„Războiul cu gândurile, un război nuclear” – Pr. Constantin Coman

Trăim într-o vreme în care, deşi oamenii sunt tot mai încurcaţi la minte cu tot felul de gânduri şi păreri, se dă tot mai puţină atenţie lumii interioare. Dar de la gând încep toate – şi lucrul acesta l-au înţeles cel mai bine luptătorii cu armele duhului. Pe ei i-am chemat în acest număr al revistei să ne vorbească despre războiul cu gândurile, să ne vorbească prin experienţa şi înţelegerea unuia dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi profesori de teologie ai Bisericii noastre, Părintele Constantin Coman.

– Părinte, trăim vremuri în care Ortodoxia pare destul de puţin cunoscută, chiar și de ortodocşii care merg la biserică. Mă refer la războiul gândurilor, la căderile pe care le au oamenii prin gânduri și la exigenţele Evangheliei, de felul cuvântului pe care îl spune Mântuitorul: „Curăţiţi partea dinlăuntru a paharului” Matei 23:26. Cum să procedăm concret, care ar fi calea pe care trebuie să o urmăm ca să curăţim inima noastră de patimi şi să nu ne mulțumim doar cu a mărturisi la spovedanie de fiecare dată aceleaşi lucruri?

– Este, într-adevăr, o problemă esenţială. O problemă care pleacă de la faptul că suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin, victime ale unei perspective dominant exterioare a lucrurilor, materialiste, aș spune. Am căzut aproape toți – şi credincioşi, şi cler, şi popor, şi ortodocşi, şi neortodocşi – am căzut sub această presiune şi nu mai dăm importanţă la ceea ce este înlăuntru, nevăzut, la ceea ce nu prinde cheag, gest, act, atitudine materială. Or, dacă ne întoarcem la dumnezeieştile Evanghelii, şi mai ales după aceea, dacă urmărim toată Tradiţia răsăriteană, care este exprimată atât de închegat în monumentele literare binecunoscute (în Paterice, în Filocalii, în Vieţile Sfinţilor, până la literatura mărturisitoare contemporană nouă), vedem că războiul se duce înlăuntru – „războiul nevăzut”, cum spunea Sfântul Nicodim Aghioritul, şi Părinţii în general. Războiul se duce la nivelul gândului, la nivelul deciziei lăuntrice. Dar pentru asta trebuie multă conştiinţă de sine, o profundă cunoaștere a lumii tale lăuntrice. Oamenii să se oprească asupra sinelui, să se oprească din vâltoarea aceasta extraordinară, să opună rezistență acestui aspirator uriaș care-i absoarbe continuu și complet înspre afară. Nu este simplu.

Acuma, noi înşine, dacă stăm şi reflectăm un pic, ne dăm seama că, într-adevăr, miezul lucrurilor este duhovnicesc, este sufletesc, este gând, este suflu, este intenţie. Noi ştim că dumnezeieştile Evanghelii promovează ceea ce putem numi nu o morală a faptelor, ci o morală a motivaţiei faptelor, deci a gândului care generează fapta, ceea ce este extrem de important. Și putem verifica şi noi în propria noastră experienţă, puţină câtă este, că, de fapt, gândul care generează fapta face ca fapta să fie bună sau să fie rea, să fie ziditoare sau să fie demolatoare. Acelaşi lucru, în funcţie de gândul care îl generează, poate fi în egală măsură o virtute sau poate fi un păcat. Şi atunci înţelegem că jocul major este acolo, la nivelul gândului – dar e foarte greu să ne sustragem presiunii explozive a culturii materialiste care ne-a cuprins aproape pe toți.

