Problema suferintelor

In societatea foarte agitata de azi nu exista om care sa nu intampine suferinta in viata lui, sa nu incerce paharul amar al durerilor. Vedem oameni indurerati, necajiti, chinuiti, cazuti la pamant de multa greutate a suferintei. Si nu numai fetele oamenilor sunt invinse, ci indeosebi si inainte de orice inimile lor. Sunt chinuiti oamenii, sufera, si din aceasta suferinta, sau mai degraba din reaua intampinare a suferintei, sufera de diferite boli trupesti si sufletesti. De aceea este nevoie sa vedem cateva ascunzisuri ale acestei mari chestiuni a suferintelor si a durerii in viata noastra.

Si la inceput trebuie amintit ca suferinta este legata strans cu viata oamenilor. Domnul i-a asigurat pe ucenicii lui ca vor avea multe suferinte in viata lor. „In lume necazuri veti avea” (Ioan 16, 33).

Sfintii Parinti, vorbind din experienta, ne spun ca in principal trei sunt cauzele. Diavolul, oamenii si firea cazuta, cu toate patimile care sunt inscaunate in inima noastra. Suferinta provenita de la diavol este destul de dureroasa si o incearca aceia care lucreaza binele si se straduiesc sa pastreze porunca lui Hristos. Avva Dorotei descrie o astfel de mare suferinta provenita de la diavol: „Inca fiind eu acolo in chinovie, deodata mi-a venit o mare si insuportabila tristete si eram intr-o astfel de cazna si sufocare ajungand aproape sa-mi dau sufletul. Era suferinta aceea din uneltirea demonilor si o asa ispita este pricinuita de invidia demonilor. Foarte grea, dar de mica durata, grea, intunecoasa, nechemata, neavand de nicaieri nici un ragaz, ci de pretutindeni stramtorare, de pretutindeni sufocare. Insa repede vine harul lui Dumnezeu in suflet, deoarece nimeni nu ar putea sa suporte”.

De asemenea provine de la oamenii care calomniaza si defaimeaza. Si atunci sunt trezite de multe ori in noi suparari. Pentru ce acesta pe care l-am ajutat, sa se comporte in acest fel? Sau inca oameni care-i prigonesc pe oamenii lui Dumnezeu, cum a fost in situatia profetilor si a Sfintilor Apostoli, creand astfel probleme si suferinte. Apostolul Pavel scrie catre Corinteni: „Caci nu vrem, fratilor, ca voi sa nu stiti de necazul nostru care ni s-a facut in Asia, ca peste masura, peste puteri am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata” (II Cor. 1, 8).

Inca avem si suferinta care provine din firea noastra cazuta, din patimile care sunt inscaunate, precum am spus mai inainte, in inima noastra. Avva Dorotei scrie despre aceasta situatie: Este posibil sa ne aflam intr-o buna stare si sa avem pace interioara si liniste, si atunci, daca fratele nostru spune un cuvant, ne agitam si ne pronuntam impotriva lui si il condamnam ca provocator si cauza a supararii. „Si acest lucru este batjocura si acest lucru este aiureala. Caci oare cel care i-a spus cuvantul a aruncat in el patima? Dimpotriva, i-a aratat acestuia patima, ca, daca va vrea, sa se pocaiasca pentru aceasta”.

Astfel acestea trei sunt cauzele fundamentale ale suferintelor care vin in viata noastra. Pe primele doua le primesc sfintii, pe a treia o primim in principal noi, care inca nu am fost curatiti de patimi.

Primele doua cauze nu ating starea interioara a sufletului, din moment ce cu putina rabdare primeste oricine harul imbelsugat, a treia cauza insa, daca nu este vegheata, va crea o stare groaznica. Astfel avem doua feluri de suferinte, cea exterioara si cea interioara.

Totusi, din acestea este evident ca parintii duhovnicesti, care au dobandit darul deosebirii, pot sa distinga care suferinta provine de la diavol, care de la oameni si care de la noi insine si corespunzator sa ajute starea noastra. De aceea si sustinem ca parintii duhovnicesti pot sa ne vindece mai eficient decat psihiatrii, care nu fac aceasta deosebire si le considera pe toate ca provenite de la o stare psihologica rea.

