Duminica Tomei

19. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! 20. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. 21. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. 22. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; 23. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. 24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. 25. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. 26. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! 27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. 28. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! 29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! 30. Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. 31. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Apostolul Toma, căruia pe nedrept îi adăugăm aproape întotdeauna supranumele de „necredinciosul”, este menţionat pentru ultima oară în Evanghelie prin scurta şi luminoasa mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Până în momentul când a rostit aceste cuvinte, niciunul dintre apostoli, nici chiar Petru ori Ioan, nu pronunţase numele „Dumnezeu” atunci când se adresau lui Iisus.

Numele său derivă dintr-o rădăcină ebraică, “taam”, care înseamnă „pereche, geamăn”. Evanghelia lui Ioan îl menţionează de mai multe ori cu supranumele de „Didim” (Ioan 11,16; 20,24; 21,2), care în limba greacă înseamnă tocmai „geamăn”. Este posibil ca apostolul să fi avut un frate geamăn, lucru pe atunci rar şi considerat semn divin. Faptul acesta i-a permis ca între apostoli să se definească cu acest calificativ. Nu este exclus ca acest nume să ne sugereze ideea că un creştin prin botez devine frate geamăn al lui Hristos. Un gând dătător de lumina si curaj!

Toma intră în Evanghelie aproape pe neobservate. Primele cuvinte rostite de el sunt dictate de o situaţie neclară. Iisus este rugat de către Marta şi Maria să vină la fratele lor, Lazăr, care se îmbolnăvise. A se întoarce din nou în Iudeea, după ce duşmanii lui Iisus îl ameninţaseră de atâtea ori, era un risc mult prea mare. Ucenicii i-au atras atenţia lui Iisus, dar El a rămas neclintit. Atunci, Toma a zis: „Să mergem şi noi şi să murim împreună cu El „. A doua intervenţie a lui Toma este, de asemenea, umbrită de tristeţe. Când ucenicii se aflau la cină şi Iisus îi pregătea pentru evenimentele însemnate ce aveau să urmeze, la un moment dat, cuvintele rostite de El au un ecou de rămas bun şi despărţire: „Unde mă duc eu, voi ştiţi; cunoaşteţi chiar şi calea într-acolo”. Cuprinşi de nedumerire, toţi rămân ca muţi. Singur Toma îndrăzneşte să ia cuvântul: „Doamne, noi nu ştim unde te duci şi de unde să cunoaştem drumul?”

Toma, mai mult decât oricare dintre apostoli, pentru a găsi răspunsul definitiv la îndoielile şi frământările sale, avea absolută nevoie de lumina pascală. Fiind absent din mijlocul ucenicilor atunci când Hristos a înviat şi li s-a arătat, el a provocat un alt incident: „Dacă nu văd eu în mâinile Lui semnele cuielor şi nu pun mâna mea pe rănile făcute de cuie, nu cred”. La această îndârjită sete de evidenţă, Iisus răspunde cu divină înţelegere: „Pune degetul tău aici uită-te la mâinile Mele… Nu fi necredincios, Toma, ci credincios”. Deodată, stânca apăsătoare şi rece a îndoielii se pulverizează. În razele adevărului, pentru o clipă, praful rezultat capătă lucire de stele, dar apoi depune în suflet stratul aproape străveziu al regretului de a nu fi avut încredere totală în Acela care, din iubire, a lăsat să i se străpungă mâinile şi coasta.
Evanghelia nu ne mai dă alte informaţii despre Sfântul Toma. Potrivit unei tradiţii din primele veacuri creştine, Toma a predicat învăţătura şi taina lui Hristos în ţinutul îndepărtat al Indiei, pe Coasta Malabar, şi a fost martirizat aproape de oraşul care astăzi se cheamă Madras.

