Cum ati lucrat pacatului asa sa lucrati dreptatii!

Cat de milostiv si intelegator este Domnul fata de noi! Cate a facut si face inca pentru noi si cat de putin ne pretinde ! Ne-a infrumusetat cu chipul Sau; a pus totul la picioarele noastre; cand am cazut, a binevoit sa vina El insusi la noi, sa sufere pentru noi si ne-a inconjurat in Sfanta Sa Biserica cu toate mijloacele mantuitoare; ne calauzeste in toate felurile pe caile dreptatii si, izbavindu-ne aici, celor supusi le fagaduieste imparatia Vesnica. Oare este putin lucru ?! Si cat pretinde de la noi ? Nu mai mult decat ii oferim noi singuri, de bunavoie, pacatului ucigator, atunci cand ne inrobim lui. „Omeneste vorbesc, pentru slabiciunea trupului vostru – ne invata Sfantul Apostol Pavel. Caci precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabe dreptatii, spre sfintire” (Rom. 6, 19) . Adica, lucrati Domnului macar cu aceeasi ravna cu care ati lucrat pacatului.

Nu cred ca ar exista cineva sa refuze o cerere atat de mica. Dar poate ca nu fiecaruia ii este clar in ce anume consta aceasta cerinta. Va voi lamuri pe scurt cuprinsul ei. Apostolul Pavel il precizeaza in cuvintele: precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei, tot asa faceti-le acum roabe dreptatii. Madularele sunt partile componente ale alcatuirii noastre sufletesti-trupesti, sau organele trupului impreuna cu insusirile sufletului. inseamna ca daca vom enumera aceste organe si insusiri si daca vom arata cum poate fiecare dintre ele lucra Domnului in loc sa lucreze pacatului, atunci se va lamuri de la sine ce anume ne cere Domnul.

Trupul nostru are urmatoarele functii: functiile organelor senzoriale – vazul, auzul, mirosul, pipaitul, gustul; functiile miscarii – ale mainilor, picioarelor si ale intregului corp, ale muncii si ale odihnei, ale somnului si ale trezviei; functiile hranirii, ale folosirii mancarii si bauturii – organele cuvantului. Sufletul are urmatoarele insusiri: ale imaginatiei si memoriei, ale intelegerii si judecatii, ale dorintei si initiativei, ale perceperii estetice si ale placerilor estetice; iar deasupra tuturor se afla puterile duhului, atintite spre Dumnezeu: ale vederii lui Dumnezeu, ale constiintei, ale bineplacerii lui Dumnezeu.

Cand omul lucreaza pacatului, el lucreaza cu toate aceste functii si insusiri, tot asa cum, indreptandu-se spre Dumnezeu, poate si trebuie ca prin toate acestea sa lucreze dreptatii. Este firesc sa fie asa. Unde se afla omul cu constiinta si cu inima sa, acolo se afla cu toata fiinta sa. In multipla lui alcatuire, el se aseamana unui burete, absorbind acea umezeala in care se cufunda si pe sine: ori veninul distrugator al pacatului, ori puterile de viata datatoare ale dreptatii lui Dumnezeu. Iata cum se intimpla.

Avem organele de simt: ochii, urechile, mirosul si celelalte. Cand omul lucreaza pacatului, atunci isi atinteste toate aceste organe numai spre ceea ce poarta amprenta pacatului si il hraneste: ochii privesc cu voluptate, urechilor le place sa auda glasuri si cantari imbietoare, mirosului, sa inspire arome atatatoare spre pofte. De aici, placerea ochilor, setea dupa desfatari, dezmierdarile pielii si altele. Cand insa omul se intoarce de la pacat si se supune dreptatii, atunci ochiul se infraneaza de la priviri concupiscente, urechea de la ascultarea de vorbe atatatoare, si se indreapta spre singurul lucru sfant si mantuitor: contemplarea imaginilor sacre si ascultarea cantarilor bisericesti; si toate celelalte simturi sunt legate, pentru a primi cat mai putine impresii si cat mai putine distractii si pentru ca sufletul sa aiba mai multa libertate pentru a fi singur cu el insusi, cu Domnul Cel preaiubit. Astfel, organele simturilor se fac roabe dreptatii.

Avem functiile miscarii, ale mainilor si picioarelor, necesitatile muncii si ale odihnei, ale somnului si ale trezviei. Observati cum sunt miscarile omului care lucreaza pacatului ? Ii plac distractiile, dansurile si jocurile sau, mai rau, este dedat furtului si rapirii sau lenevirii si somnolentei; altul isi transforma ziua in noapte si noaptea in zi. Insa, facandu-se rob dreptatii, el tagaduieste sa mearga numai pe caile dreptatii: sa puna masura somnului si trezviei, muncii si odihnei; sa-si stabileasca locurile unde se duce si in ce scop; in locul dansurilor, sa indrageasca metaniile, in locul distractiilor dezmatate, umblatul pe la biserici si pe la azilurile de saraci si suferinzi; sa-si deprinda mainile sa munceasca si sa dea milostenie, sa-si rupa o parte din somn pentru rugaciune si altele.

Avem o trebuinta a hranirii, sau a folosirii hranei si bauturii. Cel ce lucreaza pacatului se robeste indoparii, indulcirii cu delicatese, festinurilor, betiei si altora de acest fel. Facan-du-ne robi dreptatii, trebuie sa indragim infranarea, ca sa gustam mancare si bautura cu masura si dupa randuiala Bisericii.

