Spovedania, încredinţarea că suntem iubiţi de Dumnezeu
Acum 18 ani, tot în timpul Postului Mare, m-am mărturisit pentru prima dată înaintea celui ce îmi este şi acum duhovnic. Student fiind la Filosofie, la scurt timp după momentul de trezire la Viaţă (de convertire, practic, chiar dacă, propriu-zis, nu am avut nici o clipă în care să nu cred în Dumnezeu), căutam, prin Iaşi, o biserică în care să mă pot spovedi. La prima dintre ele, undeva prin centru, m-am întâlnit, chiar la poartă, cu preotul care tocmai pleca. Se terminase „programul de spovedanie”. Nu m-am lăsat descurajat – deşi bine nu mi-a picat – şi am continuat să caut un duhovnic dispus să mă primească chiar şi „aşa târziu”, cu doar trei zile înainte de Sfintele Paşti. L-am găsit într-o mănăstire pe care zidurile împrejmuitoare o sorbeau din vacarmul oraşului şi o prefăceau, la propriu, într-o oază de linişte. De atunci, încontinuu, la fiecare dintre sutele, poate, de îngenuncheri sub epitrahilului duhovnicului, mă cuprinde o aceeaşi sfielnică teamă: eu nu ştiu cum să mă spovedesc.
Ştiu ce este păcatul, am învăţat să disting multe dintre formele subtile sub care mândria se manifestă în viaţa mea, am citit cărţi de teologie sau am luat lecţii de pocăinţă pe viu de la cei pe care eu însumi, ca duhovnic, i-am ascultat, am tot inventariat multele capcane pe care diavolul ni le poate întinde… Nu e vorba, aşadar, că aş avea vreo neputinţă în a recunoaşte şi a numi păcatul sau că n-aş sesiza, până la nuanţe, ce fapte, cuvinte, gânduri ale mele m-au rupt de Dumnezeu (deşi mai sunt multe neştiute, neconștientizate încă). Nu despre asta este vorba, nu în actul propriu-zis al mărturisirii mi-a fost şi încă îmi mai este greu. Pur şi simplu, încă nu ştiu cum să primesc o asemenea iubire care îmbrăţişează – fără să mă judece – neiubirea mea. Acea iubire care se revarsă, clocotind ca o cascadă de har întrupată în patrafirul ce-mi acoperă capul, atunci când mi se citeşte dezlegarea. Iubirea Tatălui care aleargă către mine, risipitorul şi cheltuitorul de viaţă, Care cade pe grumazul meu şi mă sărută părinteşte pe mine, cel ce nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu al Său (Cf. Luca 15, 20-21).
Nu, spovedania nu e despre câte lucruri urâte am făcut. Nu e nici despre cât de nenorocit sau ticălos am ajuns să fiu. Nu e locul în care vin şi „răstorn căruţa cu păcate”. Dacă spovedania mea se reduce doar la asta, atunci nu fac decât să mă centrez – şi atunci când îl săvârşesc, dar şi atunci când îmi mărturisesc păcatul –, doar pe mine, pe omul cel trupesc. Or, spovedania este hristocentrică, în ea esenţiale sunt mila şi iertarea, iubirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu, Cel pe care eu, omul, L-am răstignit pe Golgota. Pocăinţa este întoarcere spre Dumnezeu, reorientare a fiinţei mele de la cele pământeşti la cele cereşti. Dar accentul nu trebuie să cadă pe mişcarea aceasta a mea, ci pe faptul că am către Cine să mă întorc. A mă centra pe ce fac eu în taina spovedaniei înseamnă a aluneca, inevitabil, către una dintre cele două extreme: fie înspre mândria izvorâtă din faptul că eu „lucrez” la mântuirea mea, fie înspre deznădejdea de a constata, mereu şi mereu, cât de păcătos (adică departe de Dumnezeu) sunt. Importantă, esenţială, eliberatoare în actul mărturisirii este iubirea cu care eu sunt primit de Dumnezeu şi care se manifestă foarte concret, prin cuvintele de dezlegare rostite de duhovnic şi prin gestul său de a-mi îmbrăţişa, cu mâinile, peste epitrahil, capul (a)plecat spre pământ. Acestei iubiri încă nu ştiu să-i fac faţă!
Ca om obişnuit, predispus spre a calculaşi a face din toate un soi de comerţ, nu văd nici un motiv pentru care Cineva mi-ar arăta atâta dragoste, fără să pretindă ceva. Nu am făcut nimic să o merit, ba dimpotrivă, am făcut tot ce se putea ca să răstignesc pe Cel ce „este Iubire” (cf. I Ioan 4, 8 şi 16). Iar ceea ce-mi dă duhovnicul – canonul, constat că nu reprezintă condiţia pusă de Dumnezeu spre a putea fi iubit. El nu este o taxare a păcatelor mele, cum nici timpul necesar săvârşirii acestuia nu este interval de „carantină” duhovnicească. Nu. Canonul este ca o şoaptă de iubire ce aduce balsam pe inima mea rănită; împlinirea lui în fiecare zi împleteşte acea serie de întâlniri pe care Mirele sufletului meu le rânduieşte, spre a cultiva relaţia noastră într-o unire mereu mai deplină.
Cum să primeşti plată dumnezeiască, după ce ai fost moleşit de „duhul trândăviei”? Cum să accepţi providenţa (purtarea de grijă a Lui), după ce te-ai risipit în „grija de multe”? Cum să laşi Iubirea să fie stăpâna inimii tale, când „duhul iubirii de stăpânire” te-a sedus de atâtea ori? Şi, cum să asculţi glasulde viaţă dătător al Cuvântului, când te-au asurzit zgomotele „grăirii în deşert”? Mai pe scurt: cum să faci loc Iubirii, când te scalzi în neiubire? Pe zi ce trece, constat că nu ştim să ne lăsăm iubiţi şi că aceasta este o dramă mai mare decât aceea de a nu putea iubi noi înşine.
P.S.: Am scris aceste rânduri la doar câteva ore după un dialog pe care l-am avut, în joia ce a trecut, la Negreşti (jud. Vaslui) cu foarte mulţi tineri de liceu şi cu credincioşi de alte vârste, însoţiţi de preoţii lor. Conferinţa a avut ca punct de plecare chiar titlul pe care-l poartă acest articol. Modul în care m-au primit cele câteva sute de persoane, încă de la început, în mijlocul lor, a fost unul pe deplin consonant cu tema aleasă. Încât, chiar dacă un orăşel mai puţin însemnat pe harta economică sau culturală a Moldovei, Negreştiul a devenit, pentru mine, o adevărată capitală a iubirii smerite, care odihneşte inima. Este locul în care căldura sufletească te „obligă” să te deschizi şi care m-a inspirat să pun şi în scris, aici, parte din cele trăite acolo. Nu pot decât să fiu recunoscător lui Dumnezeu pentru astfel de întâlniri.
Pr. Constantin Sturzu
