Pelerinaj la Locurile Sfinte: 25 august – 1 septembrie 2015
De cele mai multe ori, când plec de acasă pe un termen mai lung sau într-o călătorie îndepărtată, cea mai mare teamă e să nu uit ceva acasă, vreun lucru necesar. De data aceasta, în penultima duminică din august, când mă pregăteam să plec şi pregăteam bagajele, grija care mă încerca era alta. Mi-era teamă să nu fi luat cu mine lucruri în plus, lucruri care m-ar împiedica să mă bucur de ceea ce urma. Simţeam că duc cu mine prea multe obligaţii şi promisiuni de a mă ruga pentru unul sau altul, încât mă întrebam când voi mai avea timp să mă rog pentru mine. Nu ştiam la ce-mi vor trebui atâtea haine şi cămăşi, pantaloni şi pantofi, când acolo tot ce voi avea nevoie va fi o inimă care să bată pentru cer şi o gură de aer proaspăt, viu. Şi astea erau doar primele emoţii, poate cele mai nesemnificative.
Însă emoţia emoţiilor, din prima zi, a fost ultimul pas pe pământ iberic şi apăsarea cu tărie a piciorului pe Pământul făgăduinţei. Din nou primul pas: parcă atunci am învățat să merg în picioare, să calc hotărât, să pășesc spre țintă.
Și tot emoții am simțit la prima porţie de aer ce survolează spaţiul Israelului pe care am prins-o şi voiam să o ţin captivă, să-mi inunde nu doar plămânii, ci fiecare celulă a trupului.
Păşeam în Ţara Sfântă, respiram din nou un aer ce cu mii de ani în urmă umplea plămânii Domnului şi ai Preacuratei Fecioare Maria, vedeam locurile după care mii de inimi suspină. Cum să nu fii emoţionat? Atunci m-am gândit prima dată la ceva straniu: oare care a fost senzația când, după naștere, am respirat prima dată? Ce păcat că nu ne amintim cu câtă poftă de viață trebuie să fi tras aer în piept, câtă dorință de supraviețuire într-un nou spațiu, ca și acum, în Țara Făgăduinței, în Pământul Sfânt.
Ierusalimul
În faţa Ta, Doamne, o clipă e ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o clipă, spune psalmistul. O mie de ani să fi durat şi nu cred că mi-aş fi putut surprinde imaginaţia şi inima mai mult decât am făcut-o în cele opt zile petrecute în Ţara Sfântă. Fiecare clipă mi-a adus o respiraţie cu un aer ce nu atingea plămânii, ci inima. Particulele de aer se furişau direct în inimă şi frânturile de imagini coborau de pe retină direct în suflet. Te-ai strecurat în inima mea, Doamne, prin toate simţurile şi m-ai umplut de fericire păşind pe urmele Tale.
De câte zile ai nevoie să te îndrăgosteşti? De o clipă! Şi au fost mii de clipe care mi-au tăiat respiraţia. Mii de clipe care m-au făcut să am noduri în gât la plecare şi să simt că mă despart de ceva drag: eu şi Ierusalimul parcă ne ştiam de o viaţă şi ne era greu să ne despărţim! Ne-am strigat unul altuia un convingător „Pe curând!”. Şi ne-am îmbrăţişat: eu privindu-l, el binecuvântându-mă! Ultimul strigăt a fost „Să nu mă uiţi”, la care am reuşit doar să spun: „De te voi uita Ierusalime…”. Şi-am început să cânt cu psalmistul, punând „Ierusalimul început al bucuriei mele”. Cel mai dulce pelerinaj, cea mai puternică rugăciune, cele mai vii trăiri. M-am simţit preot aşa cum nu am mai fost vreodată. Dar, mai ales, m-am simţit om, om printre oameni dragi, dragi şi iubiţi de Dumnezeu, Care a murit acolo, acolo chiar, unde am pus eu mâna, mâna pe care El mi-a sfințit-o ca preot, preot sfinţit prin sângele Său. Nu mă satur să închid ochii şi să-mi imaginez din nou Nazaretul şi Betleemul, Ierusalimul şi Betania, Mormântul Sfânt şi Locul Înălţării, Taborul, Muntele Fericirilor şi Muntele Ispitirilor, Iordanul şi Marea, verdele şi pustiul, albastrul inefabil al cerului și sunetul străpungător al clopotelor. Deschid doar un pic ochii şi simt cum se fac din nou mici, dornici să se trezească în Grădina Măslinilor. Inima îmi strigă: „Hai înapoi să privim împreună Ierusalimul şi să plângem asupra lui”. Şi închid ochii şi mă văd privind peste miile de morminte direct spre poarta cea frumoasă, poarta speranţei. Văd cetatea cea sfântă, iubita Domnului, Domnul oştirilor. Ierusalime, început al bucuriei mele, ce drag mi-e de tine! Cum ai ştiut tu să-mi umpli inima de fericire. Cum te-ai strecurat înmiresmat în viaţa mea şi vrei să o faci să înflorească, să fie o umbră răcoritoare pentru toţi cei doborâţi de arşiţa zilei.
Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi tot trupul meu tresaltă de bucurie pentru că m-a fericit să merg în casa Lui, pe urmele Lui şi ale Maicii Sale, pe urmele profeţilor şi ucenicilor, pe urmele fericirilor. Cu bucurie voi merge mereu în casa Domnului împreună cu cei care au fost însoțitorii mei și care au devenit prietenii mei și ai Domnului. Cu drag ne-a primit Stăpânul Casei lui Israel și a revărsat asupra noastră darul prieteniei și binecuvântarea fericirii. Fiecare ne-am odihnit inima la umbra unui suflet şi am fost un suflet care a odihnit alte inimi.
Tot ce vreau e să-mi plec capul pe o piatră, pe o floare, pe un zid, o biserică, un sunet de clopot, pe un suflet înalt, pe un colţ de fericire, pe o margine de binecuvântare, pe o inimă vie… şi să Te aud proclamând fericirile, simţind cum degetele Tale se aştern uşor, în semn de bincuvântare, pe creştetul meu. Să stau lângă Tine, Domnul oştirilor, să stăm îmbrăţişaţi şi să privim Ierusalimul şi oamenii şi să trăim doar pentru ei.
Ierusalime, început al bucuriei mele!
Mănăstirea Sfântul Teodosie cel Mare este situată în deșertul Iudeii, între Betleem și Ierusalim, în apropiere de Lavra Sfântului Sava cel Sfințit. Mănăstirea Sf. Teodosie cel Mare, numită și Marea Lavră a Sfântului Teodosie (Deir Dosi), este prima mănăstire de obște din Palestina (sec. al V-lea).
