Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

34. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. 35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. 36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? 37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? 38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. 1. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

Fiecare sistem ideologic sau politic își are propriul lui simbol vizual, semn care zugrăveste un aspect semnificativ al istoriei si crezului său. Cei care au trăit în vremea regimului comunist își aduc aminte, cu siguranță, de prezenţa exagerată a simbolului comunist (secera şi ciocanul) pe toate materialele propagandistice, pe toate instituțiile şi în toate mijloacele media. Acest semn vizual, promovat de regimul comunist încă din anul 1917, reprezenta alianța dintre ţărănime şi proletariat şi a fost împrumutat dintr-o pictură belgiană. Astăzi simbolul este interzis în unele ţări fost comuniste, dar continuă să trezească nostalgii printre urmaşii socialiştilor în unele locuri.

Nazismul, un alt sistem politic opresiv, şi-a avut propriul simbol: zvastica. Acest simbol, apărut în urmă cu vreo şase milenii, a fost considerat un semn sfânt în hinduism, janinism şi budhism. Majoritatea templelor indiene au ca decorațiune acest simbol, iar el reprezintă spiritul creator şi prosperitatea. Prin anii 1870 a ajuns cunoscut şi în Europa, în urma cercetărilor arheologice de la Troia făcute de Heinrich Schlieman, iar apoi a fost preluat ca un simbol al identităţii ariene şi utilizat de către adepţii filosofiei naziste. Astăzi folosirea simbolului nazist este pedepsită cu închisoarea în cele mai multe ţări.

Nu doar sistemele politice, ci şi cele religioase își au propriile însemne. Mahomedanismul este simbolizat prin semilună. Cea de-a doua religie ca număr de adepţi, după creștinism, își promovează cu tot mai mult curaj semnul vizual peste tot, chiar şi în Europa creștină. Budhismul este reprezentat prin floarea de lotus și prin roata cu opt spiţe. Această filosofie orientală, bazată pe învăţăturile gânditorului indian Gautama Siddhartha, folosește în special floarea de lotus pentru a reda procesul de purificare a trupului, vorbirii şi minţii. În majoritatea imaginilor Buddha este prezentat stând pe un tron, într-o floare de Lotus total deschisă.

Deși inițial Iudaismul a evitat folosirea semnelor şi a simbolurilor vizuale, din cauza fricii de a încalca porunca a doua a Legii care interzicea confecționarea chipurilor cioplite, astăzi Iudaismul modern a adoptat Steaua lui David. Maghen David (Scutul lui David) este un element emblematic în decorarea sinagogilor şi a materialelor de promovare evreiască.

Nici creștinismul nu face excepție de la folosirea semnelor vizuale. Cine vizitează catacombele romane poate observa cu uşurinţă simbolurile specifice folosite de urmaşii lui Hristos. Păunul, ca simbol al veşniciei; porumbelul, ca simbol al purităţii; palmierul, ca simbol al victoriei sau peştele, ca simbol al botezului, sunt cele mai frecvente semne vizuale din primele secole creștine.

