Şedinţa de lucru şi masa de nuntă
Toţi pământenii suntem pelerini către cer. E un drum fără întoarcere, fie că ni-l asumăm, fie că nu. Până la destinaţia finală, ne putem bucura, încă din această lume, de multe popasuri cereşti: fie în cămara inimii, unde ne întâlnim cu Domnul, fie parcurgând, la propriu, distanţe până în locuri consacrate, acolo unde trăiesc cei ce coboară, mai ales în rugăciune, cerul pe pământ. De o astfel de călătorie m-am bucurat în aceste zile, cunoscând oameni în a căror inimă Dumnezeu află odihnă, dar şi zbateri ale celor ce-L caută într-o tensiune ce s-a topit în opere de artă devenite, între timp, bunuri ale patrimoniului universal. Aş putea să redau, în rubrica din această săptămână, ceva din bucuria de a descoperi că, într-o Franţă din ce în ce mai decreştinată, apar şi cresc mănăstiri ortodoxe precum cea ocrotită de Maica Domnului – Santa Maria del Vilar, foarte căutată atât de români, cât şi de francezi. Sau să-mi limpezesc ceva din stările contradictorii care m-au încercat în timp ce contemplam ameţitoarele turnuri ale unei bijuterii arhitectonice precum Sagrada Familia, devenită simbol al capitalei Cataluniei, ori să încerc a reflecta asupra elefanţilor cu picioare subţiri ca de păianjen din „Ispitirea Sfântului Antonie” – în fapt „încarnări” ale patimilor ce-l luptă pe om, în viziunea genialului Salvador Dali.
Cu toate că am atâtea subiecte generoase şi serioase la îndemână, mie îmi tot vine în minte un episod aparent minor al micului meu periplu occidental. Într-un moment de popas, de la o anume înălţime, am putut urmări (după cum reiese şi din colajul fotografic), preţ de zeci de minute, un personaj parcă croit după calapodul lui Don Quijote. Un tânăr ce clădise un impresionant castel de nisip, croşeta, cu ajutorul a două beţe unite cu sfori, efemere baloane de săpun, sub privirile unui căţel docil, numai bun de distribuit în rolul lui Sancho Panza. Pe un prosop roz era o cutie în care abia dacă se îndura cineva să arunce, la îndelungi răstimpuri, un bănuţ. Venit din Cehia tocmai în celălalt capăt al Europei, tânărul părea omul cel mai lipsit de griji din lume. Îşi părăsea „castelul” ore întregi, timp în care nici măcar nu verifica acea cutiuţă în care trecătorii îşi puteau aduce obolul la susţinerea ineditului artist. Trăia într-o rulotă uzată, cu doar câţiva euro pe zi, funcţie de mila trecătorilor. Şi nu era singurul într-o astfel de situaţie. Pe o distanţă de cam un kilometru, am mai identificat încă patru astfel de tineri, cu felurite „sculpturi” în nisip şi la fel de lipsiţi de griji lumeşti. Nu par a fi genul de cerşetori şi nici nu se revendică din stirpea artistului neînţeles. Sunt tineri care se bucură de mare, de soare, de toate câte îi înconjură, căutând să aducă măcar un zâmbet pe chipul cosmopolitei lor audienţe. Or, ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost tocmai lipsa de reacţie a trecătorilor. Rareori se oprea câte cineva în faţa castelului de nisip, dar şi atunci privirea nu zăbovea mai mult de un minut. Nici măcar uriaşele baloane de săpun nu le atrăgeau privirile, chiar şi când acestea, purtate de vânt, le tăiau calea în cele câteva secunde de existenţă. Asta în condiţiile în care toţi erau oameni aflaţi în vacanţă, având la dispoziţie tot timpul din lume.
Omul cu baloane de săpun şi castel de nisip mi-a adus aminte cât de încrâncenaţi suntem, cel mai adesea, în felul în care ne trăim viaţa. Că ne luăm atât de mult în serios, încât uităm să ne mai bucurăm de minunea de a fi. Suntem atât de preocupaţi de ale noastre, învăţaţi să stăm în banca noastră (civilizat, cum altfel!), încât nu mai privim spre un străin nici când acesta ne trimite ludice saluturi pocnind a baloane de săpun. Scripturistic, mai degrabă punem accent pe harnicele îndemnuri de a înmulţi talanţii (Cf. Matei 25, 14-30), lăsând însă pe plan secund versetele evanghelice care vorbesc de chemarea de a fi precum pruncii (adică inclusiv cu sensibilitate ludică) spre a intra în Împărăţia cerurilor (Cf. Matei 18, 3 şi 19, 14) sau de cele în care suntem îndemnaţi să fim fără de griji (v. Luca 12, 22-31 şcl.). Atât de mult ne lăsăm copleşiţi încât, tot căutând să fim „buni creştini”, uităm să mai trăim lucrurile simple, bucuriile fireşti ale vieţii. Unui tânăr care declara, mulţumit, după tunderea în monahism: „M-am făcut călugăr”, un părinte cu ceva mai multă experienţă duhovnicească i-a replicat: „Bun. Acum mai rămâne să te mai faci şi om”.
Despre omenie a fost vorba şi când fariseii şi cărturarii I-au adus lui Iisus o femeie prinsă în adulter, întrebându-L ce să facă cu dânsa, având în vedere că Legea dată prin Moise cerea ca una ca aceasta să fie ucisă cu pietre (v. Ioan 8, 3-11). În timp ce aceştia insistau cu întrebarea, Domnul „scria cu degetul pe pământ”, spunându-le „să arunce cel dintâi piatra” cel ce este „fără de păcat”. Un părinte din Franţa tâlcuieşte într-un mod inedit acest episod, spunând că este posibil ca Domnul să nu fi scris ceva anume pe pământ, ci cumva la întâmplare, aşa cum fac azi cei ce se plictisesc la o şedinţă şi mişcă pixul pe hârtie, desenând. Sătul o fi fost Domnul de atitudinea aceasta moralizatoare şi legalistă, în care viaţa unui om nu face nici cât o piatră aruncată cu sete de cel grăbit să vădescă greşala altuia, dar care uită lesne de propriile sale păcate.
Nu spun că tânărul ce se juca cu baloane de săpun poate fi, în sine, un model de viaţă. Dar cred că acesta este, cu îndrăzneala sa de a fi liber ca “păsările cerului”, ceva mai aproape de Împărăţie decât cei ce s-ar osteni pentru mântuirea lor cu încrâncenarea fratelui fiului risipitor. A fi cu Hristos este o opţiune totală, fără rest, înseamnă „să lepezi toată grija cea lumească”. La sfârşitul lumii, El nu ne va convoca la o „şedinţă de lucru”, ci ne va chema să prânzim, la o masă de nuntă. Şi numai acest aspect să-l ştim din Evanghelii şi ar trebuie să ne fie suficient spre a înţelege ce fel de Dumnezeu avem.
Pr. Constantin Sturzu