În prezent, mănăstirea este așezată la limita localității Ubediyyeh (sau Al-Ubeidiya), numită în vechime Cathismus, și este o mănăstire de maici care depinde de Patriarhia greacă a Ierusalimului.
Mănăstirea a fost întemeiată în anul 476 de Sfântul Teodosie cel Mare pe locul peșterii unde, după tradiție, s-au oprit să se odihnească și să înnopteze magii care veniseră să se închine lui Hristos, pe drumul lor de întoarcere (Matei 2, 12). Mănăstirea este închinată Maicii Domnului.

Pe drumul direct din Antichitate, mănăstirea se afla la doar 7 km de Betleem și era o adevărată cetate cu mai multe anexe: un arhondaric pentru călugării străini, un altul pentru primirea săracilor și a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni și un azil pentru alienați. Așezămintele erau atât de mari pentru acea vreme (peste 400 de membri de naționalități diferite și patru biserici: într-una Dumnezeu era lăudat în grecește, în alta în siriacă, în alta în armeană, iar a patra era rezervată alienaților și posedaților) încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin minuni, înmulțind pâinea și celelalte necesare vieții. Viața lor călugărească era inspirată din regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, frații adunându-se de șapte ori pe zi la biserică pentru laude.
Mănăstirea Sf. Sava sau Mar Saba a fost întemeiată de Sfântul Sava cel Sfințit în anul 478 ca o așezare monastică. Este amplasată în Defileul Kidron sau al Cedronului (Wadi en-Nar), în apropiere de Ierusalim. Mănăstirea a avut o mare influență asupra slujbelor și a tipicului bisericesc. Mai este cunoscută și sub numele de Marea Lavră.
În prezent, adăpostește în jur de 20 de monahi. Este un important loc de pelerinaj din Israel. Accesul femeilor este permis numai până în Turnul Femeilor, în apropiere de intrare. În secolul al V-lea, Mănăstirea Sf. Sava s-a dezvoltat în jurul chiliei Sf. Sava de pe culmile care mărginesc Valea Kidronului de lângă Ierusalim. Inițial avea forma unei comunități de anahoreți care se așezaseră pe lângă Sf. Sava și trăiau sub ascultarea lui, în chilii separate, săpate în stâncă. La început, aceștia și-au zidit, ca și Sf. Sava, chilii în peșterile din apropiere, pe o rază de circa doi kilometri în jurul mănăstirii actuale. Mai multe astfel de chilii s-au dezvoltat, transformându-se în locuințe cuprinzând mai multe chilii, precum și colțuri de rugăciune și paraclise.
Biserica Nașterea Domnului din Betleem este unul dintre cele mai importante locuri creștine de închinare. Această biserică a fost ridicată pe locul peșterii în care S-a născut Mântuitorul Hristos. De asemenea, Biserica Nașterea Domnului este și una dintre cele mai vechi biserici creștine din lume păstrate până astăzi. Se află în partea de răsărit a orașului Betleem, la opt kilometri de orașul Ierusalim. Complexul ce o înconjoară, acoperind aproximativ 12.000 mp, include în afară de basilica propriu-zisă, o mănăstire ortodoxă, una catolică și una armeană. Nașterea Mântuitorului Hristos este relatată în Evangeliile Apostolilor Matei și Luca. Amândoi Evangheliștii afirmă faptul că Hristos S-a născut în Betleem și a crescut în Nazaret. Prima menționare a peșterii din Betleemn, cinstită drept loc al Nașterii Domnului Hristos, apare în scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, datând din jurul anului 160. El a identificat întâia oară grota ce se află sub biserică drept peștera sfântă, locul Nașterii lui Hristos.
Spre întărirea acestuia vine și tradiția, cu menționările găsite în scrierile lui Origen și ale lui Eusebiu, acestea datând din secolul al III-lea. În anul 326, Sfântul Împărat Constantin și maica sa, Sfânta Elena, au hotărât ridicarea unei biserici deasupra peșterii. Această primă biserică a Nașterii Domnului, închinată la data de 31 mai 339, avea un plan octogonal și era poziționată chiar deasupra peșterii. Din această perioadă se păstrează încă bucăți impresionante și însemnate din mozaicul ce acoperea în întregime podeaua bisericii. Fericitul Ieronim a trăit și lucrat în Betleem din anul 384, iar mai apoi a fost înmormântat într-o peșteră de dedesubtul bisericii. Biserica ridicată în perioada Sfântului Constantin cel Mare a fost distrusă de către împăratul Justinian în anul 530, pentru a putea ridica, în locul ei, o biserică mult mai încăpătoare.
Mormântul lui Lazăr din Betania
Betania, cunoscută în lumea arabă sub denumirea de „al-Azariyya”, este o localitate așezată pe una din culmile pietroase din sud-estul Muntelui Măslinilor, Ierusalim. Populația Betaniei, având un total de aproximativ 3.600 de oameni, este alcătuită din locuitori creștini și musulmani. Betania este atât localitatea în care au trăit Lazăr, Maria și Marta, cât și locul în care s-au petrecut mai multe evenimente nou-testamentare. Mântuitorul Hristos Însuși a trecut de mai multe ori prin aceste locuri.
Urcând 25 de metri spre culmea dealului, pe partea stângă, apare intrarea în mormântul lui Lazăr. În acesta se intră parcurgând 24 de trepte de dimensiuni neuniforme.
Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Egipt)
Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un aşezământ situat la picioarele Muntelui Sinai din Egipt. A fost construită pe locul unde se crede că Moise a văzut Rugul Aprins, care este şi acum viu. Cu toate că este cunoscută sub numele de Sfânta Ecaterina, numele său real este Mănăstirea Schimbării la Faţă. Uneori mai este cunoscută ca Mănăstirea Rugului Aprins. Este una din cele mai vechi mănăstiri creştine din lume.
Ierihonul este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume. Este aşezat în valea Iordanului, în inima deşertului lui Iuda, la 250 de metri sub nivelul mării şi la 10 kilometri nord de Marea Moartă, fiind cel mai jos oraş din lume. Are o climă tropicală în timpul verii şi mediteraneană pe timp de iarnă. Existenţa oraşului se datorează unui puternic izvor, numit Izvorul lui Elisei, cu un debit de 4500 l/min. Datorită apei acestui izvor, în jur s-a format o oază de verdeaţă şi de viaţă.
