La tine vreau să petrec Paştile

De ce oare Biserica în aceste zile, când ar trebuie să ne motiveze şi să ne orienteze mai mult spre lucrurile pozitive, ni-l prezintă pe Iuda, exemplul său? De ce să fie Iuda prezent mereu în textele din această săptămână? De ce să auzim mereu despre un personaj negativ, de cineva care face răul?! Nu era mai bine să ni se dea exemple de oameni sfinţi, fideli? Nu era mai bine să se vorbească despre ucenicul iubit, despre apostolul care stătea la pieptul lui Iisus?!

Amintirea lui Iuda are în aceste zile rolul de a trezi în noi conştiinţa fragilităţii: suntem atât de vulnerabili, nesiguri, supuşi greşelilor. Noi am meditat timp de 40 de zile patima lui Hristos şi ne-am pregătit pentru sărbătoarea Paştelui; am trăit un timp de post, unii mai intens, alţii poate mai puţin, dar toţi am făcut ceva; apoi am ascultat învăţătură despre manifestările iubirii lui Dumnezeu; ne-am rugat şi am încercat să ne apropiem de Dumnezeu. 40 de zile! Ni se pare mult. Şi poate considerăm că am făcut şi progrese mari. Ne simţim mai buni, vrednici chiar de anumite laude şi situaţi cumva în siguranţă, la adăpost de cel rău sau de păcate. Dar iată că vine Iuda şi ne spune: „Fiţi atenţi! Nu e suficient! 40 de zile e prea puţin!”. Prezenţa lui Iuda reia cumva strigătul apostolului: „Cine stă în picioare, cine se crede sigur pe el, să ia seama să nu cadă” (1 Cor 10, 12). Exemplul lui Iuda ne spune: „Eu am stat trei ani cu Hristos. Zi de zi! Eu, Iuda, nu am auzit vorbindu-se despre El, aşa cum aţi auzit voi 40 de zile, ci eu L-am auzit chiar pe El vorbind, timp de trei ani. Mai mult, eu I-am văzut minunile, I-am simţit puterea. Mie şi celorlalţi 11 ne-a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei” (In 15, 14-15) şi mi-a crescut inima. Nu-mi venea să cred că Dumnezeu îmi spune că-I sunt prieten. Trei ani cu El, zi de zi, dar… tot degeaba. Uite ce-am făcut! Şi tu te lauzi cu 40 de zile?! Priveşte la rodul celor trei ani în care am fost ucenicul Lui şi conştientizează fragilitatea ta ca să nu faci ca mine, căci eu m-am dus şi le-am spus: cât îmi daţi ca să vi-L dau?… (Mt 26, 15). Şi apoi m-a cuprins disperarea: „Am vândut sânge nevinovat”… Şi plin de remuşcări am mers şi m-am spânzurat! (Mt 27, 4-5). Tu crezi că eşti mai bun?!

Un lucru nu înţeleg: oare de ce nu mi-am ascultat conştiinţa? Sau unde era conştiinţa mea atunci când am mers la mai marii poporului şi le-am propus trădarea? Cum am putut să dau totul pe nimic, să-L dau pe Domnul meu pe 30 de arginţi?, se tânguieşte acum Iuda.

Trei ani cu Iisus şi conştiinţa lui a rămas pervertită, surdă la glasul Domnului care nu a încetat niciodată să-l strige: „Prietene!”. Conştiinţa lui Iuda nu s-a deschis harului, nu a ascultat vocea cugetului nici măcar după ce timp de 3 ani a stat zi de zi cu Iisus.

Oare cum e conştiinţa noastră acum, după 40 de zile de post? Conştiinţa noastră este cea care ne poate ajuta să ne deschidem sufletul acum în preajma Paştelui. În zadar va striga preotul, în zadar se vor face chiar şi minuni, dacă cineva nu e dispus să-şi asculte propria conştiinţă care strigă neîncetat în fiecare om: „Fugi de rău şi fă binele”.
Degeaba se vrea o lume mai bună, dreaptă, sinceră, dacă nu se lucrează la această trezire, dacă nu se concretizează acest „apel la conştiinţă!”. Visăm la o lume mai bună, dar care se va realiza doar când ne vom trezi conştiinţa şi vom face ceea ce ne arată ea că este bun şi drept.

