1 februarie – Sfintele Muceniţe Perpetua şi Felicitas

Vibia Perpetua, o tânără mamă în vârstă de douăzeci şi doi de ani, şi-a scris în închisoare jurnalul cu faptele petrecute în timpul arestului, vizitele pe care le primea, vedeniile şi visele avute; ea a continuat să îşi aştearnă în scris însemnările până în ajunul zilei în care au avut loc torturile de pe urmă. „Am fost aruncaţi în temniţă – scria Perpetua – şi m-au cuprins fiori de groază, deoarece niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiţi unii peste alţii, simţeam că ne sufocăm de căldură, pentru că soldaţilor nu le păsa de noi”. Împreună cu Perpetua, aparţinând unei familii nobile din Cartagina (oraşul Thuburbo Minus (Tebourba de astăzi), situat la peste 40 de km de Cartagina, în Tunisia), au mai fost închişi: Saturnin, Revocat, Secundulus şi Felicitas, o sclavă tânără din familia Perpetuei. Toţi erau catehumeni şi se pregăteau pentru Botez.

Nu peste mult, alături de cei cinci a venit şi catehetul lor, Saturn, şi astfel au putut să primească Botezul înainte de a fi aruncaţi la fiarele sălbatice şi decapitaţi în arena din Cartagina, în ziua de 7 martie a anului 202. Secundulus a murit în închisoare din pricina lipsei de hrană şi de aer. Felicitas aştepta să devină mamă şi se ruga lui Dumnezeu ca ceasul naşterii să vină cât mai curând, ca nu cumva să fie despărţită de tovarăşii ei de suferinţă şi de martiriu. Într-adevăr, copilul s-a născut cu două zile înainte de data fixată pentru intrarea în arenă – a fost o naştere dureroasă care a făcut-o pe Felicitas să sufere şi să plângă mult. Un soldat, în dispreţ, îi aruncă aceste cuvinte: „Ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiare?” Plină de credinţă şi demnitate, Felicitas îi răspunde: „Acum sunt eu cea care suferă; atunci însă nu voi mai fi eu, ci Hristos va suferi pentru mine!”.

În acea epocă de credinţă şi de sânge, a fi creştin însemna un risc permanent: riscul de a sfârşi viaţa într-un circ, ca hrană pentru fiarele sălbatice şi curiozitatea bolnăvicioasă a mulţimii. Perpetua avea un copil încă în faşă. Tatăl ei, care nu era creştin, venea zilnic şi o implora să renunţe la „rătăcirea” ei, se târa în genunchi înaintea ei, îi amintea datoriile faţă de făptura plăpândă ce avea să rămână fără mamă. Ar fi fost de ajuns un singur cuvânt pentru a se reîntoarce în familia ei. Dar Perpetua, stăpânindu-şi cu greu plânsul, repeta: „Nu pot, sunt creştină”.

Amintirile şi însemnările scrise ale Perpetuei au fost adunate într-o carte cu titlul „Passio Perpetuae et Felicitatis”, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei”, carte completată apoi de o altă mână, probabil de Tertulian (155-220); ni se descriu torturile din urmă ale acestor două femei, care au fost puse în arenă spre a fi zdrobite de coarnele ascuţite ale unei vaci sălbatice înfuriate, iar la urmă li s-au tăiat capetele. Prospeţimea acestor pagini a trezit admiraţie şi înflăcărare în sufletele a zeci de generaţii de cititori. Mare parte din întâmplările istorisite sunt privite din interior, prin ochiul atent şi delicat al unei femei deosebite, care observă multe amănunte ce ar fi putut fi trecute cu vederea de un observator din afară. Istorisirea vie şi într-o formă aleasă a Perpetuei, istorisire scrisă la cererea celor cu care se afla în închisoare, rămâne o mărturie luminoasă şi înălţătoare a credinţei şi a dragostei lor faţă de Hristos Mântuitorul.

Cuvântul Perpetua este forma feminină a adjectivului perpetuus=neîncetat, care durează totdeauna; desigur, a fost luat ca prenume pentru a exprima dorinţa părinţilor ca fiica lor să rămână totdeauna cu ei, să le fie totdeauna fericită. Felicitas=fericire, la vechii romani era numele unei zeiţe, a fecundităţii şi a fericirii. Ulterior a devenit un prenume obişnuit dat fetiţelor care erau considerate că aduc bucurie părinţilor, familiei.

Istoria mişcătoare a Sfintelor Perpetua şi Felicitas a făcut cunoscute aceste două nume, care astăzi însă nu mai sunt folosite decât foarte rar; ele rămân totuşi o expresie limpede a aceea ce Dumnezeu ne oferă tuturor: Fericirea Perpetuă.