20 septembrie 2015 – Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

În 20 septembrie 2015, Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, am sfinţit după Sfânta Liturghie racla cu părticele din moaştele Sfinţilor Mucenici Filumen şi Fotini

Mulţumim doamnei Dorina Roman, donatorul raclei.

Noul Mucenic Filumen de la Fântâna lui Iacov

Sfântul Filumen – după numele de mirean, Sofoklís – s-a născut la Nicosia, pe 15 octombrie 1913. Părinţii lui erau evlavioşii Gheorghe şi Magdalena. Era frate geamăn cu Părintele Elpídios, după lume – Alexandru, şi de mici s-au osebit prin dragostea de Dumnezeu şi de aceea, de foarte curând s-a aprins în ei dorul după viaţa monahicească. În anul 1927, în vârstă fiind de numai 14 ani, au plecat amândoi la Sfânta Mănăstire Stavrovoúni, după ce au primit binecuvântarea duhovnicului lor, dar şi a evlavioşilor lor părinţi. Acolo au rămas aproape 6 ani, până când exarhul Preasfântului Mormânt i-a luat ca să înveţe carte la Gimnaziul Patriarhiei Ierusalimului, unde în 1934 erau deja elevi ai cunoscutei Şcoli a Sfântului Sion.

În 1937 au fost tunşi în monahism, Sofoklís primind numele de Filumen, iar Alexandru, numele de Elpídios. Pe 5 septembrie al aceluiaşi an au fost hirotoniţi diaconi şi în 1939 au absolvit Gimnaziul Patriarhiei. Părintele Elpídios a plecat din Ţara Sfântă, pentru a sluji în alte locuri. Sfântul Filumen a rămas la Ierusalim vreme de 45 de ani încheiaţi, până la martiriul său. În 1943 a fost hirotonit preot şi după ce a trecut prin diferite slujiri în Patriarhie, dovedind totdeauna răspundere, frica lui Dumnezeu şi arătând multă dragoste faţă de Părinţii aghiotafiţi şi faţă de toţi oamenii, pe 8 mai 1979 a fost trimis la Fântâna lui Iacov, unde a slujit până la moartea sa martirică din 29 noiembrie al aceluiaşi an. Acolo se confrunta cu multe probleme din partea evreilor fanatici care în continuu îl ameninţau că, dacă nu părăseşte Fântâna şi dacă nu ia icoanele Răstignitului, îl vor omorî. El însă le răspundea că nu va părăsi niciodată acest loc de închinare, ci că era gata chiar să primească şi moarte martirică, rămânând un credincios paznic al acestui loc de închinare.

Cu o săptămână înainte de martiriul său, un grup de sionişti fanatici au venit la mănăstirea Fântânii lui Iacov, pretinzând că acesta este un loc sfânt al evreilor şi cerând ca toate crucile şi icoanele să fie înlăturate. Desigur, Sfântul le-a atras atenţia că pardoseala pe care călcau datá din vremea Împăratului Constantin, cu a cărui poruncă, înainte de anul 331 d.Hr., s-a înălţat aici o sfântă biserică creştină care a funcţionat ca atare vreme de 16 veacuri şi că s-a aflat sub administraţia samaritenilor opt veacuri înainte de crearea statului israelitean. Restul bisericii iniţiale fusese distrus în secolul al VII-lea, în timpul năvălirii lui Sáhi Hosrán Parnís, când evreii din Ierusalim au găsit bun prilej şi i-au măcelărit pe toţi creştinii din oraş. Grupul de sionişti a plecat proferând ameninţări şi ocări pe care creştinii locului le îndură în mod obişnuit în Ţara Sfântă.

După câteva zile, în după-amiaza zilei de 29 noiembrie a anului 1979, ziua de pomenire a Sfântului Mucenic Filumen, pe o ploaie torenţială cumplită, nişte evrei fanatici au intrat în spaţiul mănăstirii Fântânii lui Iacov şi, în timp ce Sfântul săvârşea Vecernia, l-au atacat cu topoarele, l-au maltratat şi la urmă l-au omorât. Martiriul lui a fost cumplit: tăierea în bucăţi mărunte a celor trei degete prin care îşi făcea semnul Crucii arată că e fost cumplit chinuit în încercarea de a-l face să se lepede de credinţa creştină. Faţa i-a fost crestată cu bestialitate în chipul Crucii. În continuare, au profanat Biserica şi Crucea şi au aruncat o grenadă distrugând locul.

