„Săptămâna albă“. A început lunga călătorie a Postului Mare

După îndătinata tradiţie liturgică, înainte de începerea Postului Mare parcurgem o perioadă de trecere, numită în popor săptămâna albă, a brânzei ori a untului. Aceste numiri reprezintă o formulare populară a perioadei de şapte zile dinaintea postului propriu-zis, în care nu se face dezlegare la carne, ci doar la produse din lapte, ouă şi peşte. Se urmăreşte prin aceasta obişnuirea organismului cu alimente mai uşoare, fiind de fapt o etapă de tranziţie de la alimentaţia cu produse din carne la una exclusiv vegetariană. Dacă sufletul este instruit în vederea luptei duhovniceşti din Postul Mare cu două săptămâni în urmă, prin cele două duminici speciale, a Vameşului şi a Fariseului, dar şi cea a Întoarcerii Fiului risipitor, iată că după Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi se alătură şi trupul acestei pregătiri, nu doar prin renunţarea la carne, dar şi prin rânduiala Bisericii din zilele de miercuri şi vineri, când nu se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie, fiind numite zile aliturgice. Programul liturgic al acestor două zile ne înlesneşte accesul în ambianţa Postului Mare. Săvârşirea celor şapte Laude se face după rânduiala din post, cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele“, însoţită de metanii, familiarizând astfel trupul cu nevoinţa pe care o vom săvârşi pe parcursul întregului post.

Prin aceste rânduieli, Biserica, ca o mamă grijulie, ne oferă binecuvântatul prilej de a ne pregăti mai stăruitor în vederea declanşării şi asumării luptei cu păcatele, asalt duhovnicesc care ne va duce pe cărarea virtuţilor mai aproape de Dumnezeu, nădăjduind astfel că „de vom posti după lege, după dreptate vom fi încununaţi“. Dacă luăm în considerare că duminica dinaintea începerii Postului Mare este numită „a Izgonirii lui Adam din Rai“, înseamnă că săptămâna brânzei aminteşte de şederea protopărinţilor neamului omenesc în rai, unde nu au mâncat carne. De aceea şi noi suntem îndemnaţi să lăsăm bucatele de carne, nădăjduind a câştiga starea lui Adam înainte de a fi izgonit, când îl putea vedea pe Dumnezeu. Însăşi denumirea „albă“ ne sugerează starea de curăţie la care trebuie să ajungem în post, ce se vrea a fi reîntoarcerea noastră la sta-rea paradisiacă pierdută prin păcat. De altfel, învăţăturile Triodului ne spun că Sfinţii Părinţi au statornicit săptămâna albă „ca un fel de curăţire de mai înainte; cu încetul şi treptat îndepărtându-ne de la mâncări grase, să primim frâul postului printr-o mâncare mai uşoară“. Să mai amintim că renunţarea la carne în această săptămână nu este benevolă, ci obligatorie. Sunt prevederi în canoanele Bisericii care fac referire la cei care vor consuma carne în lunea brânzei să se canonisească cu 300 de metanii şi pocanie patru ani.

Spre finalul săptămânii, sâmbătă, Biserica a rânduit proslăvirea tuturor bărbaţilor şi femeilor care s-au nevoit prin viaţă ascetică, post şi rugăciune. Nimic nu este întâmplător în programul liturgic al Bisericii noastre. Această aducere aminte de toţi cuvioşii şi cuvioasele are în vedere, după spusele sinaxarului zilei, următoarea ţintă: „având ca pildă şi călăuză viaţa lor şi dobândind sprijinul şi ajutorul lor, vom putea fi gata pentru luptele cele duhovniceşti, mai cu seamă când ne gândim că şi ei au avut aceeaşi fire ca şi noi. Deci sfinţii purtători de Dumnezeu ne îmbărbătează ca să săvârşim fiecare după putere multele lor virtuţi spre a fi învredniciţi ca şi ei de aceleaşi răsplătiri“.

Cu alte cuvinte, în urcuşul duhovnicesc al postului nu suntem singuri, ci avem alături pe sfinţii cuvioşi şi cuvioase, care sunt modele de urmat, călăuzitori în dificila luptă cu patimile având ca scut asceza şi pocăinţa. Cinstirea sfinţilor nevoitori nu vizează doar pe monahi, ci şi pe laici. Ce trebuie să înţeleagă mirenii din această sărbătoare? Că lunga călătorie a Postului Mare cheamă şi pe ei să devină „călugări după fire“, adică să se îndeletnicească mai stăruitor cu rugăciunea şi postul, chiar dacă nu sunt vieţuitori în mănăstiri, ci într-o lume clocotind de agitaţie. Răsplata va fi pe măsură!

Ultimul răgaz duhovnicesc dinaintea începerii Sfântului şi Marelui Post îl constituie duminica izgonirii lui Adam din Rai sau a iertării. Ni se cere în mod expres să iertăm tot ce avem asupra cuiva: „de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greşelile voastre“ (Matei 6, 14-15). De ce trebuie să le cerem iertare şi să-i iertăm pe semenii noştri? Ca şi Domnul să ne ierte şi nouă păcatele. Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmaşi, Îi cerem lui Dumnezeu să ni Se arate duşman. Sunt cuvinte grele, dar veridice, căci Mântuitorul Hristos nu glumea, nici nu arunca vorbe în vânt. Şi totuşi, din ce pricină Domnul a condiţionat iertarea Lui de cea acordată de noi celor care ne-au făcut vreun rău voit sau inconştient? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mila lui Dumnezeu se ascunde în milostivirea noastră faţă de aproapele“. Aşa stând lucrurile, vom fi motivaţi să rostim mai uşor către cei din preajmă: „Iartă-mă!“

Arhim. Mihail Daniliuc