Sâmbăta lui Lazăr în comunitate – 4 aprilie 2015

Ne îndreptăm cu paşi repezi spre sărbătoarea Învierii Domnului. Un eveniment pe care îl pregătim în perioada Postului Mare, un eveniment pentru care S-a născut, a pătimit şi a murit Iisus Hristos, un eveniment în vederea căruia am primit botezul, participăm în general la Sfintele Taine, înviere care ne va da garanţia că efortul depus aici pe pământ în a crede în Hristos nu a fost zadarnic.

Evanghelia de astăzi anticipează într-un oarecare fel evenimentul învierii lui Iisus.
Domnul nostru se afla în altă parte decât în Betania, acolo unde erau fraţii: Lazăr, Marta şi Maria. Lazăr, fiind bolnav, a murit şi deşi i se trimite răspuns lui Iisus să vină pentru a-l vindeca, Iisus, nu vine. Am putea spune că intenţionat îl lasă să moară. Ba mai mult, pentru orice om aflat în suferinţa, calmul pe care îl are Iisus, devine enervant.

În faţa suferinţei, oamenii se agită, sună la salvare, caută un medic, toţi ar vrea să facă ceva pentru cel bolnav, numai să nu moară. Iar în faţa morţii, cu toţii devin şi devenim neputincioşi. Viaţa, ca şi moartea, nu depind de noi. Dumnezeu dă viaţa, El o ia şi o ia când consideră.

Lazăr era grav bolnav. Dacă ar fi fost spitale sau maşini ale salvării, Marta şi Maria s-ar fi orientat poate mai întâi spre acestea, dar pentru că nu erau şi pentru că îl cunoşteau bine pe Iisus, a trimis răspuns la el.

Învierea lui Lazăr este o anticipare a evenimentului care avea să vină: al învierii lui Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, gestul lui Iisus de a-l învia pe Lazăr, poate suna cam aşa: “În curând voi fi condamnat la moarte şi pentru mulţi dintre voi care Mă cunoaşteţi va fi un moment de poticnire. Nu vă descurajaţi! Chiar dacă mă veţi vedea mort pe cruce, Eu voi învia! Şi pentru ca să vă dovedesc, o să anticipez învierea mea cu cea a lui Lazăr! Am această putere, pentru că eu sunt calea, adevărul şi viaţa!”

Discuţia Sa cu Marta confirmă această teorie: “Fratele tău va învia”. “Ştiu, pare să fie convinsă Marta, va învia în ziua de apoi”. Nu, acum va învia, o asigură Iisus, pentru că Eu sunt învierea şi viaţa. Ajunge să credeţi în Miine şi chiar dacă, fizic, muriţi, veţi fi vii.”

Iisus pare că întinde nervii celor două surori până la maxim. În loc să facă imediat minunea sau măcar să le mângâie în durerea lor, parcă, detaşat de tot ceea ce li se întâmplase, cu răbdarea unui maestru, intră în tot felul de teorii legate de înviere şi de viaţa veşnică.

Când a considerat însă că şi-a atins scopul, când a constatat că cele două surori şi mulţimea care Îl înconjura au înţeles cine este cu adevărat “învierea şi viaţa”, mişcat de durerea lor sinceră, Omul Iisus plânge. Aşa a înţeles El să-i înţeleagă! Este cea mai profundă lecţie de viaţă dată cuiva în istorie.

Un bun pedagog ştie că ori de câte ori vorbeşti cu un copil, ca să te faci înţeles şi să nu-i fie frică, trebuie să te apleci şi să-i vorbeşti de la nivelul lui. Copilul nu trebuie să te perceapă ca fiind mai mare ca el. Te va înţelege dacă îi vorbeşti de la nivelul lui.

Mişcat de durerea celor două surori şi El plânge, pentru a le arăta că Îi pasă. Le respectă sentimentele şi devine solidar cu ele, apoi intervine surpriza.

Dumnezeu nu lasă niciodată pe nimeni în disperare şi chiar atunci când aparent ni se închid toate uşile, El ne deschide o fereastră. Când totul se pare că se năruieşte, când credem că am epuizat toate soluţiile, deodată, din partea unei persoane necunoscute, dintr-o inspiraţie neprevăzută, de unde nici nu ne aşteptăm, vine soluţia. Dumnezeu este mereu imprevizibil, dar vrea să vadă la noi sinceritate şi credinţă.

Iisus cere să fie dus la mormântul lui Lazăr, la locul care a declanşat atâta suferinţă, acolo de unde, fizic vorbind, un om nu mai poate să treacă. Acolo a fost pentru el maximul de cădere, de disperare, de suferinţă, de orice, dar nu de bine. Iisus vrea să redea speranţa exact de acolo de unde credem noi că am înmormântat-o. Şi face minunea! “Lazăre, vino afară!” Iar mortul, cu mâinile şi cu picioarele înfăşurate iese afară.

Cum poate să meargă un om legat la mâini şi la picioare? Şi totuşi Lazăr iese legat la mâini şi la picioare, iar misiunea de a-l dezlega revine celor din jur, care sunt martori la eveniment.

Posibilul îl fac oamenii, este de datoria lor, imposibilul îl face Dumnezeu! Ar fi fost prea mult ca Lazăr să iasă din mormânt gata dezlegat. S-ar fi putut bănui că a fost vorba de o înscenare a morţii lui, că de fapt, el nu era mort, ci doar şi-a înscenat moartea. În patru zile cât a stat în mormânt ar fi avut timp să se dezlege, dacă ar fi fost aşa. Lazăr însă chiar era mort şi a dovedit-o ieşind din mormânt ca un mort, adică înfăşurat cu acea pânză.

Evanghelia învierii lui Lazăr, dincolo de aspectul sentimental pe care îl comportă, este o lecţie extraordinară de credinţă, speranţă şi iubire. Este o ultimă verificare a acestor trei virtuţi înainte de marea verificare a fidelităţii în faţa lui Isus mort pe cruce, dar care va învia.

Suferinţa şi apoi moartea lui Lazăr sunt simbolul suferinţelor noastre fizice, morale şi spirituale, chiar simbolul morţii noastre spirituale prin păcat.

Noi înşine, după căderea în păcat, nostalgici după timpurile de linişte sufletească, de pace şi fericire, specifice sufletelor curate, ne spunem: “O, Doamne, dacă ai fi fost aici, slujitorul, slujitoarea, eu, tatăl, mama, copilul, tânărul, adultul etc. nu aş fi murit, nu aş fi căzut în păcat. Ştiu însă că Tu eşti învierea şi viaţa, că Tu îmi poţi reda pacea şi liniştea sufletească. Ştiu că Te-ai aplecat asupra suferinţelor mele, asupra păcatelor mele, m-ai văzut acolo jos, căzut în mocirlă, în păcat. Ai plâns alături de mine. Dar, Doamne, chiar dacă “Lazăr” din mine a murit de patru zile, vino, să-Ţi arăt unde l-am înmormântat. Apropie-te, Doamne şi dezleagă-mă de suferinţa şi păcatul care mă ţin legat şi fă să se vadă în mine doar harul tău. Dă-mi harul unei spovezi bune, măcar de Paşti!