Ierihonul a fost poarta de intrare a evreilor în Canaan şi a fost prima cetate cucerită de Iosua. Timp de sute de ani a rămas părăsit, apoi a fost reconstruit în timpul lui Ahab. Un moment de glorie a fost atins în timpul regilor haşmonei şi a dinastiei lui Irod, când aici s-au construit mai multe palate. Domnul Hristos a trecut prin Ierihon în ultimul Său drum spre Ierusalim. Atunci l-a întâlnit pe Zaheu şi l-a vindecat pe orbul Bartimeu. În prezent, este un orăşel arab cu peste 100 000 de locuitori, liniştit şi prosper, adunat în jurul movilei antice şi a izvorului unde îşi aşteaptă turiştii grăbiţi.
Fântâna lui Iacov este unul din puținele locuri de pelerinaj creştin de pe teritoriul Samariei. Fântâna are o adâncime de 35 de metri. Un călugăr grec care o supraveghează, părintele Iustin, oferă pelerinilor însetaţi din apa ei proaspătă şi rece. Fântâna a fost săpată de Iacov pe pământul cumpărat de la fiii Hemor (Emmor) Heveul (Facere 33, 18). Nomazii obişnuiau să aibă sursa lor proprie de apă spre a nu fi dependenţi de locuitorii aşezărilor lângă care îşi stabileau corturile.
Aceasta este fântâna la care a întâlnit-o Hristos pe Femeia Samarineancă în drumul din Ierusalim spre Galileea (Ioan 4, 4-42); de aici, al doilea nume dat de arabi fântânii: Bir es-Samarieh.
Conform unor mărturii din veacul al IV-lea, la fântâna lui Iacob exista o bisericuţă construită. De atunci, ea a fost recunoscută ca loc de pelerinaj creştin. Bisericuţa a fost arsă în timpul revoltei samarinenilor din anul 485 şi a fost refăcută în secolul al VI-lea de către Împăratul Iustinian. Dar a fost din nou distrusă în urma invaziei persane şi a celei arabe, care i-a succedat.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia Ierusalimului a cumpărat terenul şi a început construcţia unei biserici pe temeliile bisericii mai vechi. Din lipsă de fonduri, lucrările s-au oprit în timpul primului război mondial, dar au fost încheiate în ultimii ani.
Aici se află moaștele Sfântului Mucenic Filumen și ale Sfintei Mucenițe Fotini.
Muntele Tabor
Pelerinajul nu e doar un timp de rugăciune. Ştiam aceasta cu mult înainte de a pleca în marea aventură a Israelului. Pelerinajul este şi un timp de socializare – şi am cunoscut o mulţime de oameni minunaţi! -, un timp de îmbogăţire a cunoştinţelor geografice, istorice, culturale. Dar mai presus de orice, acest pelerinaj a fost un timp al uimirii, al marilor mirări, al gurilor căscate la maxim de strigătul „wow… incredibil!”. Spunea cineva că „originea filozofiei este uimirea” (Platon) şi că uimirea sau mirarea este acel impuls interior care îl determină pe om să filozofeze (Aristotel). Nu îmi amintesc ce gânduri filozofice m-au copleşit în dimineaţa în care am urcat Taborul plin de uimire, dar îmi amintesc cum toţi am spus împreună cu apostolul Petru: „Wow, Doamne, ce minunăţie!… Ce bine ne este nouă aici. Ce bine ne simţim aici. Să ne stabilim cortul aici. Să ne oprim aici.”
După ce am zărit din depărtări Taborul şi minunata lui formă, dovadă perfecţiunii din creaţia lui Dumnezeu (atunci mi-am amintit cuvintele părintelui Cleopa: „Dacă dealurile şi câmpiile sunt spinarea lui Dumnezeu, gândiţi-vă cât de strălucitoare trebuie să fie faţa Sa!„), ne-am apropiat de baza muntelui, de unde am fost preluaţi de microbuze speciale (un fel de taxi!) şi duşi pe culmea muntelui. Am ajuns la o înălţime de 588 de metri şi eram la aproximativ 10 km (în linie dreaptă) sud-est de Nazaret şi aproximativ 20 km (în linie dreaptă) sud-vest de lacul Ghenizaret sau Marea Galileii, cum i se mai spune.
Ne-am îndreptat cu toţii spre biserica Schimbării la Față. Într-un colţ al bisericii, am citit sfânta Evanghelie şi ne-am rugat.

1. Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. 2. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. 3. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. 4. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. 5. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”. 6. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. 7. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. 8. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. (Mt 17, 1-8).
Eram în locul plin de uimiri. Eram copleşit. Abia acum îl înţeleg pe Petru. Mă mir cum de nu au strigat şi ceilalţi doi ucenici, Iacob şi Ioan, de ce nu au insistat. Oare ei, văzând locul şi, mai ales, văzându-L pe Iisus, chiar nu au spus nimic? Trebuie să fi exclamat ceva şi ei! Aici chiar e un loc în care vrei să rămâi, mai ales dacă e şi Domnul cu tine.

După prezentarea şi explicaţiile primite din partea părintelui David, ni s-a oferit un timp liber: rugăciuni, meditaţii, fotografii. Mi s-a părut foarte potrivit să rostesc ceva din psalmul 18:
1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. 2. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. 3. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. 4. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor. 5. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. 6. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. 7. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui. 8. Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele; mărturia Domnului este credincioasă, înţelepţeşte pruncii; 9. Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima; porunca Domnului este strălucitoare, luminează ochii. 10. Frica de Domnul este curată, rămâne în veacul veacului. Judecăţile Domnului sunt adevărate, toate îndreptăţite. 11. Dorite sunt mai mult decât aurul, şi decât piatra cea de mare preţ; şi mai dulci decât mierea şi fagurele. 12. Că robul Tău le păzeşte pe ele, şi răsplătire multă are. 13. Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă. 14. Şi de cele străine fereşte pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare. 15. Şi vor bineplăcea cuvintele gurii mele şi cugetul inimii mele înaintea Ta pururea; Doamne, Ajutorul meu şi Izbăvitorul meu.
La sfârşitul rugăciunii am schimbat cuvintele psalmistului şi spuneam: „Muntele Tabor vorbeşte despre slava lui Dumnezeu, despre cât de frumoasă Îi este faţă, cât de strălucitor Îi este chipul! Locul acesta vesteşte inimii mele iubirea ce i-o poartă Dumnezeu. Nu e vorbire, nu mai am cuvinte. Slava Domnului, strălucirea feţei Sale e pe acest munte!”.
Undeva sus, lângă biserică, pe un platou cu o panoramă copleşitoare, ne-am lăsat răsfăţaţi de suflul plăcut al vântului. Toţi admiram şi ne minunam, iar aparatele de fotografiat abia făceau faţă cerinţelor noastre. A fost timp şi pentru o poză de grup, tot grupul!