Alfa şi Omega: Literele greceşti alfa şi omega, care sunt prima şi ultima litera ale alfabetului grecesc, simbolizează faptul că Dumnezeu este „începutul şi sfârşitul” sau eternitatea. Simbolurile au fost utilizate pe scară largă la începutul creştinismului şi, de asemenea, apar în catacombele romane. Peştele – un simbol al botezului, taina iniţiatică primordială a creştinismului. Numele grecesc al peştelui (IHTYS) a devenit pentru creştinii antici un acrostih hristologic – Iesus Hristos Theou Yios Soter – însemnând “Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”. Agnus Dei (Mielul lui Dumnezeu): „Agnus Dei” în latină înseamnă „Mielul lui Dumnezeu”. Un Agnus Dei este o reprezentare vizuală a lui Iisus ca un miel care face sacrificiul suprem de ispăşire pentru păcatele omenirii. Păstorul: păstorul cu mielul pe umeri, o aluzie la parabola oii pierdute, din evanghelie, atunci când este prezent în spaţiile funerare ale primilor creştini, este un simbol al grijii lui Hristos pentru sufletul celui decedat. Porumbelul: simbol al Duhului Sfânt și folosit mai ales în reprezentările Botezului Domnului. El simbolizează, de asemenea, eliberarea sufletului după moarte și este folosit pentru a aminti de porumbelul lui Noe, un vestitor de speranță. Ancora este un simbol al credinţei şi al speranţei pe care creştinul le are prin Hristos. Hrisma (XR) este una dintre cele mai vechi simboluri de cruce folosite de creștini. Acesta este format prin suprapunerea primele două litere ale cuvântului „Hristos”, în limba greaca. Crucea: cel mai răspândit şi mai cunoscut simbol creştin, potrivit lui Tertulian, era utilizat deja din secolul al doilea de către Biserica primară. Datorită complexităţii învățăturii creștine uneori creștinii au folosit şi alte simboluri: ieslea, ca simbol al nașterii; barca, simbol al propovăduirii; ştergarul, ca simbol al smereniei; amvonul, ca simbol al predicării; tronul, ca simbol al autorității.

Dintre toate simbolurile creștine, cel care s-a impus cel mai puternic în conştiinţa şi practica Bisericii creștine este crucea. Oare, de ce? Crucea este simbolul morții Fiului lui Dumnezeu, al modului prin care s-a realizat ispășirea noastră. Mântuitorul spune: ”Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34).

Atunci când Fiul lui Dumnezeu a murit, o bună parte dintre evrei şi romani n-au dorit să asiste la acest spectacol. Unii erau familiarizați cu scena răstignirii şi nu mai doreau să asiste la un astfel de eveniment, în timp ce alții nu puteau privi scene atât de barbare. Totuși, pe dealul Golgotei, la picioarele Crucii, câteva categorii de oameni, au privit scena răstignirii.

Prima categorie era cea a spectatorilor (Luca 23, 35). Spectatorii reprezintă o categorie aparte de oameni. Ei sunt preocupaţi de latura artistică a vieții. De cele mai multe ori rolul lor este unul pasiv. Ei urmăresc cu atenție evenimentul, comentează prestaţia celor implicați în desfășurarea acțiunii, aplaudă sau dezaprobă. Crucificarea a fost o metoda de pedepsire născocită de barbari şi preluată de greci şi romani. Era probabil cea mai crudă metodă de execuție deoarece prelungea agonia condamnatului. Victima putea suferi zile în şir fără să moară. Când au adoptat această practică romanii au rezervat-o criminalilor şi celor ce comiteau jafuri şi tâlhării. Iudeii nu erau tare încântaţi de acest mod de execuție, dar odată cu trecerea timpului s-au obișnuit cu acest spectacol dezgustător. Istoria spune că generalul roman Varus a crucificat odată 2000 de evrei, iar numărul curioșilor care asistau la astfel de evenimente era tot mai numeros. Cu prilejul crucificării lui Hristos numărul de spectatori trebuie să fi fost mare, deoarece Proorocul din Nazaret devenise celebru prin cuvintele rostite, minunile săvârşite şi curajul de a-i înfrunta pe liderii evrei şi romani. Răstignirea Domnului Iisus a atras, fără îndoială, mulți curioși, chiar dacă pentru mulți pedeapsa pe care El a primit-o era una nedreaptă.

Şi astăzi, ca şi acum 2000 de ani, la picioarele Crucii, în preajma Domnului Iisus, există mulți spectatori. Oameni care analizează creștinismul, care studiază viața Bisericii, care privesc de la distanță ceea ce se întâmplă. Unii își dau cu părerea despre creștinism, alții aprobă sau detestă activitățile bisericii, în timp ce alții participă la întrunirile religioase doar ca simpli spectatori. Ești şi tu, oare, în această masă mare a spectatorilor?

