultimă oră”, conform căreia „oamenii de știință au tot vorbit despre beneficiile sexului. Acum, cercetătorii americani spun că o viață sexuală activă ne face mai deștepți decât suntem”.[2] Ceea ce îl poate face, pe bună dreptate, pe fiul sau fiica noastră să creadă că sexul, pe care în mod eronat îl socotește iubire, pe lângă multe alte beneficii, îl mai face și deștept… Dar nu mai puțin adevărat este că, la doar câțiva pași de casă, sigur se află o bibliotecă sau o librărie de unde poate lua o carte care să-l învețe că „dragostea este a iubi și a fi iubit, adică este plinătate a dragostei, adică dinamică pulsare în nesfârșită revărsare și depășire de sine. În dragoste, inima omului vrea să se lărgească, să cuprindă în sine, în viața sa, alte vieți, vieți multe, toate viețile”.[3] Ceea ce îl va face să bănuiască, cel puțin, faptul că e posibil ca dragostea să aibă legătură și cu altceva în afară de relația trupească. Cine, însă, l-a abandonat la îndemâna clicului economisitor de timp, în defavoarea unei plimbări până la bibliotecă sau librărie, care… „oricum nu mai erau deschise la ora la care ajungeam eu acasă”?! Cine este mai vinovat: negustorul care își prezintă marfa cât mai spectaculos ca să o poată vinde sau educatorul care uită sau nu are timp să îi explice ucenicului că nu toate ambalajele spectaculoase ascund ceva… „comestibil”? Și atunci, care sunt întrebările corecte pe care trebuie să ni le punem, care sunt realitățile minime de care trebuie să fim noi înșine conștienți pentru a ne așeza copiii pe drumul care chiar duce la dragoste, și nu la un nefast surogat occidental al acesteia, gen Valentine’s Day?

Dragostea în lumina reflectoarelor

În primul rând, trebuie să fim conștienți de tentația eternă a generației media, aceea de a se afla permanent în lumina reflectoarelor, pe scenă, expusă ochiului adulator al publicului (care, de fapt, este de cele mai multe ori critic și acuzator decât admirativ concentrat asupra celuilalt). Copiii noștri, dragi părinți, trăiesc cu amăgirea că tot ceea ce face parte din „viața publică” este autentic, valoros, important. Doar viața tuturor mondenităților, cu toate nuanțele sale intime, cu toate picanteriile lor, este supusă unei continue dezbateri publice. Dacă nu apari implicat în vreun scandal amoros, dacă viața ta nu este spectaculoasă într-un fel sau altul, nu exiști. Și această mentalitate se reduce la scara mică, minusculă, a vieții de rând, traducându-se astfel: Cu cât mai la vedere și mai spectaculos, cu atât mai important! Cu alte cuvinte, fie ne sărutăm fără jenă în public (și mă limitez doar la atât, din respect față de cititorul meu, căci ce mi-a fost dat să văd ca manifestare publică a afecțiunii adolescentine… nu poate nici hârtia să suporte!), fie ne păruim și ne jignim fără limită. Totul este să facem senzație, într-un fel sau altul! Deunăzi, pe unul din posturile românești de televiziune se făcea reclamă unui nou show în cadrul căruia orice tânăr care iubește și nu știe cum să-și facă publică dragostea, care nu se poate hotărî să-și ceară iubita în căsătorie, dar vrea totuși să o facă într-un mod spectaculos, va putea apela cu încredere la moderatorii emisiunii, care îl vor ajuta să o uimească pe ea (și o întreagă lume) cu originalitatea cererii. Și mă întreb, la venerabila vârstă de 35 de ani: De ce, maică, avem noi nevoie de declarații de iubire publice?!