Da, am fost pe locul în care s-au făcut minuni. Aici simţeam că pot să cer ceva de la Domnul. De fapt, senzaţia asta a favoritismului m-a cam urmărit în tot pelerinajul: peste tot mi se părea că păşesc pe locuri care permit anumite favoruri, care încurajează rugăciunile de cerere. Şi nu am ezitat să cer!
Doamne, ştii ce ţi-am cerut aici? Să-mi placă mereu în preajma Ta! Să caut mereu compania Ta şi a sfinţilor Tăi. Să stau mereu cu Tine şi să nu-mi pierd niciodată încrederea în iubirea ce mi-o porţi, în forţa pe care o ai de a mă transforma, de a da inimii mele chipul luminos al feţei Tale, strălucirea învierii Tale. Totodată aş dori enorm de mult ca şi Ție să-Ți fie drag să stai în preajma mea. Iar când suntem împreună, când suntem uniţi, să mă uit pe mine.
Mi-ar fi plăcut să mă uit pe muntele Tabor, dar ne aşteptau alte minunăţii.
Nazaret
Zilnic ne preocupă o mulţime de lucruri: cum arătăm, ce mâncăm, cu ce ne îmbrăcăm. Trebuie să avem grijă ce şi cu cine vorbim, ca să nu mai spun despre ce vorbim.
Avem liste întregi de aşteptare cu lucrurile pe care trebuie să le cumpărăm, locuri pe care trebuie să le vizităm, filme pe care trebuie să le vedem. Abia ne mai încap listele pe birouri, pe uşa frigiderului sau, mai nou, în memoria telefonului. Suntem aglomeraţi. Atât de aglomeraţi încât uităm că marea noastră misiune, ca o prioritate fără concurenţă, este de a-L pune din nou în lumină pe Dumnezeu. Lucrul important astăzi este să se vadă din nou că Dumnezeu există, că Dumnezeu ne interesează şi că ne răspunde…
Când păşeşti prin Nazaret te convingi imediat că trebuie să-ţi revizuieşti priorităţile. Îţi vine să te apleci şi să atingi fiecare piatră; ai vrea să prinzi din zbor fiecare fir de nisip, convins fiind că acesta îţi va vorbi despre Hristos, că este cel pe care şi Iisus Domnul l-a atins. În Nazaret ridici ochii spre cer și te aștepți să se dea norii la o parte și pe albastrul lin să se arate îngerul Gavriil cu o veste bună, cu o misiune mântuitoare. E greu să-ți iei ochii de pe cerul care a bucurat pe Maica Domnului.
Când ne-am îndreptat spre biserica din Nazaret sentimentul care mă încerca era cel al vizitei la părinţi. Te apropii, baţi la uşă şi aştepţi să iasă mama să-ţi deschidă, să-ţi zâmbească, să stai îmbrăţişat minute în şir bucuros că ţi-ai potolit dorul. Urma să facem o vizită Mamei. Toţi eram acum fraţi şi surori. Acum nu ne mai întrebam ca acasă: oare pe cine va îmbrăţişa primul? Pe cine mai mult? Mama are mereu un preferat, care o fi? Acum ne simţeam egali. Plus că îmbrăţişarea ei ne putea cuprinde pe toţi, deodată. Spre deosebire de noi, fiii ei, ea este o mamă specială.
Ne apropiam de casa Mariei. De departe, pe peretele marii biserici se vedeau scrise cuvintele: Angelus Domini nuntiavit Mariae – Îngerul Domnului a vestit Mariei.
Explicaţiile părintelui David se strecurau în noi printre emoţiile puternice pe care le simţeam. Era tocmai locul cel sfânt, locul Preacuratei. Îmi răsunau cuvintele Evangheliei:
26. Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, 27. Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. 28. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. 29. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? 30. Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. 31. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. 32. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. 33. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. 34. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? 35. Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. 36. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. 37. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. 38. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea. Luca 1, 26-38

Eram chiar acolo unde istoria omenirii a început să se împartă în două: „înainte de Hristos” şi „după Hristos”; eram pe locul în care Fecioara Maria făcea gestul pe care aveau să-l repete mii de oameni spunând: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”; eram pe locul în care îngerii şi oamenii se înţeleg, se văd, îşi vorbesc. Nu ştiu cuvântul care să descrie furnicăturile pe care le simţi la gândul că un înger, un arhanghel, s-a arătat şi i-a vorbit unei femei tinere şi au „negociat” punctul central al istoriei mântuirii: întruparea Domnului. Întrebările ei, răspunsurile lui! Nedumerirea ei, încurajările lui! Emoţiile lui, răspunsul ei! Trebuie inventat un cuvânt puternic care să poată cuprinde toată această stare emoţionantă: locul pe care călcam era sfânt. Era locul unui înger. Era locul unde a început întruparea lui Dumnezeu.
Biserica era copleşitoare. Forma bisericii – cea a unui crin răsturnat, cu corola în jos – se potriveşte perfect cu Preacurata, dar şi cu numele cetăţii Nazaret, care probabil, la origine, însemna „cea înflorită”. Această Biserică începută în anul 1960 şi sfinţită la 25 martie 1969, ne-a îngenuncheat pe toţi. Totul era splendid în ea. Eram la capela întrupării. Ce poţi să faci decât să îngenunchezi şi să ceri binecuvântare?! Şi aici totul părea posibil: dacă oamenii şi îngerii şi-au vorbit şi s-au înţeles, dacă o fecioară a zămislit, dacă – mai ales – Dumnezeu cel necuprins de ceruri a început să fie om şi a încăput în sânul unei femei, ce ar putea fi aici imposibil?
M-am rugat pentru mame. M-am rugat pentru cei care-şi doresc un copil. M-am rugat pentru cei care se tem. Pentru cei care aşteaptă o veste bună. Pentru cei care doresc mântuirea, cei care-L aşteaptă pe Mesia. Nu cred că am lăsat pe cineva în afara rugăciunii mele. Aici rugăciunea mi se părea atotputernică pentru că ştiam ce trecere are Sfânta Fecioară înaintea lui Dumnezeu.

Aici mi L-am imaginat pe Dumnezeu îndrăgostit de Fecioara Maria, nerăbdător să audă „Da”-ul ei. Aici am înţeles că s-a petrecut un moment mult mai puternic şi emoţionant decât o cerere în căsătorie. Aici Creatorul cerea acordul unei creaturi ca să poată să devină şi El om, pentru că ştia că numai aşa poate să ne mântuiască, să ne scoată de sub robia celui rău. Am impresia că, pentru câteva secunde, Dumnezeu a depins de om, de răspunsul său, de Fecioara Maria. Şi-mi imaginez o odă a bucuriei intonată de îngeri în faţa Domnului când Maria a spus „Da. Accept. Iată roaba Ta, Doamne! Fie mie după cuvântul Tău!”.