Suferinta si durerea in viata noastra sunt necesare, pentru ca este participare la Patima lui Hristos. In invatatura si Traditia ortodoxa exista un continuu discurs pentru asemanarea cu Hristos. Insa aceasta asemanare nu este atat exterioara, morala, cat este mistica. Totusi trebuie sa trecem de ceea ce a trecut Hristos. Si, fireste, trebuie sa trecem de incercarile, de suferintele prin care Acela a trecut. Apostolul Pavel este revelator si in punctul acesta: „Ma bucur de suferintele mele pentru voi si implinesc in trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos” (Col. 1, 24).

Dupa interpretarea lui Teofilact al Bulgariei, „intelesul cuvantului este astfel: in chip inegalabil, si Hristos era dator sa sufere, dar a si murit, si nu a ajuns sa implineasca toata datoria lui de patimi; eu, Pavel aceasta datorie a lui Hristos o implinesc si sufar patimile acelea, pe care Hristos era dator sa le sufere prin cuvantul vostru si pentru intreaga Biserica a crestinilor”. Toata aceasta teologie a participarii noastre la patimile si moartea lui Hristos o prezinta din nou Apostolul Pavel in epistolele lui. Sa luam un exemplu. Scrie: „Purtand intotdeauna in trup omorarea lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru. Caci pururea noi cei vii suntem dati spre moarte pentru Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor. Astfel ca in noi lucreaza moartea iar in voi, viata” (II Cor. 4, 10-12).

Foloasele suferintelor si incercarilor in viata noastra sunt foarte multe. Durerea este o noua revelare a lui Hristos in om. Prin durere se naste o noua existenta. Durerea creeaza premisele sa se deschida o alta lume, care mai inainte era nevazuta in noi.

Sfantul Maxim Marturisitorul in mod repetat in operele lui vorbeste despre prezenta binefacatoare a suferintei si a durerii sau, cum le caracterizeaza, „patimi involuntare”. Aceste „patimi involuntare” pentru Sfantul Maxim constituie un puternic mijloc ca sa se curete omul de „patimile voluntare”. Aceasta durere a „patimilor involuntare”, care provine din suferinte si incercari, invinge domnia patimilor. „Toata durerea, fie involuntara, fie voluntara, mama mortii devine moartea placerii, daca desigur omul a primit aceasta cu bucurie. In afara rabdarii patimilor involuntare, pe cele voluntare le combate deopotriva cu succes omul prin tristetea dupa Dumnezeu”.

Acelasi sfant spune: „Atacurile incercarilor pentru unii se nasc spre ridicarea pacatelor deja facute, iar pentru altii spre ridicarea celor savarsite acum, altora le sunt aduse spre impiedicarea celor care urmeaza sa fie savarsite. In ambele cazuri, spre probarea celor care se intampla precum a fost pentru Iov”.

In aceasta perspectiva se incadreaza si Sfantul Grigorie Palama cand spune ca „relele ajuta credinciosii la indreptarea pacatelor, la exercitiu, la probare, la cotropirea chinului acestei vieti, la indemnul de a dori cu infocare si de a trai cu incapatanare acea infiere care se invesniceste, si mantuirea, si viata cu adevarat noua, si fericirea”.

Profetul rege David spune intr-un psalm al lui: „Doamne, intru necaz m-ai desfatat” (Ps. 4, 1). Dupa Sfantul Nicodim Aghioritul, „cu cat omul sufera si se intristeaza in lumea prezenta, cu atat depaseste cu mintea aceasta mica dimensiune a lumii, si traversand inaltimea cerului, sfarseste intr-o dimensiune larga si nemasurata. Deci astfel acolo aflandu-se, se bucura si se odihneste in cea mai dulce contemplatie a lui Dumnezeu, si inaintea descompunerii trupului traieste o viata fericita si intru totul fericita, fiindca si Domnul aratand aceasta spunea: „In lume necazuri veti avea; dar indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Si Avacum, aratand odihna nascuta din suferinta a cantat „linistit voi astepta vremea marii ingrijorari” (Avac. 3, 15).