De când a devenit intimitatea subiect de dezbatere națională? Ce s-a întâmplat cu taina? Ce este omul fără taină?… Dorel Vișan spunea (într-un articol pe care îmi aminteam că l-am citit cu mult timp în urmă, dar pe care l-am găsit cu ușurință, paradoxal, tot la un clic distanță): „Omul nu poate trăi fără taină. În momentul când aceasta se explică, se voalează sau dispare total, omul îşi pierde punctele de sprijin. Pentru că taina face parte din om. Pentru că omul însuşi e o taină…”[4]. Vedeți, dragii mei tineri aspiranți la declarații spectaculoase și publice, așa rămâneți: fără taină, cu intimitatea scoasă pe dinafară, cu inima distant rămasă departe, ca în fața unui spectacol – un spectacol care, să vezi coincidență, te expune… pe tine. Vă pot mărturisi din experiența tristă, dureroasă a unei povești de iubire din „galeria aceasta de fotografii” (o poveste de care sunt, oarecum, legată) că publicitatea, deși poate face bine celor care au ceva de vândut, este dezastruoasă pentru cei care vor să păstreze ceva! Mi-a fost dat să văd cum un tânăr și drag cuplu și-a sacrificat frumoasa sa taină pe care, la un moment dat, începuse să o construiască, împreună, unit prin taina Sfintei Cununii, de dragul imaginii la care unul din ei ținea foarte mult. Rămași fără repere, fără punctele de sprijin ale poveștii lor de iubire, totul pare că se duce încet, dar sigur, spre un deznodământ nefericit. E complet greșită mentalitatea pe care ne-o cultivă exhaustiv epoca media! Spectacolul, entertainment-ul nu este cheia succesului în absolut orice domeniu. Există cel puțin un spațiu pe care ar fi bine să îl ținem departe de lumina reflectoarelor: tainița inimii!

Dragostea și toleranța

Nu aș vrea să se înțeleagă din cele spuse mai sus că recomand altceva decât păzirea propriei intimități de judecata publică a „binevoitorilor”, a „experților” și a „consilierilor”, nu și de sfatul părintesc iubitor al părinților, trupești sau duhovnicești, și al părintelui duhovnic. Și nu aș vrea nici să credeți că îndreptățesc atitudinea de indiferență acolo unde iubirea este denaturată. Adică: „nu e povestea mea de dragoste, deci nu mă privește!”. Da, nu mă privește atât timp cât este neagresivă, atât timp cât nu rănește inocența pruncilor și a tinerilor care încă mai luptă (frumoase ultime bastioane ale curăției, dragii mei!) pentru a și-o păstra „departe de lumea dezlănțuită”. Părintele Paisie Aghioritul, parcă, spunea că pruncii se rănesc mult mai ușor decât adulții. Să fim, așadar, cu băgare de seamă! Atunci când copilul nostru este expus unui gest mult prea intim manifestat într-un loc public, nu este bine să trecem episodul cu vederea, zicând că „oricum, tot trebuie să învețe și el odată, dacă nu cumva o ști deja mai mult ca mine”! Nici vorbă de așa ceva. El abia acum învață, din reacția noastră. Indiferența mea îi transmite următorul mesaj: „E normal așa!”.

Iar, mai târziu, vor veni în absența noastră (mereu motivată, desigur, de necesitatea de a fi prezenți undeva unde urmărim cu asiduitate interesele economice ale familiei noastre, muuult, muuult mai importante decât cele duhovnicești) „experții în domeniu”, care le vor explica, bineînțeles, cu profesionalism și în deplină „cunoștință de cauză”, că este nu doar normal, ci chiar recomandat la vârsta adolescenței (care, apropo, nu și-o vor recunoaște încheiată nici mult după trecerea vârstei biologice). Nu știu dacă ați observat o replică „amuzantă” dintr-un desen animat pe care îl privesc și copii, și pre-adolescenți, și adolescenți, „Tangled” („O poveste încâlcită”): „Te simți prost că trebuie să nesocotești vorbele mamei tale? Dar este normal! Puțină revoltă nu strică! Face parte din procesul de maturizare!”. Pare cât se poate de inofensivă această replică și, cu toate acestea… dacă nu suntem acolo, lângă ei, atunci când astfel de concepții le rănesc tinerețea sau copilăria, putem fi undeva unde să câștigăm lumea întreagă pentru ei, că nu ne va ajunge să le răscumpărăm inocența. Nimeni nu le va păzi mintea mai nevătămată ca noi, părinții lor, și nimeni nu le va face dragostea cunoscută cu mai multă iubire, dezinteres și responsabilitate. Căci cine vrea să-și vadă pruncul om mare înainte de vreme, cu sufletul zdrențuit din pricină că lecția de iubire i-a fost predată după principii capitaliste?

