Leprosul şi optimismul lui

Raoul Follereau (1903-1977), un scriitor şi jurnalist francez, povesteşte că într-o noapte, pe când era tânăr, a avut un vis pe care nu l-a putut uita niciodată: se făcea că a murit şi că s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu ca să fie judecat. Aflat în faţa lui Dumnezeu, a început să se laude, ca tânărul bogat din evanghelie, şi să-i spună: „Doamne, am împlinit întotdeauna legea ta. Nu am comis niciodată vreun păcat. Iată, Doamne, mâinile mele, sunt perfect curate”. „Desigur, îi răspunse Domnul, le ai foarte curate, însă goale”. Din acel moment şi-a schimbat ideile şi odată cu ele viaţa. A plecat în Hawaii, pentru a-i sluji pe leproşi şi astfel să se îmbogăţească în faţa lui Dumnezeu.

Era un loc al suferinţei şi al ororii: doar cadavre ambulante, disperare, furie, răni şi desfigurări îngrozitoare. Şi totuşi, în mijlocul acelui dezastru, un bătrân bolnav păstra mereu ochii surprinzător de luminoşi şi surâzători. Suferea cumplit în trup, ca şi nefericiţii săi însoţitori, dar arăta o mare dorinţă de a trăi; nu disperare, ci multă gingăşie în a se îngriji de ceilalţi.

Uimit de acest lucru atât de neobişnuit în infernul unei leprozerii, Follereau căuta o explicaţie, căci se întreba: Ce anume îi dădea acelui bătrân atât de crunt lovit de boală o aşa mare putere să trăiască?

De aceea îl urmărea cu prudenţă. Observă că, totdeauna, înainte de răsăritul soarelui, bătrânelul străbătea curtea leprozeriei şi, ajungând la gardul care o înconjura, se aşeza într-un loc precis. Stând pe o piatră el aştepta. Nu aştepta nici răsăritul soarelui, nici spectacolul aurorei din Pacific. Aştepta până ce, de partea cealaltă a gardului, apărea o femeie, bătrână şi ea, cu un chip plin de riduri, dar ochii plini de duioşie. Femeia nu vorbea. Singurul gest pe care îl făcea era acela de a oferi bolnavului un zâmbet discret. Însă chipul bărbatului se umplea de lumină şi răspundea, la rândul său, cu un alt zâmbet.

Acea întâlnire mută dura doar câteva minute, apoi bătrânelul se ridica şi se îndrepta cu pasul vesel spre locuinţele din leprozerie. Acest lucru se întâmpla în fiecare dimineaţă. Leprosul, hrănit şi întărit de acel surâs putea să suporte o nouă zi şi să reziste până la noua întâlnire cu zâmbetul acelei femei.

Când Follereau îl întrebă despre acest fapt, leprosul îi răspunse: Este soţia mea! Înainte de a veni aici m-a îngrijit în taină, cu tot ceea ce reuşea să găsească. Un vraci îi dăduse o alifie. Ea în fiecare zi îmi ungea întreg trupul, mai puţin o mică parte a feţei, suficientă pentru a-şi putea lipi buzele de ea şi a-mi da un sărut… Dar totul a fost inutil. Atunci am fost luat şi adus aici. Iar ea m-a urmat. Şi când în fiecare zi o revăd, doar de la ea aflu că sunt încă viu şi doar pentru ea mă bucur încă să trăiesc.