Cea de-a doua categorie este cea a batjocoritorilor (Luca 23; 35, 36, 39). Biblia vorbește despre trei categorii de oameni care făceau parte din acest grup: clasa politică, liderii religioşi şi oamenii de rând. Toți își bat joc de Dumnezeu, de lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Sarcasmul, ironia sunt armele lor preferate. Ai avut parte de o naștere miraculoasa, ai propovăduit o învățătura deosebită, ai făcut atâtea minuni şi ai vindecat atâţia oameni, ai declarat că ești mai mult decât un tâmplar… Acum, fă o minune, dă-te jos de pe cruce, mântuieşte-te pe tine şi apoi pe alții, dacă ești Alesul lui Dumnezeu!”

Răspunsul Mântuitorului, la strigătele şi acuzele lor a fost unul de-a dreptul devastator: ”Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!” Câtă dragoste şi compasiune în atitudinea Lui! O atitudine de-a dreptul dumnezeiască! Şi astăzi, ca şi acum 2000 de ani, la picioarele Crucii, în preajma Domnului Iisus, există mulți batjocoritori. Oameni care ironizează creștinismul, care batjocoresc jertfa lui Hristos, care încearcă prin cuvintele şi acțiunile lor să minimalizeze rolul Fiului lui Dumnezeu în istorie. Conducători politici care persecută urmaşii Domnului Iisus, scriitori care răspândesc otrava necredinţei, oameni simpli care prin traiul lor dezonoreaza jertfa de pe Cruce. Faci şi tu, oare, parte din rândul batjocoritorilor?

Cea de-a treia categorie este cea a susţinătorilor (Luca 23; 26, 27). La poalele Crucii erau oameni care susţineau cauza Alesului lui Dumnezeu. Lor nu le era ruşine să se identifice cu El, nu le era teamă să-şi declare public crezul, erau dispuşi să-şi rişte viața pentru cauza Lui. Simon din Cirena, un agricultor ce se întorcea obosit de la muncă, I-a purtat crucea. El a acceptat să împartă povara suferinţei cu Domnul său. Femei şi bărbați anonimi, tineri şi bătrâni, se tânguiau în urma Lui. Ioan, cel mai tânăr dintre ucenici; Maria, mama Lui; Maria Magdalena stăteau la poala Crucii ( Ioan 19, 25). Iosif și Nicodim, membrii de vază ai Sanhedrinului erau printre susţinătorii Lui. Probabil că văzând dedicarea lor, curajul Său de a merge la cruce, pentru a muri, a crescut. Şi astăzi, ca şi acum 2000 de ani, la picioarele Crucii, în preajma Domnului Iisus, există mulți susţinători. Oameni care sunt dispusi să ducă mai departe mărturia Evangheliei, creștini care plâng pentru cauza lui Hristos, oameni care dăruiesc din timpul şi banul lor ca Împărăția lui Dumnezeu să câștige noi teritorii. Scriitori care prin pana lor apără credința, compozitori care prin inspiratia lor însufleţesc bisericile, predicatori care prin lucrarea lor contribuie la mântuirea sufletelor sau lideri care prin legile votate garantează libertatea de exprimare, fac parte din marea masă a susţinătorilor lui Hristos. Ești, oare, şi tu un susţinător al cauzei Sale?

