Mega-moscheea din Bucureşti

Publicistul Paul Ghițiu propune o surprinzătoare arheologie socio-politică

În anii de după 1990, se tot vorbea de poporul român ca despre un popor „ales de Dumnezeu”. Sursele erau apocrife, dar ne convenea de minune. Astfel că, în spatele acestui clişeu triumfalist, s-au omorât milioane de prunci şi mulţi dintre românii noştri au început să se dedea la toate nemerniciile cu putinţă. Urmarea, potrivit cuvântului lui Dumnezeu, roadele păcatului au început să se vadă: milioane de români au fost constrânşi sau seduşi să emigreze în pământ străin; străinii, în schimb, au devenit stăpâni pe pământul şi economia noastră. Acum am ajuns, se pare, la manifestarea uneia din ultimele trepte ale certării lui Dumnezeu, cea a „robiei babiloniene”: străinii de credinţă încep să-şi ridice propriile temple, pentru a anunţa ceva ce nu i s-a mai întâmplat poporului nostru niciodată de-a lungul existenţei lui. Căci oricât de greu era jugul pescheşului ce trebuiau să-l trimită domnitorii români către Poarta Otomană, niciodată musulmanii nu au avut dreptul să-şi ridice nici cea mai mică moschee pe pământ românesc.

Ce se întâmplă, către ce ne îndreptăm? Domnul Paul Ghiţiu, publicist, dar şi cunoscut analist al fenomenului politic şi socio-cultural şi religios, ne face cunoscute câteva dintre culisele unei noi etape din procesul renunţării la suveranitatea şi identitatea creştină a poporului român. (V.G.)

– Domnule Paul Ghiţiu, din apariţia dumneavoastră în presă vedem o anumită preocupare legată de subiectul „mega-moscheei” care se va construi în București. De ce simţiţi nevoia să analizaţi atât de profund acest subiect?

– Auzind de această poveste, citind explicaţiile Muftiului Murat Iusuf și nevăzând nici o explicaţie din partea autorităţilor române, mi s-a părut ciudat.

Revolta mea nu a fost împotriva construirii moscheei, dar necunoscuta acestei moschei, pusă în sistemul de ecuaţii românesc – în care în Bucureşti sunt maxim 9.000 de musulmani, dintre care cei mai mulţi sunt veniţi şi care nu neapărat sunt şi religioşi, cu aproximativ 70.000 de musulmani în toată ţara –, să faci o moschee de o asemenea mărime atunci când nu ai nevoie, să mai faci pe lângă ea universitate, şcoli, o astfel de moschee, într-o Românie cu aşa de puţini musulmani, a trezit întrebarea: oare problema nu este una de viitor? Oare nu se pregăteşte ceva?

Această întrebare vine în contextul în care refugiaţii din Africa de Nord către Europa sunt tot mai mulţi, sute de mii – şi asta în contextul în care nu este neapărat imperativ, dar s-a discutat în Uniunea Europeană repartizarea acestor refugiaţi, şi autorităţile române, fără să aibă nici o discuţie, fără să întrebe, să se aşeze într-o discuţie publică, fără măcar să ne anunţe dinainte, au venit şi au anunţat direct că România s-a oferit să primească şi ea refugiaţi. Nu am înţeles nici acum foarte clar câţi, pentru că au apărut cifre diferite: două mii, două mii şi ceva, trei mii şi ceva. Lucrurile sunt destul de nebuloase. Au apărut declaraţii, a apărut o declaraţie şi de la Preşedinţie, dar nu aş putea să vi le reproduc.

Al treilea lucru: interesul meu pe această temă e mai vechi. La începutul anului acesta am scris trei articole despre islamizarea Europei, şi ar fi trebuit să fie şi al patrulea, care privea chiar Europa Centrală şi de Est. De aceea, fiind oarecum pregătit pe această temă, ştiind cu foarte multe date şi cu foarte multă documentare ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în Europa de Vest, m-am dus, poate spre deosebire de alţii, cu gândul către acest posibil viitor în care şi Europa de Centrală şi de Est, deci şi România, să păţească acelaşi lucru – deci să primească, într-un fel sau altul, musulmani refugiaţi sau alocaţi şi, în timp, să păţim şi noi ceea ce vor păţit ei în 15-25-30 de ani, adică factorul musulman să devină predominant. Şi, oricum, chiar dacă nu va trece de 50% în intervalul aproximat de mine, va prelua politic puterea din motive foarte simple: datorită coeziunii mult mai mari decât a celorlalţi.

„Acest Turn Babel răsturnat…”

– Ce stă în spatele acestui proiect?

