Monahismul și căsătoria – două căi de sfințire

Egumenul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Arhimandritul Elisei, în continuarea interviului pe care l-a acordat periodicului Pemptousia, vorbește despre monahism și căsătorie, ca două căi prin care omul se apropie de Dumnezeu și de semenii săi și călătorește spre mântuirea sa ca persoană.

Pemptousia: S-au spus foarte multe despre căsătorie și monahism și despre relația și diferențele dintre acestea. La urma urmei, Gheronda, de fapt, monahismul și căsătoria sunt chiar atât de diferite ca mod de viață? Există puncte în care converg? Există și lucruri în care nu se împacă pentru nimic în lume?

Starețul Elisei: Dimpotrivă! Converg în multe puncte și, desigur, după cum spuneam și când am vorbit despre cine sunt cei care s-au făcut monahi și cei care nu s-au făcut monahi; o spun în cunoștință de cauză și din cele ce știu de la Gheronda Emilianos [Simonopetritul]: pot exista anumite diferențe între căsătorie și monahism în ce privește calitatea și cantitatea, dar acestea privesc nivelul calității… Cum să spunem? Nivelul calității vieții. Și, desigur, se spune că monahismul, fecioria, este ceva superior. Acest lucru însă nu există nici în Biblie, nici la Părinți în esență, dacă citești îndeajuns de atent. Hristos nu a spus să nu te căsătorești, de regulă toți se căsătoresc, de regulă monahismul este o excepție, de fapt…

Pemptousia: O harismă.

Starețul Elisei: O harisma. Este o excepție. El a spus: ”Nu vă convine, nu merită să vă căsătoriți”, nu a spus: ”Să nu te căsătorești. Unde mergeți să vă încurcați cu nunta?”. Și se mai spune că este indisolubilă căsătoria, este indisolubilă, e adevărat, dar la sfârșit de tot ea tot se va dizolva. Și atunci ucenicii I-au răspuns: ”Atunci nu merită să te căsătorești”, iar Hristos le-a răspuns: ”Nu toți înțeleg aceste lucruri”. Puțini sunt cei care înțeleg și de aceea acei puțini și înțeleg viața monahală, adică viața apostolică.

Ce vreau să spun cu asta? Că sunt două căi paralele, nu sunt două căi diferite. Nu pot fi două căi diferite, încât să poți face opțiuni de valoare sau comparative sau contabilicești. Consider că este o viziune contabilicească aceea care așează de-o parte monahismul și de cealaltă parte căsătoria. Consider că sunt două căi paralele, în conformitate cu viața Bisericii, în conformitate cu libertatea și dragostea și dorința omului. Acest lucru trebuie să fie respectat și valabil pentru toți. Sunt două căi paralele și trebuie să vă găsesc o dată și să vă spun exact cum formulează exact acest lucru Gheronda, paralelismul acesta. Două căi independente, nu putem spune că așa e mai bine sau așa e mai bine. Monahismul are cutare caracteristici și se îndreaptă într-acolo. La fel și căsătoria.

Ce se întâmplă însă? Și acest lucru este foarte important. Tot ce facem închipuie, simbolizează ceva fie din trecut, fie din viitor. Ce închipuie monahismul? Monahismul închipuie… Cu alte cuvinte, în acest moment, de ce urmăm noi monahismul și ne lipsim de toate aceste lucruri ale vieții în lume? Nu zic că sunt aceste lucruri ar fi cine știe ce, dar se spune, de pildă, că ai o  anume lejeritate, nu trebuie să faci ascultare, ești liber și altele, și altele. Noi preînchipuim ceva, nu facem nimic altceva, nu  suntem cu mult mai buni decât dumneavoastră, suntem de multe ori chiar mai idioritmici, mai păcătoși, aș putea spune. Preînchipuim însă viața în Rai înainte de cădere. Așa? Zice: ”Uite, cândva exista această viață pe care o preînchipuim noi. Cândva exista asta”. Acest lucru, această viață, deci, a readus-o Hristos. Și care e cea mai pură formă a ei? Monahismul.