Biblia e plină de exemple de oameni mai puţin desăvârşiţi care s-au plâns, s-au îndoit, ba chiar s-au certat cu Dumnezeu. Dumnezeu acceptă acest lucru. În fapt, ne cheamă la aceasta. Dumnezeu doreşte o relaţie deschisă, sinceră şi onestă cu noi în contextul „sortării lucrurilor” şi a mersului prin viaţă. Dumnezeu nu-i respinge pe cei care-L iubesc şi se străduiesc să-I slujească, au făcut sacrificii pentru El, după care se simt răniţi, dezamăgiţi sau rămaşi în urmă când lucrurile nu merg pe făgaşul anticipat de ei.

Toma a transmis un mesaj dur: respingea mărturia lor. Comitea el un păcat prin îndoială? Am putea fi tentaţi să gândim aşa, pentru că Toma nu avea niciun motiv să se îndoiască. La urma urmei, Toma lăsase totul şi-L urmase pe Iisus timp de trei ani. Îl auzise învăţând aşa cum niciun om nu învăţase vreodată, l-a văzut ostenind fără odihnă zi şi noapte ca un ascet desăvârşit, vindecând la suflet sau la trup nenumăraţi oameni — chiar pe cei născuţi orbi — şi sculând trei oameni din morţi, inclusiv pe unul care devenise un cadavru mirositor de patru zile. Iisus îşi profeţise şi suferinţele, moartea şi învierea Sa. Cu toate acestea, faptul că a fost răstignit ca un criminal într-o spectaculoasă etalare publică de mulţimi violente, eficienţă romană şi intrigi viclene între liderii religiei proprii a fost cel puţin traumatic.

Dar Iisus S-a sculat din morţi şi a început să se arate ucenicilor Săi, dându-le cu fiecare prilej dovada pe care o doreau. I S-a arătat lui Petru şi celorlalţi, care au dat mărturie de asta. Toma a respins mărturia lor. Mai degrabă Toma căuta un semn. Poate că Toma se încăpăţânase, dar nu putem spune că era nerezonabil. E evident că Toma căuta să creadă, dar nu putea dacă asta însemna să fie neonest cu sine însuşi. Avea nevoie să fie onest cu sine însuşi. E onest şi cu apostolii, pentru că nu-şi ascunde necredinţa. Ar fi putut pur şi simplu să-şi continue calea şi să-şi rezolve problemele cu Dumnezeu prin el însuşi. Le-ar fi putut mărturisi numai lui Dumnezeu în particular, acasă. La urma urmei, nu ne aude Dumnezeu la fel de bine şi în particular? Dar Toma nu a mărturisit în particular, iar Dumnezeu nu i-a răspuns în privat. În schimb, amândoi au luat loc înaintea apostolilor, cei prin care Iisus lucrează acum printr-un dar al Duhului Sfânt.

Ceea ce se întâmplă apoi revelează un adevăr important: Dumnezeu ne cere să fim oneşti. Ne cere să-I spunem deschis durerile, îndoielile, neliniştile, înfrângerile noastre. Va răspunde la orice problemă. Hristos n-a spus: „Acest Toma! Până nu se maturizează, nu voi mai vorbi cu el.” Mai degrabă, când Toma şi-a mărturisit cinstit îndoielile, Hristos i-a oferit lui Toma mâinile şi coasta Sa exact aşa cum îşi dorea Toma. Hristos n-a protestat nici atunci când Toma n-a ezitat să cerceteze, aşa cum ne arată icoana şi imnurile Bisericii. Dumnezeu nu se opune întrebărilor noastre, dacă suntem cinstiţi şi căutăm. Nu se aşteaptă să avem o credinţă „oarbă” sau să nu ne folosim gândirea raţională, căci pentru ce ne-a dat El o minte dacă nu pentru a o folosi? Toma e un exemplu pentru noi astăzi: scepticismul nu e un păcat dacă aflarea Adevărului e preocuparea noastră ultimă şi mântuitoare. Dacă e aşa, atunci dovezile ne vor fi date de Dumnezeu Însuşi.

