Trei povestiri despre viaţa în parohie
Mai puţini şi mai lipsiţi de expunere mediatică sunt cei care văd în Biserică, în primul rând, comunitatea celor ce cred şi urmează lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Unul din Treime. Local, această comunitate este desenată de aria unei parohii, cuvânt şi el obosit de prea multa uzanţă administrativă. Ce este sau ar trebui să fie o parohie? Ca să(-mi) pot răspunde la această întrebare, mă voi folosi de trei întâmplări care au ajuns şi la urechile mele, în varii împrejurări.
Prima dintre ele descrie situaţia unui preot din Moldova care, ajuns la o parohie de ţară, constată că, dintr-un sat întreg, doar câteva bătrânele mai calcă pragul bisericii în duminici şi în sărbători. După ce epuizează toate metodele pastorale pe care le ştia, într-una din zile preotul ia o decizie radicală. Vine mai devreme decât de obicei la biserică şi se închide înăuntru, slujind doar el şi cu dascălul de la strană. La un moment dat vin şi cele câteva bunicuţe, dar trag în zadar de uşă: dinăuntru se auzea slujba, dar nimeni nu se sinchisea a le deschide. Nedumerite, după ce au rezemat uşa vreo două ceasuri, se întorc acasă să le povestească şi vecinelor nemaiauzita trăsnaie. Următoarea duminică, se repetă scenariul, numai că de uşă trag şi mai multe persoane, curioase să vadă dacă într-adevăr cineva a ferecat sfântul lăcaş, ridicat prin osteneala înaintaşilor lor. Însă nici părintele, nici dascălul nu s-au deranjat să le deschidă, ci au slujit singurei, doar ei şi cetele de îngeri care slăveau pe Dumnezeu. A treia duminică, ce să vezi? Fierbere mare. Tot satul se proţăpi, cu noaptea în cap, în faţa bisericii. Vine şi părintele, către zori, şi îi ia la rost: „Ce este fraţilor? Ce v-a căşunat de v-aţi adunat toţi?”. O voce din mulţime îşi varsă năduful: „Păi cum vine asta, părinţele, matale ai venit la noi să slujeşti şi ai făcut biserica proprietate privată? Cum adică să ne încui uşile în timpul Sfintei Liturghii?”. Părintele, atât a aşteptat: „Bine, fraţilor, abia acum v-aţi dat seama că asta este biserica voastră? Eu mi-am zis că dacă nu-i călcaţi pragul, ca la o casă părăsită, înseamnă că v-aţi lepădat de ea… Poftim, intraţi, e bine dacă aţi înţeles, în sfârşit, că biserica e voastră şi că voi sunteţi biserică, nu sat cu oameni de pripas”.
A doua întâmplare ne aduce în faţa ochilor o comunitate pilduitoare. Un sat în care, de data aceasta, practic toată lumea frecventa biserica, cu excepţia celor mai grav bolnavi, a celor plecaţi în călătorie sau a altora, acoperiţi de binecuvântate pricini. Unul dintre săteni însă nu venea decât din an în Paşti. Asta deşi nu avea un motiv anume. Văzând preotul că nu reuşeşte să-l clintească din această stare de nepăsare, într-una din duminici se îmbracă frumos în veşminte, dă binecuvântare de slujbă, spune stranei ce să zică pentru o vreme, apoi iese din biserică şi se duce la casa acelui om. Când îl vede omul la poartă, să-i sară inima din piept: „Dar ce faci aici, părinte? Nu ai slujbă? Şi cum ai venit cu toate veşmintele pe uliţele satului?…” Părintele, cu glas blând, îi răspunde: „Nu plec de aici până nu vii şi tu la slujbă cu noi. Nu putem sluji Sfânta Liturghie fără ca şi tu să fii prezent. E un gol acolo pe care nu-l poate umple nimeni din biserică”… Urmarea e, cred, uşor de intuit.
A treia povestire relevantă pentru subiectul nostru este preluată de la Sever Voinescu şi povestită de actorul Radu Beligan într-un interviu, unde se spune că într-o biserică «cam uitată de oameni, duminică dimineaţa nu a venit nimeni la Liturghie. Aşa că slujba a fost oficiată doar de preot şi de cântăreţ în faţa celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuşi, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoţionantă încât cei doi l-au întrebat uimiţi la sfârşit: „Părinte, de ce aţi ţinut să faceţi o asemenea slujbă şi o asemenea predică în biserica goală?”. „Cum goală?”, a replicat părintele. „Păi nu a venit nimeni!”, au spus cântăreţul şi lumânărarul. „Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu aţi ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteţi vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deşi ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile şi, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuşi vin. Când vine şi omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri trişti, care au cântat împreună cu mine atât de frumos şi asta m-a stimulat.” »
Orice om cu bunăvoinţă va pricepe, din cele de mai sus, că nu despre participarea la slujbe, ca scop în sine, este vorba aici. Că importantă este Iubirea care-i adună pe oameni – cu îngerii, deopotrivă – împreună, care le înflăcărează inimile cu harul Duhului Sfânt. Totul rotunjit într-o comunitate în care fiecare este la fel de important şi de iubit. Îmi veţi spune că sunt cazuri excepţionale şi că toate cele trei exemple sunt din mediul rural. Voi aduce, data viitoare, mărturii despre posibilitatea unei astfel de comuniuni şi în parohiile urbane. Până atunci, dacă sunteţi creştini – botezaţi „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 1), născuţi „din apă şi din Duh” (Ioan 3,5) – mergeţi mâine la biserică şi căutaţi-vă locul pregătit vouă în inima lui Dumnezeu.
Pr. Constantin Sturzu