Căsătoria ce preînchipuie? Căsătoria preînchipuie, și ea, viața din Rai, anume acea relație dintre cei doi, viața lor comună, iar nunta preînchipuie acest lucru. Și ce preînchipuie? De ce zice ”un singur trup”? Ce înseamnă asta? Înseamnă că și în căsătorie există viață feciorelnică. De aceea spunem, încercăm să răspundem la întrebarea de ce oamenii înainte de căsătorie nu trebuie să aibă relații sexuale etc. Nu mai preînchipui nimic dacă ești, așa, libertin și umbli încolo și-ncoace. Cei doi au devenit un singur trup și acest lucru preînchipuie Raiul. Cine este Raiul? Bărbatul și femeia. ”Cine este Raiul tău?”. ”Femeia mea”, răspunde el. Acest mod de unire îți preînchipuie acea viață, într-ul alt mod. Monahismul preînchipuie viața dinainte de cădere, căsătoria preînchipuie viața în Rai, felul cum era relația dintre cei doi în Rai, și tocmai de aceea, vezi, să zicem, eu care sunt monah și tu ești căsătorit și îmi spui: ”În curând vom avea un copil!”. Și îți zic: ”A, ce bucurie este aceasta!”. Eu spun asta, eu, care sunt monah. De ce spun asta? Pentru că sunt întru totul de acord, și aceasta este bucurie, aceasta este preînchipuire a Raiului. Și prin urmare, asta e!, noi, ca moduri de viață, ca fii ai lui Dumnezeu, nu suntem întru nimic diferiți, destinația drumului nu este întru nimic diferită, scopul este același – căci una este mântuirea. Care este diferența? Diferența este de cale, de mod de viață, aceasta este singura diferență dintre noi, dar să știți că preînchipuim aceste lucruri, și dacă nu înțelegem acest lucru, totdeauna unul îl va judeca într-un fel anume pe celălalt, în timp ce nu există o asemenea problemă. Noi, monahii, vom fi minoritatea puternică.

Pemptousia: Frumos.

Starețul Elisei: Deci, și încheiem subiectul acesta al diferenței dintre monahism și căsătorie, totdeauna vor sta în felul acesta în ce privește monahismul și căsătoria. Puncte comune? Din destul, în afară de feciorie. Toate celelalte sunt comune. De aceea ne și înțelegem atât de bine unii pe alții. Un monah, dacă te duci să îl întrebi, a terminat-o cu voia proprie, știe ce înseamnă asta, tăierea voii. Un om însurat a terminat-o și el cu voia proprie, fie unul, fie celălalt. Poți fi un foarte bun profesor universitar, dar acasă la tine lucrul acesta trebuie să-l uiți, acolo cad măștile, sentimentele se exprimă cum vor ele, cuvintele se spun cum vor ele, nu mai ești acolo profesorul pe care trebuie să îl respecte femeia ta, sau profesoara pe care să o respecte bărbatul, acolo cad toate aceste măști. Și prin urmare, încasezi lupta ascultării, lupta răbdării, lupta dragostei. Trebuie să ai dragoste. Lupta acceptării celuilalt. Toate astea sunt țin de viața monahală. Zici că nu te rogi destul? Ce să te mai rogi, din ce moment ce suferi atâta, toată noaptea pentru copiii tăi? Asta nu e o rugăciune?

Pemptousia: Asta o spunea și Iacov Tsalíkis.

Starețul Elisei: Da. Și, firește, spunem că viața de familie are toate caracteristicile vieții monahale. De aceea trebuie să spunem următorul lucru: cu ce altceva se aseamănă monahismul? Că familia, spunem, e familie. Mănăstirea, însă, dacă nu este o familie, nu este mănăstire.