Bserica şi cele întâmplate pe aceste locuri sfinte mi-au mai adus un gând. Aici m-am hotărât să fiu și eu cel care aduce o veste bună. Vreau să sădesc și eu în lume semințe de speranță. Vreau și eu să strig: „Bucură-te!”. Vreau să fac din nou să se vadă că Dumnezeu există, iar existenţa Lui să fie pentru toţi o veste bună, cea mai bună veste. Da, îngerul Domnului a vestit Mariei şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit între noi. Iată prioritatea: Dumnezeu e între noi şi lumea trebuie să afle!
Apoi am trecut pe la biserica greacă-ortodoxă a Bunei-Vestiri. Locul izvorului Maicii Domnului. Ne-am bucurat când am zărit scris pe un perete – în limba română – fragmentul evanghelic ce relata o parte din cuvintele îngerului Gavriil.
Cana Galileii
Suntem în biserica din Cana Galileii şi meditam la ceea ce notează Evanghelia:
1. Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. 2. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. 3. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin. 4. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. 5. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. 6. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. 7. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. 8. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. 9. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire, 10. Şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. 11. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El. (In 2, 1-11)

În acest loc m-am gândit prea puţin la marea minune a transformării apei în vin. M-am gândit mai mult la familie, la căsătorie, la bucurie. E un semn imens de preţuire din partea Domnului faţă de familii şi faţă de Taina Sfintei Căsătorii. Îl preţuieşte şi suferă enorm văzând cum acum nu i se mai cere să intervină pentru ele. În câte familii ce au lipsuri nu ar interveni dacă I s-ar cere?! E trist că oamenii nu mai îngenunchează să-i spună: „Doamne, familia aceasta nu mai are… iubire, iertare, linişte, copii, mâncare etc.”. Şi astăzi are puterea de a transforma, de a dărui, de a trimite ajutoare. Dar cine, cine să-i mai ceară?! Ah, Maică Fecioară, de-ar răsuna din nou glasul tău, clipă de clipă, pentru familiile noastre!
M-am gândit mai puţin la vinul cel bun făcut de Iisus, şi mai mult la familii. M-am gândit la câte familii a binecuvântat Hristos prin mâna mea, a păcătosului, la câți au jurat să se iubească şi să se respecte în toate zilele vieţii lor.
M-am gândit mult la toate acele familii pentru care sunt dator să mă rog, acele familii pe care le port în inima mea, rude şi prieteni. I-am vorbit Domnului despre familiile în viaţa cărora mi-ar plăcea să intervină pentru că au nevoie de o minune, de un sprijin, de un grăunte de credinţă. M-am rugat şi pentru cei care se pregătesc pentru căsătorie, ca Domnul să-i sprijine, să-i încurajeze, să se facă simţit în viaţa lor. Aici mi s-a părut că rugăciunile pentru familii sunt mai ascultate. Şi sunt convins că Domnul va face minuni pentru cei dragi şi credincioşi ai Săi.

Din această biserică mi-au rămas întipărite frescele. Iisus Hristos Domnul şi Fecioara Maria, faţă în faţă, în dialog. Interveneau pentru cei de dincolo de ei, de dincolo de lumea lor de har şi sfinţenie; interveneau pentru cei mici, păcătoşi, neputincioşi. Şi încă ce intervenţie abundentă, plină de har… şase vase pline! Mă uitam la icoană şi-mi răsunau cuvintele: „Nu mai au vin!” Şi ecoul cuvintelor străbătea secolele şi parcă o auzeam pe buna Mamă cum îi spunea lui Iisus, privindu-mă: „Fiule, vezi că George, preotul tău, nu mai are pace, iubire, răbdare, inimă curată, linişte… Fă ceva pentru el!”. Iar El mi-a făcut viaţa ca o sărbătoare tocmai atunci când era mai greu, când eram în pragul crizelor. El a făcut ca totul să se termine cu un cer senin! Aşa a făcut pentru mine, buna Maică, bunul Domn și Stăpân! Au intervenit şi au făcut minuni: nu şase vase cu vin, ci belşug de har, de iertare, de putere… har peste har au revărsat asupra mea. Şi asupra ta! Şi toate acestea pentru ca bucuria noastră (ca şi a nuntaşilor!) să nu se termine și să fie deplină!

Emoţiile unui astfel de gând – că cineva a intervenit mereu salvator pentru mine, ca şi pentru tine! – te îngenunchează şi te face să te închini mulţumind pentru belşugul de har. Domnul este Stăpânul bucurie mele; El este salvarea mea, bucuria mea; el este bucuria şi salvarea familiilor. Intervenţii şi familii binecuvântate şi îndrăgite mi se derulau prin gând şi rugăciune şi aş fi putut rămâne aşa mult timp, dar trebuia să mergem mai departe, mai sus, spre lumina transfigurării. Ne aştepta Taborul şi lumina lui, măreţia sa!
Ne-am ridicat să plecăm, nu înainte de a ne închina și a trece pe lângă vasele despre care se spune că ar fi cam ca acelea în care Iisus a preschimbat apa în vin.
Iordanul
Experienţa păcatului face parte din viaţa noastră. Toţi au păcătuit, spune şi Scriptura prin apostolul Pavel (Rom 3, 23). Nu cred că este cineva care să nu fi păcătuit măcar o dată, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă, cu voinţă sau fără, în lucru grav sau mai puţin grav, încălcând o poruncă sau omiţând un bine. Toţi ne-am obosit conştiinţa şi ne-am încărcat inima cu fel şi fel de reacţii, cuvinte sau fapte care au pus în umbră bunătatea din noi. Avem zile întregi când chemarea lui Dumnezeu la desăvârşire – Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt sfânt (1 Pt 1, 16) – este pentru noi o povară ce ne alungă somnul nopţii şi seninătatea zilei.
Când păcătuieşti şi conştientizezi răul făcut totul se schimbă. Nimic nu mai are gust. Şi atunci, dacă mai zâmbeşti, o faci doar ca să se vadă, să salvezi imaginea, făcându-te martor devotat cuvintelor „aparenţele înşală”. De fapt, în interior nu mai simţi zâmbetul, nu ştie sufletul în acele clipe de zâmbetul chipului tău. Ţi-e inima tristă. Virtuţile plâng în tine. Toţi talanţii sunt sufocaţi, îngropaţi sub viciu.
Când păcătuieşti te simţi ca într-o cădere în gol (aşa, ca în visele copilăriei când cădeam de la mare înălţime printre balustrada scărilor). Eşti nesigur, neputincios, nu găseşti nimic de care să te sprijini. Cauţi cu disperare ceva de care să te agăţi pentru a te opri. Însă căderea e prea mare, viteza creşte prea puternic şi eşti neputincios.