Abia atunci ne vom spovedi cu adevărat când vom conştientiza şi ne vom mira de noi înşine, spunându-ne: „Oare cum am putut să ascult zi de zi cuvântul Său, să citesc atâtea despre El, să aud atâtea despre El, să văd minunile Sale şi totuşi să rămân în păcat? Oare cum pot să fiu surd la glasul Domnului pentru încă o zi, o lună, un an? Oare cum?!” Chiar aşa: oare nu ne uimim noi înşine de împietrirea inimii noastre?! Când avem de gând să valorificăm acea fracţiune de secundă necesară pentru schimbare, necesară pentru a da curs chemării glasului conştiinţei care nu încetează să strige în noi?! Când ne vom bucura pe deplin de această manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, manifestare exprimată prin această conştiinţă pe care El a pus-o în noi şi care ne însoţeşte permanent avertizându-ne asupra răului şi arătându-ne binele? Faptul că avem conştiinţă este o dovadă, o manifestare, a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi trebuie să-i mulţumim pentru această iubire, tocmai ţinând trează sau trezindu-ne conştiinţa, căci: „Timpul este aproape: la tine vreau să-mi petrec Paştile”, ne spune astăzi Domnul (Mt 26, 18)

Există expresii pe care parcă le auzim din ce în ce mai des despre unii: „Oamenii aceştia nu au conştiinţă!”, „Om fără conştiinţă ce eşti!”, sau „Aceştia sunt ucigaşi de conştiinţe”. În discuţiile noastre deseori reproşăm celorlalţi: „Nu te mustră conştiinţa? Cum poţi dormi cu atâtea pe sufletul tău?” Iar unii ne răspund liniştiţi: „Eu n-am conştiinţă!” sau: „Conştiinţa mea e liniştită, este împăcată!”. Sunt unii care ne dau dovada faptului că poţi avea de toate, dar dacă te mustră conştiinţa eşti un om veşnic obosit, nu poţi dormi!

Când vorbim despre conştiinţă, am impresia că mereu ar trebui să ne urmărească imaginea lui Iuda, gestul său, trădarea sa: cine nu-şi ascultă conştiinţa trădează. Dacă Iuda ar fi ascultat de conştiinţa sa! Dacă nu L-ar fi trădat! Dacă măcar în ultimul ceas, atunci când Iisus i-a spus „Prietene, cu o sărutare şi pentru 30 de arginţi mă trădezi?”, s-ar fi trezit şi ar fi făcut pocăinţă. Dacă L-ar fi înţeles pe Hristos care iartă, care aşteaptă întoarcerea, care nu condamnă păcătoşii, ci păcatul, care iartă tocmai pentru ca oamenii să devină mai buni.

Dar noi? Oare noi înţelegem că prin vocea conştiinţei este Însuşi Hristos cel care ne vorbeşte şi ne cere convertirea, fuga de rău?! Dacă L-am înţelege pe Hristos, evangheliştii poate nu ni l-ar mai prezenta atât de mult pe Iuda. Dar nici măcar ei sau apostolii nu L-au înţeles bine de la început. Şi ei au fost nesiguri. Când au auzit de trădare au început să se întrebe unul câte unul, nesiguri pe iubirea şi statornicia lor: „Oare eu sunt, Doamne?” (Mt 26, 22). Oare eu să fiu, Doamne? Oare eu să fiu, învăţătorule? Conştiinţa lor vorbea în ei, îi făcea atenţi la slăbiciunile lor. Dacă vrem să trăim bine aceste zile ale învierii, trebuie să fim atenţi la conştiinţa noastră, dar nu pentru a ne înspăimânta, ci pentru a o asculta şi pentru a-L înţelege mai bine pe Hristos, pentru a înţelege că El abia aşteaptă să ne ierte, să ne primească, să fim puşi în braţele Sale. Din iubire ne-a dat Domnul conştiinţa care strigă în noi „fugi de rău şi fă binele” pentru ca să conştientizăm prezenţa Lui iertătoare în viaţa noastră, pentru ca să nu uităm niciodată că El a venit să vindece ce era rănit, să câştige ceea ce era pierdut.

Glasul Domnului se aude cel mai bine în conştiinţă, pe care unii o aseamănă cu un fel de trimis al Domnului, cu un înger, care stă mereu lângă noi şi ne şopteşte la ureche: asta nu e bine să faci, asta trebuie să faci, de lucrul acesta trebuie să fugi, cu oamenii aceştia nu e bine să te împrieteneşti etc. O voce mereu prezentă care ne cere să facem binele şi să fugim de ceea ce ne împovărează cugetul.

Ce este conştiinţa? Conştiinţa este o voce lăuntrică, este o lumină. Este ochiul lui Dumnezeu şi totodată vocea Sa. Este fie acea adiere plăcută de vânt care te mulţumeşte atunci când ai făcut binele şi-ţi mângâie fiinţa, fie acea furtună cu tunete şi fulgere care nu te lasă noaptea să dormi pentru că ai făcut răul.

Este cea care-ţi poartă pe chip cel mai frumos zâmbet şi-ţi dă seninătatea, atunci când ai făcut binele şi trăieşti în lumină, dar este şi cea care te face să te înspăimânţi când te uiţi în oglindă şi nu te recunoşti din cauza tristeţii şi a dezamăgirii şi-ţi spui: „Cum de am putut tocmai eu să fac aceasta?! Nu mă recunosc!” şi disperarea creşte până în momentul când te împaci cu tine, cu conştiinţa ta, cu cei din jur, cu Dumnezeu primind iertarea.