Cea de-a patra categorie este cea a moștenitorilor (Luca 23; 40, 41, 42). Moartea lui Hristos n-a fost zadarnică. Sutaşul roman a rămas impresionat de moartea Mântuitorului, iar unul din tâlharii condamnaţi L-a rugat să-i mântuiască sufletul. Acesta şi-a recunoscut vinovăţia, a strigat după îndurare, a dorit să dobândească viața veșnică. În ultimele clipe ale vieții, a căpătat îndurare. Dintr-un tâlhar nelegiuit a devenit copil al lui Dumnezeu şi moștenitor al Împărăţiei cerurilor. Apostolul Pavel, în epistola către Galateni, afirmă că cei care aparțin lui Hristos sunt şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor. Viața veșnică începe în momentul acceptării lui Hristos ca Domn și Mântuitor personal. Cei care cred în jertfa Fiului lui Dumnezeu dobândesc, prin credință, statutul de moştenitori ai cerului. Moştenirea pe care o primim nu este perisabilă, trecătoare. Noi suntem cetățeni ai cerului, iar pelerinajul nostru pământesc nu este altceva decât o călătorie spre patria promisă. Şi astăzi, ca şi acum 2000 de ani, la picioarele Crucii, în preajma Domnului Iisus, există mulți moştenitori. Oameni care şi-au mărturisit păcatul, şi-au recunoscut vinovăţia, şi-au pus speranțele în promisiunile lui Hristos. Oameni care nu se intimidează de ceea ce spun alții, ci se încred în Dumnezeu. Prin credinţa în El, milioane de oameni au primit cetățenia cerului. Ei s-au bazat pe spusele Mântuitorului şi au dobândit, prin har, dreptul de a fi moştenitorii unei Împărații care nu se clatină şi nici nu se dezintegrează. Este, oare, şi numele tău înscris în cartea vieții? Ești tu moștenitor al vieții veşnice?

Deși ar fi putut alege ca simbol ieslea, ştergarul, barca, amvonul sau tronul, creștinii au ales totuși crucea. Oare, de ce această alegere? Dacă ar fi ales ieslea, mesajul Evangheliei ar fi fost doar pentru copii; dacă ar fi ales ştergarul, mesajul Evangheliei ar fi fost doar pentru cei săraci; dacă ar fi ales barca, mesajul Evangheliei ar fi fost doar pentru pescari; dacă ar fi ales amvonul, mesajul Evangheliei ar fi fost doar pentru predicatori, iar dacă ar fi ales tronul, mesajul Evangheliei ar fi fost doar pentru conducători.

Alegând crucea, creştinul poate înțelege semnificaţia morții ispăşitoare şi poate descifra taina cuvintelor rostite de Fiul lui Dumnezeu. La picioarele Crucii omul poate decide din ce categorie vrea să facă parte. La picioarele Crucii el poate îngenunchea şi poate spune: ”Adu-ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!”

Purtarea crucii vine în viaţa noastră numai atunci când alegem deliberat să împlinim voia lui Dumnezeu şi să ne îndeplinim chemarea noastră specifică. Fuga de înfăptuirea voii lui Dumnezeu este fuga de cruce. Evlavia nu se vede în darul pe care îl ai, ci în crucea pe care o porţi. Caută să te apropii nu de oameni cu daruri deosebite, ci de cei care poartă crucea. Observă diferenţa între un om care are un dar şi unul care poartă o cruce. Dacă porţi crucea, orice dar pe care îl ai, îl foloseşti pentru slava Lui. Fără cruce tot ceea ce ai foloseşti pentru slava ta. Fuga de cruce este fuga de a-L slăvi pe Dumnezeu. Dacă cauţi daruri şi refuzi să porţi crucea, crezi că nu eşti suficient de lăudat, de apreciat, de înălţat de oameni şi tânjeşti după alte daruri care să realizeze tânjirile inimii tale. Şi de ce ai căuta alte daruri, dacă cele pe care le ai nu le întrebuinţezi pentru slava lui Dumnezeu?

De aceea iubesc crucea, căci fără ea nu pot să fac nimic pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Oamenii care nu poartă crucea nu pot să nască oameni purtători de cruce. Nu aprecia oamenii după lucrările în care se implică, ci după roadele lor. Fă distincţia între lucrări şi roade. Oamenii care produc roadele firii pământeşti în viaţa lor, nu trăiesc pentru slava lui Dumnezeu indiferent de ceea ce fac. Mulţi oameni şi multe comunităţi sunt moarte şi sunt în drum spre cimitir… Au nevoie de înviere, de o întâlnire cu Domnul Bisericii, dacă nu, curând vor fi îngropate. Ceremonia înmormântării a început… Se fac opriri, se rosteşte o predică, se cântă o cântare frumoasă, dar e în drum spre cimitir. Tot ceea ce mai fac este să împodobească coşciugul (clădirea). Sunt într-o vale de oase uscate…

Să nu fie!