Bucuria Învierii nu este numai un Hristos care a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri, unde şade de-a dreapta Tatălui, ci este, mai ales, un Hristos care petrece cu noi. Eu simt bucuria Învierii mai ales într-un Iisus viu, care petrece cu mine. Cât timp am fost la şcoală, dascălii mi-au vorbit mai mult despre un Iisus Hristos care a trăit pe vremea lui August Împăratul: a vorbit frumos, a suferit, a murit şi a înviat a treia zi şi şade de-a dreapta Tatălui. Mare folos duhovnicesc n-am avut din aceste lecţii. Acest Iisus nu era al meu. Era mai mult al istoriei; Îl vedeam mai mult în lumina istoriei.

Mai târziu, mi s-au spus şi mai multe lucruri despre Iisus Hristos. În Teologie am învăţat pe larg, temeinic şi cu ştiinţă despre toată viaţa şi învăţăturile lui Iisus Hristos. Dar nici din această şcoală n-am ieşit cu Hristos al meu. Eu L-am aflat pe Domnul numai cînd El “S-a arătat mie”, ca să mă încredinţeze că este viu şi că petrece cu mine. În izbeliştile şi furtunile vieţii, Domnul mi S-a arătat mereu, pînă în clipa când am aflat că este viu şi am strigat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Domnul mi s-a arătat mereu şi m-a încredinţat mereu despre învierea Lui, până în clipa când am înţeles că El este un Iisus viu… Că El este Mântuitorul meu… Că El bate la uşa inimii mele şi vrea să petreacă cu mine.

Eu cred în Domnul Iisus nu pentru că mi se spune că este aşa şi aşa şi că a făcut asta şi asta, ci pentru că eu însumi am aflat că El lucrează şi face şi azi lucrări minunate în sufletul şi în viaţa noastră.

Eu cred în Învierea Domnului nu numai pentru dovezile ce ni le aduc Scriptura şi natura, ci cred pentru că El Însuşi “mi S-a arătat” şi m-a încredinţat că este viu şi lucrează în sufletul meu. Bucuria Paştilor pentru mine nu este numai vestea că a înviat Domnul. Ci este, mai ales, un Iisus viu, Care petrece cu mine, vorbeşte cu mine, Se îngrijeşte de mine, mă sfătuieşte, mă mustră, mă şi bate când trebuie… Un Iisus care are grijă de mine ca de un copil al Lui. Pentru mine, cuvintele Domnului: “Iată, Eu cu voi sunt…” îmi sunt atât de scumpe ca şi “Hristos a înviat!” Eu cred într-un Iisus nespus de bun şi de scump nu pentru că îmi spune Evanghelia acest lucru, ci pentru că am gustat eu însumi din dulceaţa şi bucuriile unei vieţi trăite cu Domnul.

Sunt atâţia şi atâţia creştini care cunosc toată istoria şi viaţa Mântuitorului. Ştiu tot anume cum S-a născut, ce a învăţat, cum a murit, dar nu cunosc fiorul deosebit al acestei vieţi, ei nu-L cunosc pe Mântuitorul şi nu trăiesc o viaţă cu El. Sunt atâţia şi atâţia învăţaţi mari în ştiinţele teologice. Ei ştiu în evreieşte şi în greceşte toate Scripturile; ei cunosc toată istoria şi filozofia Scripturilor, dar Duh nu este în gura lor. Ei nu pot mişca un suflet pentru Domnul, pentru că nu trăiesc o viaţă cu Domnul, nu sunt dospiţi de Duhul Evangheliei. Eu nu cred numai într-un Iisus Hristos care şade de-a dreapta Tatălui, ci cred mai ales într-un Iisus care umblă şi azi pe drumuri, din sat în sat, din oraş în oraş, de la suflet la suflet. Eu cred într-un Iisus Care bate la uşa inimilor. Eu cred într-un Iisus viu, care bate la uşa inimii tale şi cere să intre în inima ta şi-n viaţa ta. Eu cred într-un Iisus Care vrea să fie al tău, vrea să petreacă în casa ta, vrea să vorbească cu tine, vrea să-ţi fie ajutor, sfătuitor, cârmuitor, stăpân şi Mântuitor. Bucuria Învierii tocmai aceasta trebuie să-ţi fie. Din mormântul Golgotei, a înviat a treia zi un Mântuitor al tău, Care vrea să petreacă cu tine până la sfârşitul vieţii tale.