Iată, şi noi investim atât de mult în afară: în imagine, în vizibilitate, în presă, în televiziune: „Să se vadă, să se vadă!”, şi evident că ne îngrijim foarte mult de ceea ce se vede şi nu ne mai îngrijim de ceea ce nu se vede. Dar un om atent, chiar cineva care nu este neapărat aşezat în cele bisericeşti şi în cele creştineşti, poate să ne „citească”, că, de fapt, în grija noastră pentru imagine se ascunde un gând lăuntric rău, că noi vrem să plăcem oamenilor, nu vrem să plăcem lui Dumnezeu. Iată cum ne trădăm noi înşine. Dumnezeieştile Evanghelii, într-adevăr, ne trimit la partea dinlăuntru a paharului. Discursul Mântuitorului Hristos, în ansamblul lui, priveşte această zonă unde se nasc gândurile, unde se nasc intenţiile, unde se motivează faptele noastre și atitudinile noastre. Acolo se motivează. Lupta cea mare se dă acolo – acolo se încuibează şi patimile noastre, acolo se înrădăcinează şi virtuţile noastre: la nivelul inimii, la nivelul gândului ascuns, şi acolo se generează duhurile care ne stăpânesc, care pot fi, de cele mai multe ori, rele. Iată, din păcate, duhul leneviei, duhul lăcomiei, duhul desfrânării, duhul trufiei, duhurile nenumărate și spurcate. Tot acolo se aşază şi Duhul lui Dumnezeu.

Cultura noastră, cultura Evangheliei, şi în mod special cultura Bisericii Răsăritene este o cultură a lăuntricului. Şi mă bucur că puneţi în discuţie această problemă, pentru că, într-adevăr, cred că aceasta ar fi una din replicile majore şi foarte necesare pe care trebuie să le dăm astăzi lumii: că pentru noi, cei din Biserică, cei care suntem Biserică, cei ce mărturisim că suntem Biserică a lui Dumnezeu, important este nu ce se vede, important este ce nu se vede. Important este ce e în lăuntrul omului. Cu gândul omului poți să răstorni lumea asta. Şi avem, sigur, mărturia aceasta de la Paterice, de la Părinţii pustiului, de la pustnicii de astăzi din mănăstiri, din munţii noştri, de la Sfântul Munte Athos, care, înlăuntrul lor, după ce se curăţă de tot bombardamentul acesta al gândurilor, în duhul lor cuprind lumea întreagă. Cred că asta este una din problemele majore. Trebuie să arătăm lumii prin felul cum vieţuim, prin felul cum trăim, prin felul cum ne mişcăm, că pentru noi inima contează, cultura lăuntrului, a interiorului.

„Unde nu este luptă cu gândul, omul e deja cucerit de faptă”

Apoi un alt aspect este acela că noi suntem atât de copleşiţi de gânduri, încât n-avem nici capacitatea să le recenzăm, să le consemnăm. Îmi vine în minte acum o scenă din Pateric, cu un Părinte care, de altfel, în obşte părea a fi un pic nebun (cum se făceau unii dintre ei, nebuni pentru Hristos), şi râdea aşa, „ca prostul”, cum zicem noi astăzi, şi Părinţii îl socoteau ca atare, chiar dacă erau pustnici împreună cu dânsul. Şi vin trei fraţi ca să cerceteze obştea şi cer binecuvântare de la Stareţ ca să-i lase să vadă toate chiliile Părinţilor. Şi Stareţul zice celui care-i îndruma: „Numai la nebunul ăla să nu te duci cu ei”. Dar ei au simţit că s-au dus peste tot şi n-au descoperit ce căutau. Până la urmă au plecat fără să-l vadă. Şi Părintele Stareţ s-a întrebat: „Măi, daʼ de ce-au vrut aceşti Părinți să se ducă la fratele?”. S-a dus atunci el, şi-l găseşte pe frate făcându-şi lucrarea sa duhovnicească, dar când a văzut că intră Stareţul, a început să râdă prosteşte, cum râdea de obicei. Şi-i zice Starețul: „Nu mă mai amăgeşti! Care-i lucrarea ta? Ce faci tu aici în chilie?”. Şi atunci i-a spus: „Eu, de dimineaţă, când mă scol, am în faţa mea două coşuleţe şi mai multe pietricele. Când îmi vine un gând bun, pun o pietricică în coşuleţul din dreapta; când îmi vine un gând rău, pun o pietricică în coşuleţul din stânga. Şi dacă până seara se adună mai multe pietricele în coşuleţul cu gânduri rele, nu mănânc în ziua aceea”.

