Duminica a cincea după Rusalii

Fie că a fost vorba de ţinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizaţi, textul evanghelic al zilei (apare în trei variante la Matei 8, 28-34; Marcu 5, l-l9; Luca 8, 26-39) evocă, socotesc, cinci idei fundamentale.

Prima:

Sufletul unui om face mai mult decât o turmă de porci, fie ea de două mii de capete. De nespus mai mare valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materială, oricât de însemnată.

Unii şi-au pus întrebarea: de ce oare a îngăduit Hristos demonilor să intre în porci? Oare n-a prevăzut că animalele se vor arunca în apa lacului şi vor pieri? N-a fost Domnul lipsit de prevedere şi nu S-a arătat nepăsător de paguba pricinuită locuitorilor?

Răspunsul nu poate fi decât: Domnul a ştiut prea bine ce se va întâmpla. Dinadins a îngăduit pieirea porcilor pentru ca să se afirme cu străşnicie mai marele preţ al unui suflet omenesc decât acel al unor oricât de numeroase animale.

A doua:

Frica e pricină de alungarea lui Hristos. Când gherghesenii (Luca 8, 37) sunt „cuprinşi de frică mare” ce fac? „Îl roagă pe Hristos să plece de la ei”. Aşadar, efectul dintâi al fricii este alungarea lui Hristos, lepădarea de El. Domnul întotdeauna şi-a învăţat ucenicii şi adepţii să nu fie fricoşi: nu vă temeţi! le zice, nu fiţi fricoşi! de ce sunteţi fricoşi? nu vă spăimântaţi! îndrăzneşte fiică; îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. In Apocalipsă (21, 8) fricoşii sunt cei dintâi menţionaţi printre meniţii iezerului de foc şi de pucioasă.

Frica este un păcat, iar curajul este o virtute creştinească. Nici că se putea să fie altminteri într-o religie al cărei întemeietor S-a urcat vitejeşte pe cruce.

A treia:

Din textele evanghelice reiese că demonii Îl cunosc pe Hristos, ştiu cum nu se poate mai limpede Cine este: Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt (Matei 8, 29; Marcu 5, 7; Luca 8, 28). Rezultă de aici că şi demonii sunt creştini de vreme ce-L cunosc pe Hristos şi-L recunosc ca pe Fiul şi Sfântul lui Dumnezeu? Desigur că nu, deşi s-ar părea că da. Demonii cunosc (altfel spus: cred) şi se tem. Dar cunoaşterea şi teama nu ajung pentru a conferi calitatea de creştin. Se mai cere neapărat pentru ca să se învrednicească a fi numit cineva creştin încă două însuşiri: iubirea şi ascultarea.

Să-L iubească adică pe Hristos şi să-I facă voia, să-I împlinească poruncile, să se străduiască din răsputeri a le împlini întocmai.
Numai iubirea şi ascultarea alcătuiesc laolaltă dovada creştinităţii.

A patra este legată de răspunsul dat de către demon întrebării lui Hristos: care-ţi este numele? Răspunsul fiind (Marcu 5, 9) „legiune (ori oştire, ori leghion) este numele meu, căci suntem numeroşi”. (Legiunea, unitate militară romană cuprindea după cum se ştie cca. 5-6 000 de oameni.) Rezultă de aici că dacă îngăduim unui singur păcat să pună stăpânire pe trupul şi sufletul nostru, altfel spus unui singur de¬mon să pătrundă înlăunlrul fiinţei noastre, suntem pierduţi. Acel unic demon se va înmulţi, va prolifera (cum se spune în limbaj medical); mulţime mare de draci va veni asupră-ne buluc, grămadă, potop.

Păcatele şi dracii se înmulţesc întocmai ca microbii patogeni care pătrund în corpul nostru, şi ne îmbolnăvesc, sălăşluindu-se într-un teren prielnic.