Prin suferinta ne amintim de Dumnezeu, ne raportam la El si este marita astfel marea harisma a rugaciunii, daca desigur intampinam suferinta cu seriozitatea ceruta si in atmosfera pe care o descrie Traditia ortodoxa.

Aceste foloase ale suferintei le-au cunoscut sfintii, de aceea, dupa cuvantul Sfantului Ioan Sinaitul, erau insetati de suferinte.

Spune Sfantul Ioan ca semnul distinctiv al acestora prin care au fost desavarsiti in durerea dupa Dumnezeu este „setea de dezonorari, foamea dorita de suferinte nedorite… fericiti cei care se infometeaza de suferinta si inseteaza de dezonoare; fiindca acestia vor fi saturati de hrana cea trecatoare”.

Erau insetati de suferinta, deoarece pe cat de mare este suferinta, pe atat de mare este si mangaierea. „Binecuvantat Dumnezeu si Tata al Domnului nostru Iisus Hristos, Parintele indurarilor si Dumnezeul mangaierii, Cel care ne mangaie pe noi in tot necazul nostru spre a putea sa mangaiem si noi pe cei care se afla in tot necazul prin mangaierea cu care noi insine suntem mangaiati de Dumnezeu, fiindca precum prisosesc patimile lui Hristos in noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra” (II Cor. 1, 3-5).

Deci, ceea ce are importanta nu este prezenta sau absenta suferintei, cat buna sau reaua intampinare a ei.

In ceea ce priveste suferintele care provin de la oameni, nu trebuie sa ne pronuntam impotriva oamenilor, ci sa le rabdam cu rabdare, cunoscand ca mult bine va proveni din acestea. Din pacate, noi patim, cum spune avva Dorotei, precum cainele:

„Arunca cineva impotriva lui o piatra si lasa pe cel care arunca si se duce si musca piatra. Asa si noi facem, lasam pe Dumnezeu care permite ca atacurile sa ne fie readuse spre curatirea pacatelor noastre si ne retragem vorbind impotriva aproapelui. De ce mi-a spus si de ce mi-a facut? Si fiind in stare sa profitam mult din asemenea lucruri, uneltim impotriva noastra insine, necunoscand ca totul este prin Pronia lui Dumnezeu spre folosul fiecaruia”.

Impreuna cu pocainta, prin urmare, este legata micsorarea de sine, adica sa se defaime cineva pe el insusi si sa se condamne pe el insusi, sa se considere singura cauza a suferintei si atunci se insenineaza si se linisteste. Noi, deoarece nu avem prihanirea de sine, suferim in interior si chinuim pe ceilalti. In timp ce omul lui Dumnezeu orice i se intampla „fie paguba, fie dezonoare, fie orice suferinta prinzandu-l, se tine pe el insusi demn si nu se nelinisteste. Este ceva vreodata mai lipsit de griji decat acest lucru ?” (avva Dorotei).

Una, asadar, este suferinta si alta tristetea, una suferinta exterioara, alta deprimarea interioara. Tristetea si deprimarea care ne stapaneste de multe ori este substitutul tristetii dupa Dumnezeu, adica al pocaintei. Suntem chinuiti astazi nu atat pentru ca avem incercari mari sau mici, ci pentru ca nu avem pocainta. Suntem dominati de simtamantul autarhiei. Din acesta se nasc multe boli sufletesti si chiar chinuri trupesti.

Sa avem totdeauna in minte cuvantul apostolic: „In toate patimind necaz, dar nefiind striviti, lipsiti fiind, dar nu deznadajduiti, prigoniti fiind, dar nu parasiti, doborati, dar nu nimiciti” (II Cor. 4, 8, 9).

Mitropolitul Hieroteos Vlachos

sursa: crestinortodox.ro