Este zguduitoare mărturia părintelui Sofronie, cel care a luat în primire cinstitele moaşte ale martirului, ca să îl îmbrace şi ca să îl pregătească pentru înmormântare. El spune că trupul lui a rămas cald şi flexibil 5 zile după martiriul său şi că Sfântul „l-a ajutat” pe Părintele Sofronie să îl îmbrace. Tulburătoare este de asemenea şi mărturia fratelui său după trup, părintele Elpídios, care, deşi se afla la mii de kilometri depărtare, a auzit glasul părintelui Filumen care i-a spus: „Fratele meu, mă omoară spre slava lui Dumnezeu. Te rog, nu mă răzbuna!”

Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Mucenic Filumen pe 29 noiembrie, iar moaştele lui cele izvorâtoare de bună mireasmă şi făcătoare de minuni se află în noua biserică, impunătoare, care a fost construită la Fântâna lui Iacov, spre cinstirea Sfintei Fotini Samarineanca, a Sfântului Filumen şi a Sfântului Iustin. Ctitorul acestei noi biserici este Arhimandritul Iustin, căruia Sfântul Filumen i se arată adeseori şi îl păzeşte de atacurile fanaticilor evrei care continuă ameninţările împotriva părintelui Iustin şi a sfântului loc de pelerinaj. Mii de ortodocşi sosesc an de an aici, ca să se închine la sfintele lui moaşte de la Fântâna lui Iacov, din Samaria.

Părticele din moaştele lui şi din epitrahilul pe care îl purta când a fost omorât, precum şi icoana de faţă se află şi în Grecia, la Sfânta Mănăstire a Sfinţilor Augustin de Iponia şi Serafim de Sarov din Tríkorfo, Fokída.

Părintele Sofronie, prietenul Sfântului Filumen, scrie:

Răposatul Părinte Filumen ne spunea că în fiecare vineri, mulţi evrei religioşi veneau să se roage la Fântâna lui Iacov. Mereu îi ziceau să îşi ia toate icoanele şi pe Cel Răstignit şi să plece, pentru că fântâna asta e a lor şi nu a noastră. Altfel, se va căi amar, dar va fi prea târziu. Încă de când a venit acolo în continuu îl ameninţau. Dar Părintele Filumen ştia evreieşte şi le închidea gura [cu argumentele sale]. Nu a anunţat niciodată poliţia, ca să îl aibă în urmărire şi nici el nu îşi închipuia că îl vor omorî.

Pe 16 noiembrie (29 noiembrie, după noul calendar) a plouat puternic cu fulgere şi tunete, toată ziua – potop. Au găsit prilej, că nu venise nimeni la mănăstire din pricina vremii urâte, şi s-au dus să îl omoare la Fântâna lui Iacov, între templu şi altar, aşa cum au făcut şi cu Prorocul Zaharia, tatăl Înainte-mergătorului. La ceasul slujirii vecerniei s-au năpustit asupra lui, Domnul a văzut câţi erau şi l-au omorât măcelărindu-i cu topoarele faţa şi degetele de la mâna dreaptă. De asemenea, i-au zdrobit maxilarul, i-au scos un ochi, iar pe celălalt i l-au strivit.

Cum au intrat în mănăstire numai Domnul a văzut, pentru că paznicul plecase la ora 4 după-amiaza şi închisese mănăstirea. Asasinatul a avut loc pe la ora 5. A doua zi dimineaţă paznicul a venit pe la ora 7. A strigat: „Părinte Filumene!”, a strigat din nou, în camera lui nu l-a găsit. A mers în biserică şi l-a găsit mort, într-o baltă de sânge. Îndată a anunţat poliţia, iar poliţia, Patriarhia. Au venit îndată Episcopul Cesareei, Vasilie, Episcopul Petrei, Gherman, părintele Grigorie, părintele Meliton, părintele Dionisie şi alţii.