– Ce stă, nu ştim noi încă. Ceea ce intuiesc este că e vorba de o încercare de a islamiza şi Centrul şi Estul Europei, şi acest lucru este într-un context mai larg. Vedeţi, începând să sap după una, am dat peste alta. Şi începi să sapi şi zici: ia să văd ce-i aici… Uite, am găsit un os de… de ce-o fi? O fi de om? O fi de câine? O fi de altceva? Şi, pe urmă, dacă sapi mai mult, dai de un cimitir. Cam aşa este.

Deci, începând să sap mai adânc pe povestea asta, am dat de date mai vechi şi de personaje care discutau deja cu aproape o sută de ani în urmă despre proiectul european şi, de fapt, despre un proiect mondial, al unei noi ordini mondiale şi al unei noi împărţiri mondiale: se discutau diverse formule statale, confederaţii, federaţii. Ceea ce e interesant şi înfricoşător în viziunea acelui personaj care se numeşte Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi, conte austro-ungar – şi, de fapt, o combinaţie de multe neamuri: mama japoneză, tatăl conte austriac, o linie foarte combinată etnic – deci, acest personaj venea cu viziunea sau era pus să anunţe acest lucru (nu ştiu dacă era din capul lui sau era de la alţii, pentru că de multe ori unele lucruri le gândesc unii şi îi pun pe alţii să le facă publice) şi vorbea despre necesitatea unui amestec rasial într-o lume a viitorului, şi să fie o combinaţie europeano-asiatico-africană, pentru a da un „om al viitorului”, un om mai puternic, mai rezistent şi care să aibă calităţile de diverse feluri ale unuia şi ale altuia.

Ei, pornind pe această direcţie, am găsit multe alte lucruri. Și am găsit foarte multe personaje, luări de poziţie, cărţi, discursuri şi altele, în ideea necesităţii dispariţiei rasei albe, care provoacă toate necazurile şi toate cataclismele, războaiele şi tot. Într-o viitoare lume, văzută de aceşti gânditori, în care să fie pace şi linişte şi să curgă laptele şi mierea şi nimeni să nu se mai duşmănească cu nimeni, pentru a se întâmpla acest lucru vor trebui să dispară şi rasele, nu numai popoarele – şi, cum zicea şi Soros (am găsit nişte declaraţii de-ale lui într-un ziar suedez) că trebuie să dispară omul alb: femeile albe trebuie să se împerecheze cu negri, bărbaţii albi cu negrese şi cu asiatice, ceea ce ne duce într-un complot de o dimensiune, de un cinism… Şi am găsit foarte multe referiri la această teorie care, de fapt, funcţionează deja şi este pusă în practică ca un genocid împotriva rasei albe.

Acum, m-aş duce mai departe. De fapt, problema nu este rasa albă. Adevărata luptă, adevăratul mobil, adevărata ţintă a acestor oameni şi a acestor transformări ale lumii este, de fapt, creştinismul. Aici este. Nu-i interesează neapărat rasa albă, dar rasa albă este cea care, într-o măsură mai mare, mai mică, într-o formă sau alta, este mărturisitoarea lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Aici este, de fapt, vechea, anunţata, permanentă luptă a diavolului cu Dumnezeu. Ce încearcă diavolul? Să strice lucrarea lui Dumnezeu. Dacă nu poate să o strice, atunci să o pervertească, să o schimbe sau să o distrugă.

Aici duc toate lucrurile, chiar şi cele legate de revoluţia sexuală, şi cele legate de revoluţia rasială, acest Turn Babel răsturnat, adică construit pornind de la amestecuri. E inversul Turnului Babel: Dumnezeu i-a amestecat pe oameni, limbi, rase – acum se încearcă să se refacă o unică rasă, care să se ducă şi să se ridice împotriva lui Dumnezeu.

„Nu terorismul este problema, ci pierderea identităţii”

– Au fost voci la noi în ţară care au spus că acest „centru cultural”, să-i spunem, această comunitate va duce şi la apariţia terorismului.

– E posibil orice, pentru că, din momentul în care primeşti fără discernământ o altă populaţie care vine dintr-o cu totul altă civilizaţie, cultură, religie, obiceiuri, tradiţii, istorie, atunci primeşti tot ce au ei; poate şi bune, nu zic nu… Discuţia mea şi despre islamizarea Europei de Vest nu este de pe o poziţie contrară musulmanilor. Problema mea nu e cu ei, problema mea e cu ce se întâmplă aici. Bun, atunci când primeşti astfel de populaţii într-un număr mare, brusc nu se mai poate face o integrare graduală, aşa cum s-a făcut la început în Vest, pentru că intrau puţini, şi familiile încercau cât mai mult (de exemplu, în Franţa) să se franţuzească, ca să fie acceptate alături de localnici. Acum nu se mai întâmplă nici acolo. În Franţa, noile generaţii nu se mai identifică absolut deloc ca francezi – se identifică ca algerieni, marocani sau musulmani. În principiu, cam 70% din musulmanii din Franţa nu se identifică ca francezi.