Ca să înţeleagă cineva la ce nivel se duce lupta! Ia să-şi propună cineva din lume, ca noi, să consemneze de-aşa manieră gândurile! N-ar putea să facă faţă nici cinci minute, darămite o zi întreagă, la câte gânduri trec prin minţile noastre. O avalanşă! Mintea noastră este ca un univers plin de meteoriți, cum zic Părinţii, este o răspândire, o risipire permanentă. De altfel, tot Părinţii definesc lumea ca o risipire. „Ce este lumea? O risipire”, zice un Avvă. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra lucrurilor. Bătălia acolo trebuie dată şi bătălia acolo trebuie câştigată. Că dacă te-a biruit vrăjmașul la nivel de gând, după aceea eşti rob.

Gândul bun și gândul rău

– Vorbeaţi de gândul bun şi gândul rău. Dar cum ar putea fi evaluat un gând ca fiind bun? Cel rău e mai evident; dar cel bun?

– Eu nu cred că e o mare problemă, ca să fim oneşti cu noi înşine, mai ales pentru cei care vieţuiesc la un nivel foarte jos, adică grosier. O mare problemă începe să devină când urcă cineva la lupta foarte subţire. Cum spun şi Părinţii: „La subţirimea gândurilor, puţini Părinţi ajung”. Dar la vieţuirea asta a noastră cred că nu sunt probleme mari, că toţi simţim că, dacă-mi vine gândul să mănânc, de exemplu, şi am mâncat deja, acela nu-i un gând bun. Dacă-mi vine gândul să plec şi nu am o treabă, acela nu-i un gând bun. Sigur, nu e foarte greu de văzut că, de obicei, gândurile dominante din mintea fiecăruia şi din inima fiecăruia sunt stârnite de patimile dominante. Asta-i foarte important. Deci un om care-i deja capacitat de patima desfrâului va fi cercetat continuu de gânduri desfrânate: şi când vede o femeie, şi când n-o vede, și când vede pe cineva mai serios, şi când vede pe cineva mai neserios, şi când mănâncă, şi când bea, şi când doarme, şi când se scoală. Cineva care este cuprins de patima iubirii de arginţi, de exemplu, acela va fi dominat de gândurile care izvorăsc din această patimă: cum să economisească, cum să se lăcomească la bani, cum să facă mai mulţi, cum să adune, cum să înşele, tot timpul. Cineva care este dominat de duhul stăpânirii, adică al iubirii de stăpânire, tot timpul va fi preocupat de cum să se impună în relațiile cu ceilalți, începând cu cel de aproape, soțul sau soția, și ajungând până la preocuparea de a conduce mulțimi de oameni.

Dacă cineva îşi face această analiză şi îşi identifică patimile, atunci nu e greu să identifice şi gândurile, care sunt rele şi care sunt bune. Există şi un nivel unde este foarte greu să distingem gândurile, de aceea a lăsat Biserica noastră şi Dumnezeu i-a luminat pe Părinţii noştri ca să existe practica confruntării cu duhovnicul. Atunci când suntem în dilemă, mergem şi întrebăm: „Părinte, ce să fac?”. Marii Părinţi ai pustiului fac lucrul ăsta: „Părinte, am gândul să cercetez pe Avva cutare, e bine sau nu e bine?” (care, în sine, poate să fie gând bun, dar în contextul foarte concret al persoanei în cauză poate să fie vătămător). Un Părinte de la Pateric cinci ani de zile a testat un gând dacă să meargă să cerceteze pe un alt Părinte. Cinci ani de zile! Şi, după cinci ani de zile, trage concluzia că e bine să meargă. Deci un gând în sine poate să fie bun, că merg la un Avvă, dar poate să fie şi un gând viclean, că mă scoate vrăjmaşul din chilie, de exemplu, şi pe drum, până ajung la Bătrân, mi se întâmplă o ispită. Eu cred că nu suntem la acel nivel – puţini dintre noi vor fi fiind, că sunt oameni ai lui Dumnezeu peste tot care să fie atât de sensibili şi atât de curaţi încât să ajungă să aibă o bătălie în a distinge gândul, care-i bun şi care-i rău. Eu cred că noi le ştim foarte bine, n-avem însă sensibilitatea să le sesizăm, nici nu suntem atenţi când ne-a capacitat un gând rău, şi-am şi făptuit gândul rău!