După ce l-au omorât, au aruncat şi o grenadă în afara proscomidiarului şi le-au făcut pe toate bucăţi. Nici măcar un sfeşnic n-au mai găsit întreg, nici icoanele. Iar Domnului nostru Răstignit I-au tăiat mâna dreaptă. Sfintele potire, pângărite. Era atât de înfricoşătoare priveliştea, de parcă nu ar mai locuit acolo nimeni de ani de zile.

L-au dus la morgă. După ce i-au făcut autopsie la Tel Aviv, pe 21 noiembrie [după calendarul vechi] ne-au anunţat [să venim să îl luăm]. Am mers împreună cu alţi trei părinţi ai Patriarhiei şi ni l-au dat gol. Când i-am întrebat unde îi sunt hainele, ne-au spus că sunt la Neapoli. Din fericire, luasem cu noi toate cele de trebuinţă, ca să îl îmbrăcăm. Dar nu vă puteţi închipui, când ni l-au dat bucăţi, chipul îi era de nerecunoscut, purta semnele martiriului, fusese măcelărit aşa cum perşii îi măcelăriseră pe părinţii de la Mănăstirea Sfântului Savva şi pe părinţii altor mănăstiri. […] Cinci zile l-au ţinut în frigider. Şi totuşi era foarte moale, ca şi cum nu ar fi fost mort. Când am început să îl îmbrac – pentru că ceilalţi nu puteau să o facă, nu suportau să îl vadă din pricina maltratărilor la care fusese supus – i-am spus Părintelui Filumen, ca şi cum ar fi fost viu:

– Părinte al meu, acum o să mă ajuţi să te îmbrac, pentru că, vezi, sunt singur.
Când am început să-l îmbrac şi i-am pus flanela, prima mână îndată a coborât-o singur. La fel şi cealaltă mână. Şi picioarele, la fel. Îi adunam picioarele, ca să îi trag hainele şi când terminam le întindea singur. La piciorul stâng, jos, avea o lovitură de topor.
De la morgă l-am dus la Patriarhie. Slujba de înmormântare a avut loc la Sfânta Tecla, în mijlocul părinţilor Aghiotafiţi, a fraţilor răposatului şi a multor altora. Au venit chiar şi mulţi oameni de alte credinţe, şi musulmani, şi imami. De ce însă toţi aceştia? Pentru că toţi îl iubeau şi veniseră să îi dea ultima sărutare. Ce tânguire! Ce plângere! Ce jale a fost aceasta!

De dimineaţă, până la înmormântarea în Sion, Guvernul a trimis poliţie lângă Părinţii Aghiotafiţi, de teama represaliilor. Au fost luate măsuri severe. Şi mort se temeau de el. Sângele lui, aşa cum am spus, să îi găsească până la al patrulea neam, aşa cum spune Evanghelia.

Fântâna rămâne încă închisă. Nimeni nu se încumetă să meargă acolo înainte de a se curăţi locul în urma uciderii fericitului Părinte Filumen. Patriarhia a protestat la Guvern, din partea căruia s-au făcut multe promisiuni. Însă, „la poarta surdului poţi să baţi cât vrei,” [că nu te aude nimeni], după cum spune şi proverbul. Biserica Fântânii arată ca după bombardament.

Pe Părintele Filumen toţi l-am plâns, pentru că era un era un părinte duhovnicesc bun şi sfânt. […] Cei desăvârşiţi moştenesc Împărăţia cerurilor. A îndurat un scurt martiriu şi acum se numără în rândul Cuvioşilor Mucenici.

Cu ale lui mijlociri, de-a Domnul să ne învrednicim şi noi Împărăţiei Cerurilor!

Sfânta Mare Muceniță Fotini

Sfânta Mare Muceniță Fotini samarineanca (gr. Photini; sl. Svetlana; română Luminiţa), cea întocmai cu apostolii, este cea care l-a întâlnit pe Mântuitorul Iisus Hristos la puțul lui Iacov. După tradiție, Apostolii au botezat-o pe femeia samarineancă din Sihar cu numele de Fotini, adică ”cea luminată”. Prăznuirea ei se face la data de 26 februarie dimpreună cu cei care au mucenicit împreună cu ea și în duminica a cincea după Sfintele Paști („Duminica Samarinencii”).