Terorismul nu este problema, pentru că este o chestie peticită şi încurcată, de nu mai ştii unde să-i găseşti capătul şi care e firul de început, care e ăla bun şi care sunt cele false. Deci nu terorismul este problema, problema este acest pericol al pierderii identităţii – şi nu pierderea identităţii naţionale, ci pierderea identităţii creştine. Ele sunt cumva legate.

În ultima vreme m-am gândit, deşi am scris mult pe tema asta a identităţii naţionale şi a naţiunii (chiar am făcut la un moment dat o asociaţie cu nişte prieteni, se numeşte „Liga pentru Identitate Naţională”), am început să stau să mă gândesc mai serios şi, când am să pot,  chiar am să încerc să văd dacă nu cumva ar trebui să abandonăm chestiunea cu „naţiunea” şi cu „identitatea naţională” şi să ne întoarcem la „popor” şi la „identitatea etnică”, pentru că poporul român este creştin, nu naţiunea. Pentru că naţiunea, aşa cum e definită ea acum, naţiunea este toată lumea. Şi atunci cred că ar trebui să ne întoarcem la ceea ce ei, aceşti gânditori şi plănuitori ai schimbării lumii au făcut cu 100-150 de ani în urmă, şi anume inventarea noţiunii de „naţiune”, de „stat naţional”, ca să lovească în imperii şi regate. Deci ei, inventând chestia asta – e o chestie foarte parşivă, la care nu m-am gândit până acum –, ea duce în acelaşi timp şi la altceva decât identitatea etnică, în final. Adică dizolvă şi distruge, sau reduce la mică importanţă noţiunea de „popor” şi de „identitatea poporală”, să-i zic aşa. Poporul român a trecut prin istorie chiar dacă a fost separat, chiar dacă nu a fost într-un singur stat, chiar dacă nu a avut o identitate naţională, poporul român a trecut prin istorie în diverse state, dar a trecut ca popor creştin, oriunde a fost.

M-am mai gândit la chestia asta şi uitându-mă la evrei – pentru că ei îşi păstrează această identitate etnică oriunde au fost, oriunde se duc, de aceea şi trezesc animozităţile pe care le trezesc: ei de 2.000 de ani nu au avut nici o naţiune, dar unde s-au dus un evreu, doi evrei, au fost „poporul evreu”, chiar dacă nu au fost toţi. E foarte important şi e foarte interesant. Sunt foarte multe lucruri de învăţat de la evrei. Ca să mă întorc, e interesant de văzut dacă nu cumva trebuie să recuperăm poporul, că poporul este în final neamul.

„Trebuie să gândim cu capul nostru!”

– Aţi atras foarte clar atenţia asupra pericolelor care ne pândesc – dar oare semenii noştri conştientizează cât de grav este aceste proiect, ce pericole ne pasc?

– Semenii noştri… unii da, unii înţeleg, adică am văzut din reacţia lor, comentariile sunt foarte clare. Unii înţeleg acest lucru, alţii nu înţeleg, alţii nu înţeleg pentru că nu pot, unii pentru că sunt mercenari în slujba unuia sau altuia, mulţi, din păcate – şi nu e vina lor – sunt spălaţi pe creier. Diavolul are la îndemână atât de multe arme, ca să le spun într-un fel, sau atât de multe obiecte ale amăgirii şi ale vrăjirii oamenilor, ca niciodată în istorie. Această dezvoltare tehnică – şi de aici explozia bunurilor de consum, explozia bunăstării, oarecum, că oricât am fi de în urmă, în medie se trăieşte mai bine decât se trăia în trecut. Dar e adevărat că, în acelaşi timp, este mult mai puţin timp de reflecţie, mult mai puţină disponibilitate de a gândi şi, după cum s-a dovedit de fapt şi în decursul istoriei, bunăstarea duce la păgânism, ateism, desfrâu şi la toate celelalte, pentru că omului îi e foarte greu să facă un echilibru, adică să profite şi să trăiască şi bine, şi în acelaşi timp şi moral, şi dedicat celorlalţi. E foarte complicat şi, din câte ne arată istoria de până acum, de fiecare dată când o civilizaţie a ajuns să fie prosperă, a eşuat în acelaşi mod lamentabil.

Speranţa mea este că dacă am sădit ceva într-un om, în doi oameni, în trei oameni – o îndoială, o întrebare, o certitudine – îmi justific existenţa şi munca.

– Să ne gândim la înaintaşii noştri, la Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Constantin Brâncoveanu… Ce ar trebui să facă creştinii zilelor noastre acum, în situaţia aceasta, când noi am dat gratuit atâta teren musulmanilor?