Cu ce mai putem asemăna conştiinţa? Cel mai mult îmi place să asociez conştiinţa cu acea imagine a lui Iisus din cartea Apocalipsa Sfântului Ioan: Iisus care stă la uşă şi bate (Apoc. 3, 20). Mereu auzi bătăile Lui şi vocea Sa, dar niciodată nu va forţa uşa, niciodată nu te va forţa să-i deschizi, iar uşa nu poate fi deschisă decât din interior. Aşa e şi conştiinţa: e mereu acolo la uşa urechilor noastre şi ne strigă: fugi de rău şi fă binele, ne avertizează că nu putem trăi în păcat la nesfârşit, că nu putem fi prieteni şi cu Dumnezeu şi cu Diavolul. Ea, conştiinţa, e mereu la uşa inimii noastre, bate, strigă, insistă să o asculţi, dar nu-ţi forţează mâna să nu furi sau să nu loveşti, nu-ţi forţează ochii să nu priveşti, nu-ţi opreşte niciodată mintea ca să nu gândeşti rău despre cineva şi nici nu-ţi bruschează sau blochează picioarele care te duc spre locurile pline de păcat. Stă răbdătoare la ușă și bate, însă dacă o asculţi, dacă-i deschizi, e ca şi cum i-ai deschide lui Hristos: intră şi te bucuri luând cina cu el şi el cu tine. Satisfacţia e maximă când ești împăcat cu conștiința, când stai cu ea așa cum ai lua cina cu cea mai iubită persoană.

Conştiinţa este, așa cum cu siguranță putem verifica fiecare în viața noastră, cea care are pentru om o întreită funcţie. În primul rând este cea care ne sfătuieşte: înainte de a face un lucru, conştiinţa ne strigă dacă este bine sau rău. După acest rol de sfătuitor, conştiinţa începe funcţia de martor în timpul derulării faptelor: ea este mereu prezentă alături de noi şi vede tot ceea ce facem, spunem sau gândim. Conștiința este cel mai credincios martor, fidelitatea prin excelență. Iar cea de-a treia funcţie este de judecător: după ce am săvârşit fapta, după ce ne-a fost sfătuitoare şi martoră, acum conştiinţa ne judecă: spre laudă şi fericire, dacă am făcut ceva bun, spre mustrare şi nefericire, dacă am făcut ceva rău. Așadar, la orice acțiune de-a noastră conștiința îndeplinește această întreită funcție de care e bine să ținem întotdeauna cont: ne sfătuiește, ne stă ca martoră, iar apoi ne judecă spre liniștea sau neliniștea noastră.

Cum putem cunoaşte dacă ne ascultăm sau nu conştiinţa? Cred că cel mai bine ne dăm seama de aceasta în funcţie de reacţiile pe care le avem, dacă avem sau nu reacții. Cine-şi ascultă conştiinţa are reacţii. De asta, spuneam şi altă dată, lumea se teme de tăcere şi caută zgomotul şi aglomeraţia, pentru că în tăcere şi singurătate conştiinţa care strigă mereu se aude şi cere să se reacţioneze cumva, să se ia atitudine. Iar unii preferă să nu o audă ca nu cumva să trebuiască să o asculte și astfel să reacționeze, să se schimbe etc. Însă cine o ascultă și e atent la vocea ei sigur are reacţii.

Dumnezeu a creat conştiinţa special pentru noi, ca o manifestare a iubirii Sale față de oameni și a grijii Sale. Ea este cea care în această seară se așază ușor la marginea patului nostru și ne strigă, așa cum am auzit în Evanghelie: „Învăţătorul îţi spune: timpul este aproape; la tine vreau să fac Paştile” (Mt 26, 18). La tine vreau să fac Paştile. În casa ta. Cu tine. Eşti pregătit?

Cel care am văzut cât de mult ne iubeşte – şi martori ai iubirii Sale vom fi mai ales în Vinerea sfântă, când va muri pentru noi pe cruce – vrea astăzi un răspuns din partea noastră: o inimă curată, o casă curată în care să-şi petreacă Paştele, în care să învie. Astăzi, dacă veţi auzi glasul conştiinţei, nu vă împietriţi inimile. Concret, dacă veţi simţi că cineva din interiorul vostru vă strigă: „Pune capăt acestui păcat. Opreşte-te! Spovedeşte-te şi tu! Roagă-te! Posteşte!” nu vă împotriviţi. Să nu ne împotrivim vocii interioare care e glasul Domnului ce răsună prin conştiinţa noastră.

Hristos nu vrea să fie singur în aceste zile: la tine vreau să petrec Paştile. Da, la tine care te uiţi atât de mirat în sufletul tău şi ţi se pare imposibil că Domnul apelează tocmai la tine. Da, chiar la tine. Şi aceasta pentru că nu mai vrea să fie singur!