Petru şi lepădarea lui
Doi oameni faţă în faţă. Unul va muri peste 10-12 ore. Celălalt tocmai a spus unui grup adunat în jurul unui foc că nu-l cunoaşte pe omul care merge la moarte. „Vă jur că nu-l cunosc pe omul acesta!”. Şi atunci a cântat cocoşul salutând răsăritul. Prizonierul Iisus tocmai trecea prin curte unde focul şi trădarea mai mocneau încă. Şi l-a privit pe omul Petru. Doar o privire. Deodată, Petru, cel care era aşa de lăudăros şi curajos cu câteva momente mai înainte, a luat-o la fugă pe străzile cufundate în linişte, să se ascundă. Să se ascundă de sine, dacă ar fi putut. Lacrimi îi şiroiau pe faţă. Erau fierbinţi şi amare, spălându-i praful de pe faţă şi sângele de pe suflet.
Această scenă pune o întrebare profundă: ce este creştinismul, această religie atât de iubită de unii şi atât de urâtă de alţii în ultimii 2000 de ani? În decursul istoriei unii au spus că e un sistem vast de doctrine în care trebuie să credem cu toată inima. Pentru alţii creştinismul e un mod de a trăi, ca un fel de filozofie; este a trăi într-o cultură creştină. Aceste două definiţii sunt incomplete. Scena celor doi oameni confruntându-se în tăcere în curtea palatului ne spune ce este creştinismul. Este, în esenţă, o relaţie vie cu o persoană vie. Este întotdeauna o relaţie a omului răscumpărat cu persoana lui Iisus Hristos în credinţă, încredere, iertare şi iubire-în toate felurile care leagă o persoană de alta.
În acest context putem înţelege ce s-a întâmplat în curte. În timp ce Petru stătea la foc, căutând siguranţa şi respectul uman, jurând fals ca să se bucure de căldura focului şi de acceptare din partea oamenilor, el a rupt relaţia sa cu Domnul său. S-a întors împotriva Prietenului său. Şi când Prietenul s-a întors spre Petru şi l-a privit, acesta şi-a dat seama ce făcuse. A văzut ce a aruncat, ce a negat, ce a trădat. Nu a negat o doctrină, nu şi-a făcut de râs cultura. A rănit o relaţie. Nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să alerge clătinându-se, orbit de lacrimile ce-l ardeau, înfricoşat şi singur, pentru a nu uita niciodată momentul său de ruşine.
Cum putem aplica acest episod evanghelic în viaţa noastră? În timpul Săptămânii Patimilor suntem chemaţi să ne dăm seama că prin păcat noi nu am negat o doctrină, nu am ofensat o filozofie, nu ne-am făcut de râs cultura, dar am rupt legătura personală de iubire dintre Iisus Hristos şi noi. Şi noi ne-am încălzit la foc, căutând aprobarea lumii şi am cumpărat-o cu preţul negării prietenului nostru, Iisus Hristos, fratele si Mântuitorul nostru. Negări ca ale lui Petru şi ca ale noastre au întotdeauna patru părţi.
Mai întâi, ne punem într-o situaţie periculoasă. Înainte de toate, Petru nu ar fi trebuit să fie în acel loc. În jurul focului erau adunaţi oameni dubioşi. Era greu să rezişti în faţa unui păgânism colectiv. Petru nu a putut rezista. Nici noi nu putem. Şi dacă ne punem într-o situaţie periculoasă-o companie imorală, prietenia tovarăşilor de băut, a celor care iau în râs religia, biserica, slujitorii, icoanele, crucea, a celor ce caută numai să urce pe scara socială ori interesele materiale – facem primul pas spre negare.
În al doilea rând, apare un moment în care uităm cât de slabi suntem. Dorim aşa de mult să fim acceptaţi, să facem parte dintr-un grup, încât uităm de slăbiciunile noastre. Uităm cine suntem şi ne lăsăm descoperiţi, fără apărare în faţa provocării (a ispitei).
În al treilea rând, întotdeauna apare căderea. În cele din urmă, spunem ceva sau facem ceva care prin natura sa este o trădare a Domnului şi prietenului nostru. Luăm drogul, bem paharul, vizionăm filmul, furăm banii, ne ia gura pe dinainte, vorbim rău sau repetăm gluma.
A patra şi ultima etapă este privirea. Întotdeauna, fără excepţii, ne apare privirea lui Hristos. S-ar putea să treacă mult timp până o recunoaştem, însă Iisus e aproape de noi şi ne priveşte – cu ochi rugători şi plini de iubire. Câteodată priveşte la noi în momentele noastre de tăcere când ne întrebăm doar în treacăt ce facem cu vieţile noastre, ce devenim. Câteodată priveşte la noi când ne amintim de nevinovăţia pierdută, când ne vedem copilul dus la botez ori la Sfânta Împărtăşanie, lucruri pe care noi le-am neglijat de prea mult timp. Câteodată priveşte la noi în vieţile noastre distruse: căsătoria noastră ce se destramă, sănătatea care se deteriorează, problemele financiare. Câteodată priveşte la noi prin ochii închişi ai morţii, când experimentăm moartea unui cunoscut pe care l-am iubit. Câteodată priveşte la noi prin prezenţa unui prieten, prin exemplul unui vecin, printr-un cuvânt al Bibliei sau al unui preot. Mai devreme sau mai târziu, Iisus ne priveşte pe toţi – când suntem ocupaţi până peste cap, în mijlocul activităţilor noastre, când suntem preocupaţi de carieră, de examene, de ziua de mâine ori doar să facem bani, când ne distrăm sau călătorim – şi în acea privire ne spune că ne jucăm cu focul, că înfingem sabia durerii în sufletul Său încă o dată, că îl rănim, pe el care este cel mai bun prieten pe care îl avem.
Şi dacă acea privire ne ajută să ne deschidem ochii şi să vărsăm lacrimi de căinţă, atunci suntem pe drumul spre un nou răsărit şi găsim răspunsul la întrebarea sa: „Petru (Maria, Ionel, Carmen), mă iubeşti?”. Şi când cu sufletul îndurerat, ori plângând, ca şi Petru, Magdalena, Pavel şi toată pleiada convertiţilor din istorie, dăm din cap că da, Îl iubim, El e din nou acolo, nu ca un prieten trădat, dar ca un prieten apropiat, Domnul şi eliberatorul nostru. Căci privirea lui Iisus e plină de dragoste înţelegătoare. Această privire l-a dus pe Petru la Roma unde în anul 64, 30 de ani după acea noapte, un alt foc izbucnea: ardea Roma. Dar în jurul acestui foc, Petru nu l-a mai negat pe Iisus, ci L-a proclamat şi a murit pe cruce cu capul în jos într-o arenă romană, de data aceasta credincios prietenului său. Şi dacă e adevărat că muribunzii îşi văd viaţa într-o clipă, atunci cred că ştiu ce a văzut Petru în acea noapte: trădarea sa, lacrimile şi, mai ales, privirea Prietenului său. Puterea acelei priviri l-a adus acum în această ridiculă poziţie cu capul în jos şi cu lacrimi în ochi. Numai că de data aceasta erau lacrimi de bucurie şi de aşteptare. Iisus, prietenul său, va veni pentru totdeauna cu privirea sa iertătoare şi iubitoare, iar curând, foarte curând de acum, nu vor mai fi lacrimi, nici trădări, nici noapte.
Va fi numai Iisus privind la el în veşnicie. Acest Iisus ne aşteaptă şi pe noi să ne întoarcem la el.