În încheiere, cu dragoste…

Călătorind târziu, în noapte, când abia mai trece, ocazional, un altul pe lângă tine, cu fruntea lipită de geamuri, privirea îți zboară aproape involuntar spre siluetele bănuite ale înălțimilor din depărtare pe care se amestecă, tainice, roiuri de luminițe ce te fac să te gândești automat acasă, învăluindu-te într-un sentiment de siguranță, de familiaritate, de fericire. Paradoxal, rătăcind singur, în întuneric, deodată ești acasă, liniștit, parcă mai deloc singur. Pentru că știi că taina luminițelor din zare este o taină a căminului, liniștea unor oameni care s-au adunat acasă. Însă trecând printr-un oraș, pe unul din largile sale bulevarde, inundat de luminile zecilor de becuri, prezența ta devine singură, dezvăluită și identificată ca atare: un rătăcitor stingher, la un ceas la care toate ușile s-au închis. O lume în care poveștile de iubire și-ar pierde taina, în care dragostea ar păși pe podiumul unui public care o ovaționează doar cu prețul de-tăinuirii ei, al comercializării și nudității ei cât mai spectaculoase, ar fi o lume în care toate luminițele de pe dealuri s-au stins, rămânând doar iluminatul public ce fărâmițează cele ascunse, împrăștiindu-le în zecile de unghere ale trecutului spre care arareori s-ar putea întoarce vreunul dintre tinerii preocupați (sau prea-ocupați) să fie în pas cu o lume veșnic în schimbare fulgerătoare. Ce bine ar fi să ne facem timp să ținem luminițele acelea din depărtări mereu aprinse, să le arătăm copiilor noștri și să știm cum să facem să le prețuiască și să se bucure de ele! Am reuși, astfel, să păstrăm măcar o parte din taina marilor povești de iubire împlinite în familii ce dăinuiau veșnic, precum cea a Doamnei Despina și a Domnului ei, Neagoe Basarab. Îl văzuse prima dată pe „tânărul jupan din Țara Românească, cu ochi luminați de sprincene duioase, cu fața senină și bucle castanii până la umeri”[5] la un banchet dat la curtea Regelui Vladislav, la Buda. Era la sfârșitul banchetului, când oaspeții mai tineri fuseseră poftiți în salonul de pictură al curții regale, unde Occidentul dezvăluia Orientului o parte din prețul pentru protecția pe care i-o oferea: sacrificarea tainei din pictura bizantină în favoarea madonnelor dezgolite și despletite, care purtau în brațe prunci goi și bucălați.

Atunci când gazda a prezentat gloriosul drum pe care Europa se angaja, un drum al „înnoirii și iluminării”[6], când capetele protejaților se plecau umilite și tăcute, neîndrăznind să se înalțe maiestuoase în apărarea Tainei, vocea caldă și liniștită, dar hotărâtă a lui Neagoe Basarab s-a ridicat în tăcerea slugarnică, apărând curăția Maicii Domnului, așa cum o vădeau icoanele bizantine în care odihnea mai mult decât în palatele fastuoase ale Occidentului „Maica unui Fiu Răstignit” [7]. Pe acesta, „de care Maica Domnului mi-a legat viața din anii copilăriei”[8], Doamna Despina avea să și-l amintească, mai târziu, ca pe „un înger coborât din frescele sârbești”[9] și nu va înceta să-l iubească și să-i poarte o vie amintire nici după moartea sa. Așa se legau poveștile de iubire, cu taina lor de Taina celor tainice. Și astfel se împărtășeau de veșnicia acestora…

Cu dragoste, pentru dragoste,

Presbitera Alina Mirică

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, numărul 61 (Februarie 2014)

[1] Dan Puric, Fii demn!, ed. DP, București, 2011, p. 62.

[2] http://stirileprotv.ro/stiri/csid/sexul-ne-face-mai-destepti-cum-au-ajuns-cercetatorii-americani-la-aceasta-concluzie.html, accesat pe 15.01.2014, 15:56.

[3] Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Dumnezeu-Iubire, ed. Christiana, București, 2000, p. 9.

[4] http://jurnalul.ro/special-jurnalul/dorel-visan-omul-nu-poate-trai-fara-taina-141570.html, accesat pe 15.01.2014, 17:03.

[5] Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești, Măria sa, Neagoe Basarab, ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 20.

[6] Ibidem, p.19.

[7] Ibidem, p.21.

[8] Ibidem, p. 21.

[9] Ibidem, p.21.