Patima desfrânării, un fel de posedare

– În zilele noastre vedem la tot pasul lucruri spurcate, cum ar fi imaginile desfrânate, care sunt deja încărcate cu toată lucrarea respectivă. Ce facem în contextul acesta cu mintea? Cum ne păzim de acest război?

– Ăsta-i chiar un război nuclear. Pentru că, aşa cum constatăm ca duhovnici, războiul acesta pe care-l dă vrăjmaşul în intimitate este extrem de greu de dus – nu mai e, de fapt, un război al gândului, pentru că deja lumea aceea urâtă, desfrânată a pătruns înlăuntrul tău. Este un fel de posesiune, dacă vreţi. Profesorul Matsoukas[1], foarte interesant, într-un tratat de Demonologie, vorbeşte despre această demonizare a omului (adică în parte demonizare, nu vorbim de o posedare completă), deci de o posedare de rău de aşa manieră, încât parte din om este capacitată de un anume tip de duh, şi-atunci nici nu mai este vorba de gând acolo – ar fi fost bine să fie bătălia de gând! –, acela este un posedat, nu mai are şansa să se elibereze singur, decât cu multă rugăciune pentru dânsul.

Tot de la Pateric îmi vine în gând o întâmplare – sunt în atmosfera Patericului în ultima vreme: se luptă un Părinte cu un gând de desfrânare câțiva ani de zile şi nu reuşeşte să-l biruie, la pustie. Şi spune Părinţilor: „Fraţilor, ce să fac?”. Și atunci s-au pus toţi la rugăciune pentru dânsul şi aşa a biruit gândul. În astfel de situaţii, după părerea mea, rămâne numai alergarea la „doctor”, cum se spune, la preot, la spovedanie, cu multă căinţă, iar cei din jur, Părinţii, să se roage pentru tine. Că deja starea asta – ce se întâmplă acum cu tinerii, dar şi cu vârstnicii, faptul că devin captivi acestui spectacol – e o boală. Eu o asimilez posedării, şi nu este întâmplător acest lucru…

– Vă referiți la consumul de pornografie?

– Da, consumul de pornografie, şi orice fel de spectacol asimilat lui.

– Mai e și posibilitatea să vezi din întâmplare o imagine desfrânată undeva, de exemplu. Stărui asupra ei un timp, câteva secunde. Din ce moment se poate spune că o astfel de întâlnire poate să constituie un păcat pentru mintea ta?

– Este o dezbatere la Părinţii pustiei dacă gândul rău în sine este păcat sau dacă nu este păcat. Dacă ți-a venit un gând rău, cum spuneați, ai văzut o imagine și ți-a rămas un gând, sau doar ți-a venit un gând (pentru că gândul vine), Părinţii spun că nu, gândul rău, dacă a venit, nu e în sine păcat. Numai dacă te însoţeşti lui, dacă te îndulceşti cu el şi dacă-l faci faptă. Spunea cineva că viclenia la nivelul gândului, numai gândită, nu e viclenie, după cum nici dreptatea numai gândită nu e dreptate. Deci numai când ea se înfăptuieşte de o anumită manieră. Dar gândul este prima treaptă.

– Aici este tragismul culturii în care suntem expuşi prin văz lucrurilor…

– Aici este şi o perversiune cumplită. Pentru că vrăjmaşul atât de mult a meşteşugit lucrurile, încât îl aruncă pe om într-o zonă virtuală, nici măcar reală. Deci se consumă în gol, de-o manieră absolut penibilă şi grotescă. Aceasta, după părerea mea, e marea victorie a vrăjmaşului, este un fel de onanie – de fapt, chiar onanie este, pentru că nu se întâmplă la nivelul firii.

Părelniciile – părerile false, neîntemeiate

Eu cred că, dacă vorbim pentru oamenii din lume, în mod special, nu trebuie să ducem discuția la nivelul acesta elaborat. Problemele noastre sunt la nivelul foarte de jos, grosier. De exemplu, ca duhovnic vă spun, o mare problemă în zona aceasta a luptei cu gândurile sunt ceea ce numesc eu părelniciile – ceea ce i se pare omului că este un lucru, fără a fi în realitate. Părelnicia asta se transformă într-un gând stăruitor, care pune încet, încet, stăpânire pe noi. I se pare cuiva că soţul sau soţia nu se poartă cum se cuvine, sau într-un anumit context n-a fost atent sau în alt context n-a fost, să zicem, generos. I se pare. Şi acea părelnicie, în contextul unei relaţii care nu este îngrijită, creşte, creşte, creşte, până generează o lume falsă. Din experienţa mea, cele mai multe victime în zona noastră, a oamenilor care trăim aici, în lume, sunt generate de aceste părelnicii.

