Dragoste şi toleranţă
Dragoste-sentiment puternic de afecţiune şi de durată, etimologic: sentiment care se manifestă faţă de cineva nepreţuit, valoros, scump, iubit.
Toleranţă-a îngădui, a fi indulgent, a răbda, etimologic: abaterea permisă de la o valoare considerată normală.
Deoarece prin intermediul cuvintelor se încearcă să se schimbe oamenilor norme, valori, comportamente şi să se instaleze noi percepte, am considerat că este potrivit să analizăm puţin cele două cuvinte, diferenţele dintre ele şi faptele care ar sta la baza acestora.
Astăzi ni se cere sa fim toleranţi faţă de orice. Ei, nu chiar orice, ci faţă de ceea ce convine celor care vin şi doresc o altă ordine. Şi aceasta se poate face cel mai uşor prin modificarea sensului cuvintelor.
Să fii tolerant înseamnă să îngădui cuiva o abatere de la ceva normal, firesc, în tehnică înseamnă ceva până la care un lucru poate funcţiona, a fi indulgent cu o abatere până când aceasta va reveni la normal, până când se va corecta sau va fi corectată. Adică să fiu tolerant faţă de o persoană înseamnă să îl înţeleg că trece printr-o perioadă grea, dificilă, şi să am înţelegere până când aceasta îşi vine în fire. Să rabd o perioadă de timp un comportament greşit, nefiresc şi nelalocul lui (vezi conotația ‘casă de toleranță’).
Prin folosirea acestui cuvânt astăzi ţi se recomandă să accepţi pe cineva aşa cum este, şi mai mult de atât, trebuie să îl accepţi ca normal şi chiar şi mai mult, devine normă socială. Trebuie să te educi pe tine în acest sens, trebuie să accepţi că acţiunile aceluia, acelora, sunt normale, fireşti, indiferent care ar fi acestea.
Să ai dragoste faţă de cineva înseamnă să te dărui cuiva, să te sacrifici, să îi vrei binele mai presus decât binele tău. Cineva care iubeşte autentic, nu mai poate înfăptui răul, cineva care iubeşte nu se mânie dacă cel iubit greșește, ci se îndurerează şi cu mai multă dragoste așteaptă răbdător revenirea din cădere a persoanei iubite. Cineva care iubeşte, mustră, ceartă, încearcă să îndrepte fiindcă vrea binele, adevărul şi frumosul pentru cel iubit şi pentru sine.
De ce să înlocuiesc dragostea, ca valoarea supremă a firescului, cu o valoare mult inferioară, prin care sunt doar politicos cu cineva, dar care doreşte de fapt să îmi modifice dispoziția lăuntrică de a dărui, dorinţa de a înfăptui binele şi care practic îmi cere să infăptuiesc răul?
Adică trebuie – din nou – să ne reeducăm forţat. Iată visul împlinit al comuniştilor şi securiştilor din anii 50-60 ai secolului trecut care torturau şi ucideau pentru a te reeduca, pentru a ajunge să nu mai crezi în nimic bun, în nimic curat, în nimic frumos, în nimic sfânt. Atunci, adevărul suprem şi binele pe care trebuia sa ţi-l doreşti era să vezi, să înţelegi şi să crezi în supremaţia valorile materialiste. Iar asta doar spre binele tău şi pentru progresul umanităţii.
Astăzi, acum, este interzis orice adevăr cu valoare de absolut în spatiul public, dar nu este interzis ‘adevărul’ corectitudinii politice, acesta fiind noua veste, noua dogmă supremă; absolutul pe care nu îl poţi pune la îndoială. Este obligatorie îmbrățișarea unei ideologii goale de conținut, şi toate acestea – din nou – doar spre binele tău şi spre progresul umanității. Cu o ideologie care ne golește se caută imperativ să ni se umple vieţile.
În numele a ce sau în numele cui ni se poate cere să fim toleranţi, adică să fim indiferenţi, să minţim persoana de lângă noi cu un larg zâmbet ipocrit şi să o asigurăm că este bine aşa cum se află, aşa cum se comportă? De ce să o minţim că e firească calea pe care merge chiar dacă considerăm că o duce pe un drum greşit, pe un drum ce o poate duce până la moarte. Pe când noi credem sau ştim că altfel stau lucrurile. De fapt se doreşte a ni se schimba crezurile şi credinţele.
Când noi vrem să iubim o persoană, când noi îi vrem binele, un bine altruist, un bine lipsit de orice fel de interes rău sau meschin, când vrem să ne jertfim pentru persoana respectivă ni se cere ca doar să tolerăm, ni se cere doar minciuna, ni se cere să nu ne pese şi ni se impune indiferenţa. Suntem somaţi să trecem de la o stare superioară la una inferioară!? În fapt ni se ordonă să ne împuţinăm ca persoane, ca fiinţe, fiindcă o fiinţă încearcă Să Fie. Dăruind mai puţin, trăiesc mai puţin.
În cele din urmă, ni se cere moartea, dar nu cea fizică, ci moartea spirituală, se vrea moartea a ceea ce este mai înalt, mai nobil şi mai bun în noi. Se pare că doar moartea aceasta poate potoli foamea celor care susţin corectitudinea politică, a noi dictaturi care nu ne mai bate la uşă ci ne sparge deja geamurile casei.
Nu vrem să murim sufleteşte fiindcă noi am fost, suntem şi vrem să fim.
Şi o să fim!
Ciprian Buzner