Viața

Evanghelia după Ioan (4, 5-42) relatează întâlnirea Fotiniei, femeia samarineancă, cu Domnul Iisus Hristos la puțul lui Iacov patriarhul. Ea s-a pocăit după discuția avută cu Mântuitorul și L-a propovăduit pe Iisus ca fiind Hristosul. De aceea, este considerată ca fiind printre primii care au propovăduit pe Hristos ca Vestea cea Bună împlinită.

Fotini a adus la Hristos mai întâi pe cele cinci surori ale sale (sfintele Anatoli, Foto, Fotis, Paraskevi și Chiriachi) și pe cei doi fii ai săi (Sf. Fotinos, cunoscut și ca Victor, și Sf. Iosie). Toți au propovăduit pe Hristos.
După moartea martirică a apostolilor Petru și Pavel, sfânta Fotini a părăsit Samaria și Siharul cu întreagă familia sa și a călătorit la Cartagina, unde au propovăduit pe Hristos.

Mucenicia

În anul 66, pe vremea lui Nero, împăratul Romei, s-a pornit prigoană mare împotriva creștinilor. Căci după ce sfinții apostoli Petru și Pavel au pătimit mucenicia, căutau și pe ucenicii lor să-i piardă. Sfânta Fotini, aflându-se cu Iosi, fiul ei, în cetatea Cartaginei, în Africa, propovăduia acolo Evanghelia lui Hristos, cu îndrăzneală. Iar Victor, fiul ei cel mai mare în vârstă, făcând vitejii mari în războiul cu avarii, care se ridicaseră cu oaste asupra romanilor, a fost făcut general de către împărat și a fost trimis, după aceea, în Italia, ca să chinuiască pe toți creștinii ce se aflau acolo. Ducele Sebastian, care era în Roma, auzind de el și chemându-l la sine, i-a zis: știu bine, generale, că ești creștin, și mai știu că maica ta împreună cu Iosi, fratele tău, urmau lui Petru. Dar ceea ce ți-a poruncit împăratul caută să faci cu toată nevoința, ca să nu-ți primejduiești viața. Atunci Victor i-a zis: eu vreau să fac voia cerescului și nemuritorului Împărat; cât privește însă porunca împăratului Neron, ca să chinuiesc pe creștini, nici măcar nu pot să aud un lucru ca acesta. Atunci ducele îi zise: te sfătuiesc, Victore, ca pe un bun prieten, că de vei ședea la judecată și vei cerceta pe cei ce se cunosc că sunt creștini și-i vei chinui, vei plini și voia împăratului și vei dobândi și averile creștinilor. Dar trimite știri maicii tale și fratelui tău să nu-și mai arate pe față învățăturile lor, învățând pe elini, ca să se lepede de credința părintească, pentru ca să nu cazi și tu în nevoie până în cele din urmă; ci să vă păstrați credința în Hristos, precum voiți. Victor însă i-a zis: departe de la mine să fac una ca aceasta și să chinuiesc vreun creștin sau să iau ceva de la dânsul sau să sfătuiesc, cum zici tu, pe mama mea sau pe fratele meu ca să nu propovăduiască pe Hristos Dumnezeu; ci încă mai vârtos și eu propovăduitor al lui Hristos sunt și voi fi, ca și ei, și suntem gata să primim orice rău ce ni se va întâmpla. Atunci ducele zise: eu, frate, te sfătuiesc ceea ce îți este de folos, iar tu vei vedea ce vei face. Acestea zicând ducele, îndată a orbit și a căzut jos, din pricina unei dureri neașteptate și crude a ochilor și a rămas fără glas. Ridicându-l de la pământ, cei ce se aflau acolo, l-au așezat pe un pat, și a zăcut trei zile nevorbind nimic. Apoi, după trei zile, a strigat cu glas mare, zicând: unul este Dumnezeu: Cel al creștinilor! Și Victor intrând la dânsul i-a zis: cum de te-ai schimbat așa, îndată? Iar el i-a zis: mă cheamă Hristos, dulcele meu Victor! Și îndată catehizându-l și învățându-l, l-a botezat și după ce a ieșit din apă, îndată a văzut și a slăvit pe Dumnezeu. Văzând mulțimea această minune s-a înfricoșat ca nu cumva să pățească și ei asemenea, de nu vor crede și au venit către Victor de s-au botezat.

