Pocăinţa şi falsa pocăinţă

„Faceţi roade vrednice de pocăinţă”. (Matei 3,8)

 Dorim în continuare să zăbovim asupra terme­nului „pocăinţă” pe care dorim să‑l lămurim în lumina Bisericii Ortodoxe. Vom pleca în dezbaterea sa de la cuvântul căinţă. Fiecare dintre noi, când înfăptuim în viaţa noastră acţiuni mai mult sau mai puţin conştiente, după unele ne simţim bine, iar după altele avem mustrări de conştiinţă, simţim că am încălcat ceva, devenind neliniştiţi şi începem să ne căim (să ne pară rău) de ceea ce am făcut.

În orice act pe care îl săvârşim în viaţă, dacă ne simţim liniştiţi, este după Dumnezeu, iar dacă nu ne simţim liniştiţi, ci avem mustrări de conştiinţă, produ­cându‑ne căinţă, este de la opusul lui Dumnezeu, de la diavol şi acest act trebuie evitat şi depăşit.

Această căinţă pe care o simţim în urma unui act, ne face să credem că am încălcat ceva, am călcat peste ceva divin care este în noi, am călcat porunca lui Dumnezeu şi am făcut un păcat.

O persoană, dacă greşeşte de mai multe ori, simte la început mustrare de conştiinţă şi căinţă, însă dacă nu se opreşte şi merge mai departe în greşeli, la un moment dat, i se stinge simţirea, se depărtează divinul din el, cade în nesimţire spiritu­ală, aşa cum spune psalmistul: „Omul în cinste fiind, n‑a priceput şi s‑a alăturat dobitoacelor celor fără de minte…” (Ps. 48, 21).

Însă, o persoană care, chiar dacă a greşit de mai multe ori, dar de fiecare dată s‑a căit şi a plâns pentru ceea ce a făcut, la un moment dat se opreşte de a face acte necuviincioase, ce‑i produc căinţă şi mustrare de conştiinţă, trăieşte de acum înainte într‑o continuă căinţă. Acum, acea „căinţă continuă şi stăruitoare” se transformă în „pocăinţă”. Omul se pocăieşte de tot ce a făcut rău în viaţă, îşi dă seama de greşelile făcute şi încearcă o contrabalansare a lor cu o viaţă nobilă, cu o viaţă receptivă la che­marea la pocăinţă pe care ne‑o face Dumnezeu.

Pocăinţa nu înseamnă numai părăsirea păcate­lor, ci şi o progresare continuă în virtuţi, pentru contrabalansarea păcatelor şi depăşirea lor.

Pocăinţa nu înseamnă aderarea la o sectă, ca apoi să se spună: m‑am mântuit. Pocăinţa nu are sfârşit, nu are hotar. Adevărată este acea pocăinţă care se află într‑un continuu progres până în clipa morţii.

Referitor la „pocăinţă”, putem cădea în două extreme:

a) Se poate zice: „Mă pocăiesc la bătrâneţe!”. În primul rând, nu ştim dacă ajungem la bătrâneţe, putem în orice clipă să ne stingem. În al doilea rând, aceleaşi preocupări pe care le are omul la tinereţe, le are şi la bătrâneţe. Este foarte greu să te schimbi dintr‑o dată. Schimbarea trebuie să o începem de atunci când ne dăm seama că trebuie să facem o asemenea schimbare. Puterea pentru realizarea ei o avem mai mare la tinereţe decât la bătrâneţe, pentru că atunci, ori este slăbită, ori nu o mai avem deloc.

Deci pocăinţa trebuie să o primim în acel mo­ment când suntem conştienţi de valoarea ei şi trebuie să căutăm să‑i găsim adevărata valoare tot timpul.

b) A doua extremă, în care putem cădea, este ignorarea totală a pocăinţei, zicând: Pocăinţa este pentru călugări sau preoţi. Aici iarăşi este o mare greşeală, deoarece toţi suntem oameni, toţi avem ace­leaşi legi ale firii şi toţi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu ca persoane umane. Nu există om care să nu greşească, toţi greşim (I Ioan 1, 8), însă, nu toţi ne căim sau – mai mult – nu toţi ne pocăim. După cum în fiecare om există slăbiciunea de a greşi, tot aşa există în fiecare om puterea de îndreptare. Şi sfinţii au greşit. Unii au greşit puţin, dar s‑au pocăit foarte mult. Alţii au greşit mai mult, dar şi pocăinţa lor a fost foarte mare, încât au reuşit contrabalansarea şi depăşirea greşelilor cu fapte bune şi virtuţi. Greşelile le facem permanent cu gândul şi cu toate simţurile: cu vederea, cu auzul, cu pipăitul etc. şi, deci, nimeni nu este scutit de a greşi.

Exemplele clasice de pocăinţă sunt sfinţii, pe ei trebuie să‑i urmăm, căci ne arată drumul clar spre Dumnezeu; nu trebuie să bâjbâim singuri.

Falsa pocăinţă este atunci când cineva aderă la o sectă şi începe să se laude şi să se socotească „pocăit” şi „mântuit” sau atunci când cineva încear­că să facă un bine, respectiv să postească mai mult, să se roage mai mult etc. şi în acelaşi timp divulgă nevoinţele lui şi se laudă. Prin laudă şi mândrie pierde tot. Adevărata pocăinţă este când omul înain­tează în bine ştiind numai el, duhovnicul şi Dumnezeu.

În Biserica creştină ortodoxă deosebim trei feluri de pocăinţă:

a) pocăinţa ca „Taină” sau „Spovedania”, în care omul se pocăieşte de ceea ce a făcut, mărturisin­du‑şi păcatele preotului şi acesta îl dezleagă de ele;

b) pocăinţa ca „virtute” poate să fie de moment, însă poate să fie şi continuă, în toată viaţa omului;

c) mai există şi pocăinţa ca stare continuă. La pocăinţa ca stare continuă au ajuns Sfinţii lui Dumnezeu, cărora toată viaţa le‑a fost o urcare continuă în virtute, datorită umilinţei în dragostea lui Hristos.

Mântuitorul Iisus Hristos vrea, mai ales, de la noi acte interioare: milă, dragoste, căinţă din tot sufle­tul: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. El vrea să‑I adu­cem ca jertfă inima noastră curată, înfrântă şi sme­rită. Are nevoie să ne modelăm inima, să devenim buni, iertători, asemenea unui copil nevinovat. Aceas­ta este pocăinţa creştină, făcută nu din frica de pe­deapsă, ci din frica de a nu pierde pe Dumnezeu, de a nu pierde fericirea veşnică.

Credinţa trebuie să fie o trăire personală, să o primim de bună voie, aproape să intre ea singură şi să lucreze în noi, nu să ne fie impusă. Sau dacă ne pocăim şi facem câţiva paşi în bine, trebuie să‑i facem cât mai discret, să nu observe aproapele nostru. Să rugăm deci pe bunul Dumnezeu să ne dea tuturor pocăinţa cea adevărată în Duhul Sfânt. AMIN!

Fragment din cartea Pr. Mihăiță Popa, Îndrumar pesntru restabilirea sănătății. Text îngrijit şi completat de Protosinghel Sofian Ardelean. Ediţia a patra revizuită. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2009