Eu mă străduiesc la spovedanie, de când mi-am dat seama că unele lucruri pe care mi le spuneau oamenii pot fi nişte părelnicii, să le arăt că sunt gânduri primite și alimentate continuu de eventuale coincidenţe: „A, deci, iată, s-a întâmplat asta, înseamnă că se adevereşte ceea ce credeam eu”. Și cei doi, dacă n-au o comunicare foarte directă şi foarte deschisă, pot ajunge la situaţii dramatice. Eu le spun: „Măi, părelnicii sunt!”. „Nuuu…”. „Păi, stai să cercetăm. Ai vorbit cu dânsul sau dânsa, da? Ţi-a confirmat într-un fel?”. „Nu…”. Bine, mai este şi disponibilitatea foarte răutăcioasă să-l prinzi pe celălalt cu ceva, în lupta aceasta „care pe care” între cei doi.

Deci asta, după părerea mea, este o altă zonă care ar trebui să ne preocupe când vorbim despre gânduri: părelniciile, părerile false, neîntemeiate. Iată, geloziile patologice, de exemplu, acelea se nasc din gânduri false, din părelnicii, care se cultivă şi cresc, cresc în noi ca o bombă, pentru că ai lăsat gândul să se încuibeze în tine, şi pe urmă îl hrăneşti ca pe un şarpe. Asta este. Gând rău. De aceea spun Părinții să nu primim cu nici un chip înlăuntrul nostru gândul rău, ca și vorbirea de rău și judecata. Vă aduceţi aminte de Părintele Sofian cât de blând era cu toate, dar cât de aprig era împotriva judecării aproapelui? Pentru că judecarea aproapelui se întemeiază pe gândul rău. Şi gândul rău este cel care, dacă se încuibează, creşte ca un şarpe înlăuntrul tău. Pe fondul, sigur, al egoismului, al complexelor pe care le avem. Vrem să ne judecăm, să ne valorizăm prin comparaţie cu ceilalţi, şi tot dăm dimensiune gândurilor rele, privindu-i pe ceilalţi, iar celor bune, despre noi, de asemenea dimensiune.

– Pentru că l-aţi pomenit pe Părintele Sofian, țin minte că unui prieten, care îi mărturisea că are gânduri de desfrânare, i-a zis: „Vă rog mult, nu mai judecaţi”. Și a repetat: „Dar am gânduri de desfrânare, Părinte, eu nu…”. A crezut că nu a auzit bine. Dar Părintele, din nou: „Vă rog, nu mai judecaţi!”. Atâta a zis Părintele.

– Eu am avut discuţii cu Părintele Sofian pe acest subiect şi mi-a spus limpede, şi am întâlnit după aceea şi în literatura noastră bisericească: pe cel care judecă, judecata însăşi îl face foarte vulnerabil, şi Dumnezeu îl descoperă ca să cadă. Și cel mai frecvent păcat în care cade este desfrânarea. De aceea sunt foarte legate ele, numai omul nu le leagă, că n-are răbdare să facă această asociere, și nici să asculte, din păcate. Însă chestiunea aceasta este extrem de frecventă. Părelnicia, asociată cu suspiciunea, cu judecarea celuilalt, în România, la ora aceasta, sunt boli generalizate: toţi suspectăm pe toată lumea. A fost o epocă când s-a cultivat această suspiciune reciprocă, şi am rămas cu ea, şi suspectăm pe toată lumea: pe soţi, pe soţii, pe vecini, pe colegi, pe superiori, pe subalterni ş.a.m.d. Şi aceasta nu mai e un simplu gând înlăuntrul nostru, ci o stare lăuntrică dominantă, care creşte pentru că, în loc să luptăm cu ea, o hrănim continuu cu „argumente” indiscutabile. Nu ne dăm seama că hrănim șarpele din noi.

Sursa: familiaortodoxa.ro