Înmulţirea dracilor şi intrarea noastră sub stăpânirea lor se mai aseamănă şi cu înrobirea toxicomanului de către un halucinogen (stupefiant, drog). Fie că drogul se numeşte haşiş, morfină, cocaină ori heroină, rezultatul e acelaşi: dependenţa toxicomanului de acel drog. Medicii zic dependenţă, dar vorbind pe româneşte substantivul trebuie tălmăcit robie. Vor fi oameni care vor grăi: dar dacă încerc de curiozitate, numai o singură pastilă ori îmi torn doar zece picături într-un pabar de apă, ori folosesc doar o singură doză de substanţă injectabilă, o singură seringă ori trag pe nas un pic de praf halucinogen, ce-are să fie?

Nu va fi nimic! Va fi. Căci de îndată se creează „obişnuinţa, celulele trupului se îmbină cu stupefiantul respectiv şi din ce în ce mai frecvent şi mai poruncitor vor cere cantităţi din ce în ce mai mari dintr-însul. Ajuns în starea aceea, toxicomanul va recurge la orice mijloc pentru a-şi procura substanţa stăpână: va fura, va ucide chiar, va săvârşi orice fărădelege. Iar cura de dezintoxicare este extrem de grea, dureroasă, costisitoare şi aleatorie: ea nu dă în general decât rezultate parţiale şi vremelnice; curând toxicomanul va cădea din nou sub imperiul halucinogenului şi-şi va petrece viaţa între spitalul de dezintoxicare (nespus mai rău şi mai lugubru decât orice închisoare) şi scurte perioade de chinuită hălăduire în lumea celor sănătoşi şi neînlănţuiţi de diavol.

A cincea:

Pericolul demonismului. Dostoievski în Demonii, Thomans Mann în Doktor Faustus şi Heimito von Doderor într-o carte ce poartă acelaşi titlu cu a lui Dostoievski, demonstrează limpede existenţa demonului în care cei mai mulţi oameni ai veacului nostru refuză să creadă şi-şi scutură umerii: în Dumnezeu, da, cred, dar în draci, în demoni, în Scaraoţchi… şi surâd semnificativ.

Se înşală şi se amăgesc. Demonismul, vai, e o realitate. Pe planul vieţii publice se manifestă prin două extreme, două hăuri: sau tirania puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul, sau, dimpotrivă, la celălalt capăt, prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ şi anarhie.

Ambele extreme sunt nefireşti, primejdioase şi demonice. Dreaptă şi izbăvitoare este numai calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului. Dacă libertatea se preface în anarhie va fi nevoie ca statul să intervină pentru a restabili ordinea şi o va face potrivit cu mijloacele coercitive de care dispune, ceea ce pentru indivizi va însemna a fi cârmuiţi cu biciul şi gârbaciul întocmai ca nişte animale, ca nişte porci ce vor fi devenit de bună voia lor; iar porcii nu cunosc libertatea şi nu au nevoie de ea.
Se verifică mereu, de-a lungul istoriei, câtă dreptate a avut marele jurist francez Maurice Jauriou când a scris: dacă este alungată morala, alungată va fi libertatea.

Cuvintele acestea s-ar cuveni să le fie de învăţătură tinerilor care poate că nu înţeleg de ce desfrâul şi dezordinea sunt potrivnice libertăţii şi de ce morala e o condiţie esenţială a existentei ei.

Porcii! întreg textul evanghelic de astăzi pare a se referi la ci, a se învârti în jurul lor!

Şi într-adevăr, mai există un text evanghelic în care e vorba de porci şi care prezintă pentru noi o deosebită valoare practică. In referatul Sfantului Apostol şi Evanghelist Matei, la capitolul 7, versetul 6 se află o frază bine cunoscută de toată lumea: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se să vă sfâşie pe voi”. Atâta doar că mai toţi oamenii o citează trunchiat: nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor. Dar Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.

Aşa, întocmai, fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. Ni se cere de aceea multă atenţie.

Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea “şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Naivitatea, zicea Leon Daudet, e bună şi frumoasă la prunci, la copii, la tineret. Oamenilor maturi şi bătrânilor le sade bine să fie inteligenţi, înţelepţi, prudenţi, călăuziţi de ceea ce vechile noastre texte bisericeşti numesc atât de pertinent: trezvie.

Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie sa se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele.