Aştepţi disperat şi vlăguit contactul cu pământul.

Căderea e mare, zdrobitoare şi zgomotul întâlnirii celor două corpuri – al tău şi al pământului – va fi asurzitor. Toţi vor fi surprinşi: cum de ai căzut tocmai tu?
Când păcătuieşti, dacă vezi o cruce, prima reacţie e să întinzi mâna, să o atingi şi să o îndrepţi. Pare că stă strâmb, că nu e drept. Însă adevărul e altul: crucea e dreaptă, Cel răstignit şi el este drept (şi încă ce drept!), noi, cei care păcătuim, suntem cei strâmbi. Lucrurile nu-şi schimbă forma sau poziţia, însă noi începem să vedem lucrurile deformat, după noua „formă” strâmbă a inimii noastre.
Când păcătuieşti te îndepărtezi de mântuire, de cer, de oameni, de sufletul tău, de Dumnezeu. Te îndrepţi spre rău şi nepăsare. Simţi că te stingi exact ca o lumânare aprinsă în mijlocul zilei în arşiţa pustiului: nu face nici căldură şi nici lumină, doar se consumă nefolositoare. Te zdrobeşte senzaţia de inutilitate într-o lume pe care erai convins că vrei să o faci mai bună, să o laşi mai bună decât ai găsit-o!
Păcatul, oricât de mic ar fi, mă întristează pentru că-mi fură ceea ce am început să îndrăgesc din ce în ce mai mult: liniştea. De fapt, asta e păcatul: lipsa liniştii. Nu mai ai linişte cu tine, cu Dumnezeu, cu oamenii, cu natura. Totul pare zgomotos. Şi parcă ceva din tine ţipă să faci şi tu mai mult zgomot.
La păcat şi linişte mă gândeam când mergeam spre Iordan. Abia aşteptam să văd locul care deschide cerul. Era locul în care botezul a căpătat valoare de taină. Mergeam spre locul în care eram convins că voi auzi din nou glasul lui Ioan: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă…. Cine are două haine să împartă cu cel care nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel” (Lc 3, 8.11). Mai mult, îmi imaginam cum Îl voi simţi din nou pe Iisus „negociind” propriul Său botez cu Ioan şi spunându-i: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Mt 3,15). Şi Ioan L-a botezat.

Dar în adâncul inimii mele cel mai mult îmi doream altceva. Să se mai deschidă o dată cerurile. Să fie din nou manifestarea sfintei Treimi pe pământ: Tatăl în glas, Fiul în om, Duhul Sfânt în porumbelul care a coborât asupra lui Iisus. Dorinţa sufletului nostru: să vină între noi sfânta Treime. Ce har, ce onoare, ce vis şi speranţă purtam în noi pe acele locuri pline de emoţii.
Ne-am coborât în Iordan. Picioarele noastre au atins apa binecuvântată şi făcătoare de minuni. Apa convertirilor, a iertării şi a pocăinţei. Ne-am rugat. Am meditat cuvântul Domnului:
„3. Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? 4. Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; 5. Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, 6. Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. 7. Căci Cel care a murit a fost curăţit de păcat. 8. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, 9. Ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. 10. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. 11. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Rom 6, 3-11)
Ne-am reînnoit şi făgăduinţele de la botez, lepădându-ne de păcat, de seducţia răului şi de Satana, care este originea şi cauza tuturor păcatelor. Am fost binecuvântaţi şi stropiţi cu apă.
Toate astea le-am făcut stând în apa Iordanului, simţind cum zeci de peşti ne mişunau printre picioare făcându-ne să tresărim. Unii tresăreau de emoţii. Cineva a lăcrimat.
Eu unul plecasem cu gândul departe. Cu două mii de ani în urmă. Mă tot uitam spre cer parcă voind să localizez unde s-a întâmplat acea deschidere. De unde a răsunat vocea.
Iordanul nu m-a trimis cu gândul la botezul meu. Nu mi-l amintesc. Iar din povestirile celor din familie ştiu că a fost unul normal. Nu mă gândeam nici la sutele, poate miile de botezuri pe care le-am făcut ca preot (deşi unele mi-au rămas bine întipărite pe suflet). Atunci mă gândeam doar la botezul lui Iisus. Şi mi-am rânduit mintea spre acel eveniment: Domnul Domnilor, Cel fără de păcat, S-a lăsat scufundat în apa curățirii, s-a pus sub botezul pocăinţei. Sărmanul Ioan cât de greu s-a lăsat convins. Ştia că lucrurile trebuiau să se petreacă invers: el, Ioan, să fie botezat de Domnul. Însă Hristos l-a convins pentru ca să se împlinească toată dreptatea.
Eram în locul în care a început să se împlinească dreptatea. Imediat Iisus şi-a început viaţa şi activitatea publică. Acolo, atunci, a început renaşterea. Cât curaj trebuie să fi primit Iisus din vocea răsunătoare pe care tot căutam să o localizez. Măcar pentru o secundă de ar fi răsunat şi pentru noi vocea Tatălui cred că am fi rămas acolo. Sau ne-am fi întors transfiguraţi acasă. Locul acela a deschis cerurile. Înălţimile cerurilor s-au lăsat deschise când sub ele, în acea apă, s-a cufundat Domnul oştirilor. „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care am binevoit” (Mt 3, 17).

Aşa a fost atunci. Acum? Acum nu ştiu dacă privind din cer Tatăl mai găseşte vreun fiu, vreun om în care să-şi afle mulţumirea. Şi gândul ăsta te întristează. Îţi vine să te ascunzi sub ape. Să te scufunzi: fie pentru a nu mai fi văzut, fie pentru a te purifica. De fapt, lucrul acesta l-am şi făcut mulţi dintre noi atunci. Ne-am turnat apă în mod simbolic, în semn de pocăinţă. Am „botezat” şi am fost „botezat” simbolic, dar nu în glumă. Totul era prea sfânt. Iar apa care se strecura peste creştetul nostru şi se prelingea pe obraz dădea o senzaţie unică: e mângâierea pe care numai iertarea păcatelor o aduce.
E ca atunci când Dumnezeu te lasă să-ţi lipeşti obrajii în palmele Lui. O picătură s-a strecurat direct spre inimă şi a încălzit-o!
Aşa ceva simţi numai în locul în care cerul s-a deschis şi a coborât Duhul Sfânt. Aşa ceva simţi doar când eşti fără de păcat şi-i place lui Dumnezeu să-şi facă lăcaş în inima ta. Tot ce ne doream atunci era ca Dumnezeu să-şi găsească şi în noi bucuria, mulţumirea. Apa Iordanului şi dorinţa purificării să ne cureţe de păcate. Să începem tămăduirea spre renaşterea sufletelor noastre!