Avem un organ al cuvantului. Cuvintele pacatosilor sunt si ele pacatoase. De aici, vorbirea in desert, flecareala, barfa, rasul, glumele, ironiile si chiar vorbele profanatoare. Dar cel ce si-a pus in inima sa-I fie pe plac Domnului, acela implineste cu credinta porunca: „Dinguta voastra sa nu iasa nici un cuvant rau” (Ef. 4, 29), tinand minte cate rautati poate face limba.

Astfel, organ dupa organ, intregul trup se face rob dreptatii si devine arma destoinica de mantuire pentru cei ce cauta pe Domnul. Cu dreptate spun sfintii parinti: sa lucreze trupul duhului si vei vedea ce prieten si ajutor o sa-ti fie.

Dar, precum functiile trupului, la fel si toate calitatile sufletului trebuie sa le supunem dreptatii, pentru a-I fi intru totul pe plac Domnului. Fantezia, careia ii place sa viseze si sa plasmuiasca imagini pacatoase, trebuie legata prin trezvie si prin concentrarea atentiei, incingandu-ne mijlocul reveriilor – cum porunceste Apostolul. Memoria, incarcata de obiecte ale patimii, trebuie s-o curatam si s-o umplem de pomenirea celor sfinte. Mintea, samavolnica si inclinata spre false presupuneri, s-o cucerim invataturii revelate si s-o infrumusetam prin cunoasterea adevarului, ca despre toate sa cugete si pe toate sa le inteleaga – cum ne-a poruncit Domnul. Vointa, individualista si inrobita patimilor, s-o supunem jugului poruncilor, pentru ca sa doreasca si sa faca numai ceea ce este adecvat preasfintei voi dumnezeiesti. Inima, sensibila la frumuseti senzuale, s-o distragem de la acestea si sa cultivam in ea numai gustul pentru cele sfinte si ceresti, pentru ca astfel s-o pregatim de gustarea bunatatilor Cerului.

Astfel, insusire dupa insusire, intregul suflet se va cuceri dreptatii. Cel ce se va chivernisi astfel va lucra Domnului si cu sufletul, si cu trupul si se va face fidel implinitor al poruncii Apostolului: sa lucram dreptatii cu toate madularele noastre, contrar inrobirii lor faradelegii. Ati inteles acum ce ne cere Apostolul, cu cuvintele: precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei […], tot asa faceti acum madularele voastre roabe dreptatii (Rom. 6, 19).

Nu cred ca mai este nevoie sa adaug vreun alt cuvant de incredintare. Este atat de limpede, incat orice constiinta care doreste cu sinceritate sa lucreze Domnului se convinge de la sine. Un singur lucru voi adauga. Priviti sfarsitul la care ne aduce pacatul si sfarsitul la care ne aduce dreptatea. Sau ce roada are fiecare. Apostolul ne spune astazi ca sfarsitul faptelor pacatoase este moartea, iar rodul dreptatii este viata.

Adica, pacatul ucide, iar dreptatea da viata. Ati vazut, oare, cand se toarna acizi corozivi peste un metal, acizii incep sa roada incet-incet si sa descompuna partile componente ale metalului si, in sfarsit, mananca complet materia care paruse solida, incat nici nu poti ghici cum fusese inainte. Exact aceeasi influenta o exercita pacatul asupra fiintei noastre. Patrunde inauntru ca o otrava, descompunand sufletul si trupul, apoi si fiecare parte a sufletului si a trupului si asa il omoara pe om. Dupa cum, daca dam drumul la aer rece sau viciat intr-o sera plina de felurite plante si flori, acesta omoara floare dupa floare, imediat ce se atinge de ele, la fel pacatul ucide in suflet insusire dupa insusire, iar in trup, putere dupa putere. Cred ca v-am insufletit indeajuns ca sa fugiti de pacat.

Dimpotriva, dupa cum caldura si umezeala primaverii fac sa renasca tot ce amortise in timpul iernii, la fel, tot ce fusese omorat de pacat renaste in alcatuirea fiintei noastre, atunci cand duhul nostru se roaga lui Dumnezeu si se consacra bine-placerii Domnului. Atunci Soarele dreptatii incepe sa straluceasca in minte, adierea iubirii divine ne incalzeste sufletul, puterile de viata datatoare ale harului dumnezeiesc patrund si ne improspateaza toate stihiile sufletului si ale trupului. Dumnezeu este izvorul vietii. Cel ce se preda Domnului este intru acelasi duh cu Domnul si bea din belsug din acest izvor nesecat, apa vietii. Numai unuia ca acestuia ii este proprie viata adevarata. Sau numai unul ca acesta traieste. Celorlalti numai li se pare ca traiesc, cu toate ca ei descopera o viata frematatoare si, aparent, multilaterala.

Doamne ! Trimite lumina Ta si adevarul Tau, ca sa putem distinge clar caile vietii si ale mortii, binele si inselaciunea, focul si apa si, inteleptindu-ne intru mantuire, robindu-ne cu hotarare dreptatii, sa ne eliberam de pacat: ca sa nu stapaneasca pacatul in muritorul nostru trup si sa nu dam ascultare poftelor lui. Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul

sursa: crestinortodox.ro