– Ar trebui să facă nişte lucruri nu numai în legătură cu această temă. Adică ar trebui să fie în primul rând mai cumpătaţi şi să lase, să deschidă uşa fiinţei lor către întrebări şi să caute răspunsuri, ar trebui să se informeze. Am mai scris de multe ori şi chiar spun: nu credeţi ceea ce vi se spune, nu luaţi pe nemestecate! Verificaţi-i pe cei care vă spun una sau alta, vedeţi cine sunt, ce viaţă au, ce traseu au avut – mai ales când vă spun lucruri importante. Că vine unul şi spune ceva, şi noi: ha, ia uite ce-a spus cutare… Și începem să strigăm. De unde ştii că ce a spus e bun? Hai să vedem ce interese s-ar putea să aibă. Deci trebuie să ne ţinem informaţi, dar nu cu toate prostiile care ni se dau, cu nu-ştiu-ce a mai făcut nu-ştiu-cine şi ce s-a mai întâmplat, ce dezmăţ, ce desfrâu… Astea oricum există, nu trebuie să ne ţinem informaţi pe ele. Trebuie să fim informaţi cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, să fim corect informaţi. Trebuie să ne documentăm, trebuie să gândim cu capul nostru după ce primim informaţiile şi concluziile şi, eu ştiu, ipotezele altora.

Și, după ce facem lucrul ăsta, trebuie ieşit în stradă. Nu ieşit în stradă cu balamuc, ci ieşit în stradă în tăcere, cu pancarte, cu ce vrei, dar ieşit în stradă şi spus pentru ce. Trebuie să iasă presiune, pentru că, până la urmă, ei, autorităţile, factorii de decizie, demnitarii noştri, fiind majoritatea nişte infractori, unii dovediţi, alţii potenţiali, nu ştiu decât de frică. La ei nu există bunul-simţ, nu există simţul răspunderii, nu există simţul datoriei, nu există ruşine. Conştiinţa le este sigilată cu şapte peceţi, a pus diavolul acolo sigiliu şi a spus: „Bravo, băiete, închidem bine, bag-o ascuns!”.

Și atunci trebuie ieşit în stradă liniştit, ferm, chiar în tăcere. Tăcerea e chiar mai înfricoşătoare decât urletul. Imaginaţi-vă o mulţime de o sută de mii de oameni care sunt undeva comasaţi şi tac, şi nu se aude nimic, şi stau în faţa unei clădiri. Cred că la un moment dat ăia din clădire ar ieşi pe ţevile de canalizare.

Și mai cred că dacă majoritatea românilor s-ar ruga, am sta mult mai bine. Acum, că nu este numai tema asta – asta e acum, dar să ne gândim la toate celelalte teme. Dacă majoritatea românilor s-ar ruga nu ca să le dea Dumnezeu ceva sau să le ia ceva ce-i doare şi să le dea ceva ce e bun, dar dacă s-ar ruga pentru neam, pentru binele celorlalţi, pentru binele vecinilor, sau al aproapelui, am sta foarte bine, probabil. Dar nu stăm. În final, ar fi foarte bine.

„Un loc al rezistenţei unor mărturisitori creştini”

– Cum vedeţi viitorul? Sunt speranţe ca la noi să se întâmple ceva bun, sau dacă se întâmplă ceva rău să putem lua atitudine şi să spunem un „Nu” hotărât?

– Mi-e greu, nu-mi dau seama… Asta numai Dumnezeu o ştie. Am argumente şi într-un sens, şi într-un altul, dar în acelaşi timp sunt atât de conştient că numai voia lui Dumnezeu şi numai Dumnezeu poate şti ce va fi şi cum va fi, pentru că trăim nişte vremuri foarte complicate, complicate la maxim de diavol, şi normal că noi ne lăsăm prinşi cu plăcere în acest joc. Sunt sisteme cu mult mai multe variabile, cu mult mai multe ecuaţii, trăim într-o lume în care nu mai ai timp să gândeşti de câte lucruri se întâmplă şi în viaţa noastră de zi cu zi, în viaţa multora. Singura relaţie este cu Dumnezeu.

Acum, sunt lucruri cu flux şi cu reflux. Văd că la oraş lumea este în Biserică, şi sunt mulţi tineri, ceea ce e important. În acelaşi timp, la ţară lucrurile se degradează şi sunt tot mai mulţi bătrâni, iar tinerii de la ţară sunt poate mai pierduţi ca cei din Bucureşti. E greu de dat un răspuns, pentru că trebuie să faci nişte evaluări.

Eu sper, pe baza unor cuvinte pe care le-au mai spus unii Sfinţi, unii Părinţi de-ai noştri sfinţiţi dar încă necanonizaţi de Biserică, eu sper că s-ar putea întâmpla minuni aici, şi să fie un loc al rezistenţei unor mărturisitori creştini, nu doar unii risipiţi pe ici şi pe colo – şi atunci asta ar însemna o izbândă.

Material realizat de Raluca Tănăseanu