Marea Galileii
Devine din ce în ce mai greu să ne explicăm şi să înţelegem cum de oamenii trecutului îndepărtat erau fascinaţi de expresii de genul: „Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul” sau „Arta e lungă, viaţa e scurtă” sau „Gândesc, deci exist!” ori alte citate devenite celebre. Astăzi par lipsite de conţinut. Mulţi privesc aceste adevăruri şi le simt fără viaţă, seci şi reci. Ce să mai spunem de cuvintele Scripturii?! Cum să faci ca omul să înţeleagă şi să trăiască legea iubirii dată de Hristos: „Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum Eu v-am iubit pe voi!” sau „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”? Astăzi adevărul, arta, cugetarea, iubirea sunt pietre la fel de preţioase, dar mult mai rare. Astăzi s-a dezvoltat, halucinant de dens şi rapid, altă cultură: „E senzaţional, deci există şi mă interesează”. Oameni ai senzaţionalului trecem cu nepăsare (unde ne-păsare se poate citi şi ne-simţire, adică lipsă de simțire) printre minunile nesesizabile privirii. Inima şi ochii noştri au ajuns să vibreze numai la informaţiile pe care le transmit simţurile. În jurul nostru roiesc adevărate miracole ale creaţiei şi ale vieţii, dar dacă pe ele nu scrie „senzaţional” nu ne ating. Pe stradă, la radio, la televizor, pe internet mii de oferte au cuvântul „senzaţional”. Altfel nu se caută. Este trist să simţi cum lucruri de nimic sunt ridicate la rangul de virtute; ceea ce cândva era imoral şi trezea repulsie devine astăzi stil de viaţă; ceea ce înainte inspira teamă şi era ţinut la distanţă a devenit senzaţie, senzaţional, curiozitate malefică.
Mi-ar plăcea să iniţiez o revoluţie prin care să se treacă de la senzaţional la esenţial. Să dăm la o parte din viaţa noastră tot molozul cu care mass-media ne umplu viaţa. Să ne scuture cineva şi să ne oprească din această vânare a senzaţionalului. Cine ne va trezi din visarea senzaţionalului la realitatea esenţialului?
Dacă aş avea puterea să fac ceva senzaţional cu siguranţă lucrurile ar fi mult mai simple. Sunt convins că aş reuşi mult mai uşor să apropii oamenii de esenţial dacă aş face, de exemplu, o minune. Mi-ar plăcea – şi cred că mi-ar şi folosi – să ştiu să merg pe apă. Să pot să păşesc peste valurile agitate ale mării sau peste întinderea liniştită a lacului. Asta chiar ar fi senzaţional.
De fapt, la aceste lucruri m-am gândit privind Marea Galileii. Ce bine mi-ar prinde să pot face o minune! Eram pe locul în care Iisus a mers pe apă. Asta chiar e senzaţional. Asta este o ştire cu care să uimeşti lumea, să faci audienţă maximă. Dar asta, mersul lui Iisus pe apă, a fost atunci, demult. Şi cu toată trecerea istovitoare a timpului, locul acela şi evenimentele petrecute acolo îţi dau fiori.
Iată cum a fost:
„22. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. 23. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. 24. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. 25. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. 26. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. 27. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! 28. Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. 29. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. 30. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! 31. Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? 32. Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. 33. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. 34. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.”
Ce cuvânt să folosesc pentru a surprinde întocmai senzaţia care mă încerca la vederea mării?! Greu de găsit. Eram copleşit! Îmi venea să mă apropii, să îngenunchez şi să sărut unduirea liniştită a apei ce lovea ţărmul. Eram atât de fascinat de acel loc încât aveam impresia că valurile păstrează urma paşilor Săi. Marea era atât de liniştită. Era semnul clar că Iisus trecuse pe acolo.

Lacul acesta sau marea aceasta (numele acestui loc e foarte bogat: Marea Galileii, Marea Tiberiadei, Lacul Tiberiadei, Lacul Ghenizaret) nu are dimensiuni impresionante. Are doar 21 de km lungime şi 12 km lăţime. Este situat la 212 metri sub nivelul mării, iar adâncimea lui nu depăşeşte 50 de metri. Cu toate acestea este sursa cea mai importantă de apă şi de venit pentru mulţi locuitori, pescari în zilele noastre, ca şi pescarii din timpul lui Iisus despre care ştim din evanghelii.
Impresionantă este forţa acestei ape. Prezenţa ei face totul verde. Dă culoare şi viaţă. Dar la fel de uimitoare este şi clipa când, pe neprevăzute, se nasc valuri enorme. Unii spun că valurile acestui lac, aparent blând, depăşesc 8-9 metri. Acum înţeleg altfel evanghelia şi forţa lui Hristos când a domolit furtuna.
Acum mi se părea momentul cel mai potrivit să-L invoc în rugăciune pe Cel Care potolise cu puterea cuvântului Său vântul şi marea. Aveam nevoie de El ca să potolească furtunile care se iscau în sufletul meu. Doar un cuvânt să spună şi totul devenea liniştit, calm. Da, sufletul nostru este exact ca acest lac: pare mic, dar e imens, greu de pătruns în profunzimea lui; şi sufletul pare liniştit, dar deodată te trezeşti izbit de valuri greu de stăpânit, adevărate furtuni ce-ţi tulbură somnul şi pacea; uneori şi sufletul pare nesemnificativ şi este neglijat, dar apare ca un semn vizibil pe chipul nostru că dacă el nu este viu, nimic nu are viaţă în noi, nimic nu mai are culoare. Aşa cum pe această mare a păşit doar Creatorul ei, iubitorul naturii, Cel Care ştie să atingă cu tandreţe, la fel şi sufletul nostru se lasă atins doar de cei iubitori, de ceea ce este frumos. Doar cu cei buni ne simţim în linişte şi siguranţă. Da, marea aceasta mi se pare oglinda sufletului nostru, a sufletului meu! Pe acest lac totul este de vis.