După aceasta a ajuns la urechile împăratului Nero, că Victor, generalul Italiei și Sebastian ducele cetății propovăduiesc învățătura lui Petru și a lui Pavel și a celorlalți apostoli și că aduc pe toți la Hristos. Încă și că mama generalului, Fotini, cu Iosie fiul ei, trimiși fiind la Cartagina, făceau și ei asemenea. Împăratul, fierbând de mânie, a trimis slujitori să aducă pe creștinii de acolo, bărbați și femei, la Roma. Atunci Domnul s-a arătat acestor creștini zicându-le: „Veniți către Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi. Nimic să nu vă temeți, că Eu sunt cu voi și Nero cu ai lui va fi biruit”. Iar către Victor, a zis: „De acum Fotin va fi numele tău, căci mulți luminându-se prin tine, vor veni la Mine; iar cuvântul tău va întări pe Sebastian spre mărturisire; și fericit va fi cel ce se va nevoi până la sfârșit”. Și au fost descoperite și sfintei Fotini toate cele ce erau să i se întâmple mai târziu. Purcezând ea de la Cartagina cu mulțime de creștini, a ajuns la Roma cea mare. Și s-a tulburat toată cetatea, zicând: cine este aceasta, care a venit cu atâta mulțime? Dar ea, cu îndrăzneală, mărturisea pe Hristos. Atunci a fost prins de către soldați și Fotin fiul ei, împreună cu Sebastian ducele. Iar sfânta mergând mai înainte de dânșii, s-a înfățișat lui Neron, cu Iosie și cu cei ce erau cu dânsa. Și Neron i-a zis: pentru ce ați venit la noi? Iar sfânta i-a spus; pentru ca să te învățăm să te închini lui Hristos. După aceea cei ce se găseau de față au adăugat: Sebastian ducele și Victor generalul, cei ce tăgăduiesc credința în zeii voștri, au venit la Roma. Și împăratul a poruncit să-i aducă, și venind ei înăuntru, la împărat, acesta le-a zis: ce aud despre voi? Și sfinții i-au răspuns: câte ai auzit despre noi, împărate, toate sunt adevărate. Iar el privind cu căutătură sălbatică asupra sfinților, le-a zis: vă lepădați de Hristos sau voiți mai degrabă să pieriți într-un chip cât se poate de groaznic? Dar sfinții, ridicând ochii spre cer, au zis: O, Hristoase, Împărate al cerului, să nu se întâmple niciodată una ca aceasta, ca să ne despărțim de credința și dragostea pe care le avem către Tine!

Apoi împăratul a întrebat iarăși pe sfinți: care este numele vostru? Iar sfânta i-a zis: eu am fost numită Fotini de Iisus Hristos, Dumnezeul meu; iar surorile mele: cea de a doua, care s-a născut după mine, se numește Anatoli; a treia, Foto; a patra, Fotida; a cincea, Paraschevi; și a șasea, Chiriachi. Iar fiii mei aceștia: cel dintâi se numește Victor, care a fost numit mai pe urmă de Domnul meu Iisus Hristos, Fotin; iar al doilea, care este cu mine, Iosi. Atunci Nero a zis: cu toții v-ați înțeles între voi să vă supuneți la chinuri și să muriți pentru Nazarinean? Și sfânta a zis: da, toți pentru Dânsul, cu veselie și cu bucurie, vom muri. Atunci împăratul a poruncit să fie supuși toți sfinții la cele mai grele chinuri, până ce vor înceta să mai creadă în Hristos. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinții au îndurat toate felurile de chinuri, mărturisind cu tărie că Hristos este Dumnezeu. Aceasta a făcut ca mulți dintre chinuitori și dintre păgâni care erau de față să creadă în Dumnezeul creștinilor și să mărturisească pe Hristos Dumnezeu adevărat. Din pricina aceasta au fost și ei supuși la chinuri și uciși fiind au primit cununa muceniciei dimpreună cu sfânta Fotini și cu toți sfinții care erau împreună cu ea.