Concluziile care se pot deduce clin textul evanghelic al zilei sunt, cred, în număr de patru. Vedem că Domnul ne cere:

1. Să punem cele sufleteşti (spirituale, duhovniceşti) deasupra celor materiale, trupeşti. Hristos nu osâdeşte cele materiale, creştinismul nu-i maniheist, nu consideră materia blestemată. Dar se impune fără doar şi poate o ierarhizare: întâi cele duhovniceşti, apoi cele materiale. Întâi mântuirea demonizatului, apoi grija pentru turma de porci;

2. Să-L iubim şi să-L mărturisim cu glas tare şi înalt, să nu ne lepădăm şi ruşinăm de El, ca nu cumva şi El să fie silit să Se lepede şi ruşineze de noi în ziua Judecăţii. Credinţa lăuntrică, oricât de sinceră şi de fierbinte nu ajunge, trebuie spre a ne mântui să-L mărturisim pe Domnul „cu gura” (Rom. 10, 10);

3. Să fim şi inteligenţi (nu proşti, nu orbi, nu naivi) şi curajoşi (frica fiind nu numai ruşinoasă, ci şi păcătoasă);

4. Să fim conştienţi de oricând posibila demonizare a sufletului nostru.

Dostoievski în Demonii şi Fraţii Karamazov – nu numai prea frumoase romane, dar şi adevărate cărţi de învăţătură creştină (pe care eu unul nu mă sfiesc a le aşeza imediat după Sfintele Evanghelii şi Scrierile Sfinţilor Părinţi) – a descris cu putere şi cum nu se poate mai convingător (şi în mod profetic) trei tipuri de demonizati: Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, Piotr Stepanovici Verhovenski şi Ivan Feodorovici Karamazov.

Profetice, întru adevăr, apar aceste portrete făurite acum mai bine de o sută de ani într-o lume ca aceea a sfârşitului nostru de veac în care terorismul, lagărele şi tortura par a prolifera nu mai puţin decât demonii şi microbii de care s-a făcut vorbire mai sus.

Care sunt caracteristicile vizibile ale demonismului?

Două mai ales: sadismul rece şi răutatea gratuită. Sadicului nu-i trebuie nici bucate alese, nici băutură, nici bani, nici satisfacţii trupeşti. Un singur lucru îl poate mulţumi şi bucura: suferinţa aproapelui său, priveliştea acestuia chinuindu-se, perpelindu-se, zbătându-se de moarte într-o cât mai lungă agonie. Păcătosul comun măcar fură, denunţă, ucide, înşeală cu o oarecare (netrebnică) motivare logică: să-i fie lui mai bine, să mănânce, să bea, să agonisească mai mult ş.a.m.d. Dar sadicul lucrează dezinteresat, el nu caută un profit material, singura voluptate pe care o poate gusta e spectacolul suferinţei celuilalt, spectacol pe care-l priveşte la rece, cu inima îngheţată.

La rece şi îngheţat! Dante în Infernul presupune în iad, dincolo de vipii, flăcări, foc, apă clocotită şi smoală fierbinte, un miez care-i un imens bloc de gheaţă. Acolo, în centrul iadului, sălăşluiesc în veci de veci Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar (Dante era ghibelin moderat), precum şi Iuda. Sufletul sadicului, al demonizatului este un asemenea bloc de gheaţă. Răutatea lui este gratuită: nu urmăreşte o satisfacţie personală ci numai obţinerea spectacolului desfătător între toate; suferinţa cât mai completă a semenului.

Hristos ne spune în Apocalipsă (3, 20): „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Dar la uşă nu stă numai Domnul Hristos; stau şi diavolii, la pânda, doar-doar să prindă momentul şi să se furişeze în sufletul nostru prin uşa întredeschisă. Dacă se întâmplă să nu păzim uşa, să o lăsăm întredeschisă, ei dau năpristan năvală iar noi trecem sub stăpânirea lor.

Să fim atenţi: să păzim cu trezvie şi prudenţă uşa sufletului Domnului nici măcar foarte puţin (preţ de o pastilă ori de o seringă ori de zece picături), căci şi aceasta le-ar permite să se strecoare şi să prolifereze. Ferească-ne Domnul de una ca asta, mai năprasnică nenorocire nu ni se poate întâmpla!