Aici, Doamne, ai potolit furtuni: nu mai îngădui să neglijez furtunile sufletului meu. Nu este corect să fim îngroziţi de ravagiile pe care le face o furtună sau un uragan prin oraşele pe unde trece şi să stăm nepăsători când sufletul nostru este avariat. Aici, pe această mare, i-ai fascinat pe ucenici prin puterea şi cunoştinţele Tale când ai făptuit pescuirea minunată. Ajută-ne şi pe noi să ascultăm de îndemnurile Tale, să mergem pe drumurile pe care ni le arăţi Tu şi mai ales să nu ne lăsăm descurajaţi de nereuşitele vieţii: dacă porunceşti Tu, fă să aruncăm din nou năvodul căci ştim că vei face şi pentru noi minuni. Aici ai privit spre oameni, spre cei care aveau să devină ucenicii Tăi, le-ai văzut sufletul şi i-ai chemat: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”. Priveşte şi în sufletul nostru şi alungă orice legătură a păcatului sau a împotrivirii la harul Tău. Fă şi din noi pescari de oameni, ucenici ai Tăi, credincioşi dispuşi să Te urmeze până la capăt.
Capernaum, orașul lui Iisus
Străbătând „Oraşul lui Iisus”, mi L-am imaginat prin Capernaum, prin acele locuri pline de minunile Sale, de învăţăturile Sale, de prietenii Săi. Această localitate a rămas cunoscută, după cum notează şi evangheliştii, ca fiind „cetatea lui Iisus”. De exemplu, notează evanghelistul Matei: „12. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. 13. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali.” (Mt 4,12-13; cf. Mt 9,1)
Acolo, în vecinătatea casei lui Petru, se află sinagoga, pe care am văzut-o doar din depărtare, locul în care deseori Iisus a învăţat. Este vorba despre acea sinagogă construită de centurionul roman căruia Iisus îi vindecă servitorul la intervenţiile celor din sat: „ 4. Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, 5. Căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.” (Lc 7, 4-5)”
Pentru mine, din întâlnirea lui Iisus cu sutașul, altele sunt pasajele care mi-au rămas la inimă şi pe care le-am retrăit la Capernaum. Umilinţa centurionului şi vorbele sale pe care le repetăm noi zi de zi la sfânta Liturghie: „Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. 7. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.” (Lc 7, 6-7)
Cuvintele unui „păgân” au rămas împietrite în liturgie şi la mii de ani distanţă toţi creştinii le rostesc în rugăciunile de dinainte de a-L primi pe Iisus Hristos în inima lor. Iar alt pasaj prins de inima mea este aprecierea lui Iisus faţă de acest centurion şi modul în care-i răsplăteşte credinţa, vindecându-i servitorul: „Vă spun că nici în Israel nu am găsit aşa o credinţă!” (Lc 7, 9). Textul e frumos în întregime, de aceea redau mai jos varianta din Evanghelia după sfântul Matei.
„5. Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, 6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. 7. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. 8. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. 9. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. 10. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. 11. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. 12. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. 13. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.” (Mt 8, 5-13)

Cel mai bine am înţeles „Oraşul lui Iisus” şi mai ales viaţa lui Iisus la Capernaum atunci când împreună cu explicaţiile părintelui David, am citit şi felul în care cei din apropierea vieţii lui Iisus au redat activitatea Sa de acolo. Iată două fragmente evanghelice care ne pot ajuta să fim acolo, să-L simţim pe Iisus şi mai ales să simţim modul Său de a trăi o zi în Capernaum: învăţa, vindeca şi se ruga:
„14. După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu. 15. Şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. 16. Şi umblând pe lângă Marea Galileii, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mrejele în mare, căci ei erau pescari. 17. Şi le-a zis Iisus: Veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni. 18. Şi îndată, lăsând mrejele, au mers după El. 19. Şi mergând puţin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui. Şi ei erau în corabie, dregându-şi mrejele. 20. Şi i-a chemat pe ei îndată. Iar ei, lăsând pe tatăl lor Zevedeu în corabie, cu lucrătorii, s-au dus după El. 21. Şi venind în Capernaum şi îndată intrând sâmbăta în sinagogă, îi învăţa. 22. Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor. 23. Şi era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, 24. Zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu. 25. Şi Iisus l-a certat, zicând: Taci şi ieşi din el. 26. Şi scuturându-l duhul cel necurat şi strigând cu glas mare, a ieşit din el. 27. Şi s-au spăimântat toţi, încât se întrebau între ei, zicând: Ce este aceasta? O învăţătură nouă şi cu putere; că şi duhurilor necurate le porunceşte, şi I se supun. 28. Şi a ieşit vestea despre El îndată pretutindeni în toată împrejurimea Galileii. 29. Şi îndată ieşind ei din sinagogă, au venit în casa lui Simon şi a lui Andrei, cu Iacov şi cu Ioan. 30. Iar soacra lui Simon zăcea, prinsă de friguri, şi îndată I-au vorbit despre ea. 31. Şi apropiindu-Se a ridicat-o, apucând-o de mână. Şi au lăsat-o frigurile şi ea le slujea. 32. Iar când s-a făcut seară şi soarele apusese, au adus la El pe toţi bolnavii şi demonizaţii. 33. Şi toată cetatea era adunată la uşă. 34. Şi a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite boli şi demoni mulţi a alungat. Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L ştiau că El e Hristos. 35. Şi a doua zi, foarte de dimineaţă, sculându-Se, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga acolo. 36. Şi a mers după El Simon şi cei ce erau cu el.” Marcu 1, 14-36
„1. Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. 2. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. 3. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. 4. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. 5. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! 6. Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: 7. Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? 8. Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? 9. Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? 10. Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: 11. Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. 12. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” Marcu 2, 1-12
Dudul lui Zaheu (Ierihon), Mănăstirea Sfintei Cruci (Ierusalim), Ein Karem (locul nașterii Sf. Ioan Botezătorul), Biserica Sf. Gheorghe din Lida
P.S. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit să pășim încă o dată pe pământul Țării Sfinte. Mulțumesc părintelul David, care ne-a însoțit și ne-a oferit explicațiile cuvenite înțelegerii depline a locurilor pe care le-am străbătut, cu pasul sau în autocar. Mulțumesc doamnei preotese pentru felul în care s-a implicat în organizarea pelerinajului. Mulțumesc șoferului, Zoher, care ne-a dus peste tot în siguranță. Mulțumesc credincioșilor care ne-au însoțit, în special celor din comunitatea noastră, care s-au purtat exemplar. Mulțumesc tuturor pentru darurile personale pe care le-au oferit bisericilor și mănăstirilor prin care am poposit, conștienți că prin jertfa lor ajută ca aceste frumoase așezăminte să poată rămâne creștine și deschise pelerinilor. Mulțumesc!
Slavă Ție, Doamne, slavă Ție, pentru toate!

































































































































