Podoabe de gand

Toate pornesc de la gand: si cele bune, si cele rele; toate ale omului pornesc de la gandul omului. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata, trebuie sa-ti faci randuiala in minte, iar daca nu-ti faci randuiala in minte, nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte.

In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara: asa cum moara macina ce bagi pe moara, tot asa si mintea – macina ce bagi pe minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti: daca ai ganduri conforme cu voia lui Dumnezeu – deci daca ai ganduri bune -, esti om bun; daca ai ganduri rele, esti om rau.

Domnul Hristos spune ca „din prisosinta inimii graieste gura” si ca „omul cel bun, din comoara cea buna a inimii sale scoate cele bune, pe cand omul cel rau, din vistieria cea rea a inimii sale scoate cele rele” (Matei 12, 34-35). Tot Domnul Hristos a spus: „Nu se poate pom bun sa faca roade rele, nici pom rau sa faca roade bune” (Luca 6, 43). Comparandu-l deci pe om cu pomul, si roadele omului cu roadele pomului, Domnul Hristos se refera la ganduri, in sensul ca noi ne cunoastem pe noi insine dupa gandurile pe care le purtam in minte, ganduri care uneori se concretizeaza in cuvinte si fapte, iar alteori raman doar la nivelul gandului. Dar chiar si gandurile care raman la nivel de gand si care nu se traduc in cuvant sau in fapta pot fi cu pondere in viata omului, in asa fel incat gandurile cele rele il intineaza n om, iar gandurile cele bune il imbunatatesc pe om, il fac curat.

Deci, daca vrea cineva sa-si faca randuiala in viata, trebuie neaparat sa-si faca randuiala in minte.

Nu se poate ca cineva sa stea fara sa gandeasca; unii spun: „Eu pot sa stau fara sa gandesc nimic!” Dar nu-i adevarat… Cine zice asa, totusi gandeste ceva: gandeste ca nu gandeste. Asa ca, pana la urma, omul totusi gandeste.

Unde poate gasi omul gandurile cele frumoase si gandurile cele bune? Le poate gasi in Scriptura.

Fiind acum vorba despre „Podoabe de gand”, noi trebuie sa stim ca gandurile cele bune sunt toate o podoaba de gand, insa cele ce s-au scris in Evanghelie nu s-au scris ca sa impodobeasca ganduri, ci ca sa-l foloseasca pe om; adica nu s-a cautat o estetica literara, sa zicem, chiar daca sunt si lucruri foarte placute, foarte frumoase, care oricum impodobesc mintea. Dar cel care a scris n-a scris asa cum ai scrie o carte literara, o carte beletristica, anume ca sa placa si sa folosesti niste figuri de stil, anume ca sa fie frumos -si mai ales ca sa fie intai frumos si dupa aceea sa vina celelalte -, ci totdeauna s-a avut in vedere utilul, practicul.

In legatura cu gandurile din Noul Testament, de pilda, eu am ales in special trei texte, trei locuri din Noul Testament asupra carora ma opresc cel mai mult si mai bine si care imi si plac din punct de vedere al alcatuirii literare. Este vorba despre: „pescuirea minunata” (din Sfanta Evanghelie de la Luca, din capitolul 5), „spalarea picioarelor” (care s-a intamplat la Cina cea de Taina si pe care o descrie Sfantul Evanghelist Ioan, in capitolul 13) si istorisirea despre inaltarea Domnului Hristos (din capitolul 24 de la Luca si din Faptele Apostolilor, capitolul 1).

In ceea ce priveste „pescuirea minunata”, este o istorisire pe care o gasim numai in Sfanta Evanghelie de la Luca, in intelesul acesta de minune facuta la inceputul uceniciei a patru dintre cei doisprezece Sfinti Apostoli, si anume a lui Andrei, a lui Petru, a lui Iacov si a lui Ioan. De fapt, sunt doua pescuiri minunate in Noul Testament: una relatata in capitolul al 5-lea din Sfanta Evanghelie de la Luca si una in capitolul al 21-lea din Sfanta Evanghelie de la Ioan; amandoua sunt minunate, amandoua prezinta niste minuni de pescuire deosebita. Dar eu ma gandesc acum in primul rand la pescuirea minunata descrisa in Sfanta Evanghelie de la Luca.

Se spune ca, fiind Petru si Andrei dupa o noapte in care incercasera sa pescuiasca, isi spalau mrejele si voiau sa plece acasa. Atunci Domnul Hristos l-a rugat pe Petru – pe Simon, fiul lui Iona -, dupa ce a intrat in barca lui de pescar, s-o mane putin de la tarm, ca sa nu-L imbulzeasca multimea de oameni care erau de fata, si, din barca Sfantului Apostol Petru, a spus cuvinte de invatatura; dupa aceea, a zis: „Mana la larg si lasati mrejele in jos, ca sa pescuiti”.

Sfantul Apostol Petru a zis atunci: „Doamne, toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar, pentru cuvantul Tau – pentru ca zici Tu -, arunc mreaja in mare”. Prin aceste cuvinte, el isi arata, pe de o parte, parerea lui de pescar (parere care ar fi fost sa nu mai arunce nicio mreaja, pentru ca daca o noapte intreaga n-au prins nimic, nu se astepta sa mai prinda pesti, sa Pescuiasca dimineata), iar pe de alta parte arata ca, intrucat a zis Domnul Hristos sa mane la larg si sa arunce mreaja in mare, el renunta la gandul sau si primeste invatatura Domnului Hristos; si au prins multime mare de pesti.

Sfantul Apostol Petru a fost coplesit de aceasta minune si a cazut fata la pamant, in barca, in fata Domnului Hristos, si a zis: „Du-Te de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos”. Iar Domnul Hristos i-a spus: „Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 1-10).

Aceasta istorisire ne pune in atentie faptul ca noi trebuie sa-I dam dreptate lui Dumnezeu si sa facem ce vrea Dumnezeu, atunci cand am avea noi o alta parere decat ceea ce ne invata Domnul Hristos.

Am sa va spun acum o poezie scrisa de Zorica Latcu si intitulata „Cer nou”, o poezie in care se pomeneste si aceasta atitudine a Sfantului Apostol Petru, care a zis: „Du-te de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos!”

Cer nou

de Zorica Latcu

Grait-am ieri prin lacrimi cu Domnul si i-am spus:

„De noi cum nu ti-e sila, Preascumpul meu Iisus?

Cum nu-ti intorci Tu fata cu sila de la noi

Si cum mai vrei sa suferi faptura de noroi?

Cum vrei sa calce-n lume piciorul Tau curat

Cel care peste aripi de inger a calcat?

Cum poala prea curata, Stapane, n-o feresti,

In tina omeneasca sa nu Ti-o murdaresti?

Cum poti sa suferi, Doamne, miros de putregai,

Cand ai tamaia dulce a crinilor din rai?

Cum suferi bezna noastra, Tu, soare stralucit,

Cum poti sa rabzi ocara, Tu, Domnul prea slavit?

Si cum, fiind caldura iubirilor ceresti,

In inima mea rece Tu vrei sa locuiesti?

Tu, Cel ce stai in ceruri cu mari luminatori,

In iadul meu, Stapane, cum vrei sa Te cobori?

Ca Petru, ani de-a randul Te-am izgonit mereu:

Iesi de la mine, Doamne, ca pacatos sunt eu!

Dar n-ai plecat. Ba inca, cu pasul Tau curat,

Ai coborat tot cerul in iadul meu spurcat.

Cu pasul Tau pe mine de tot m-ai curatit,

Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai stralucit.

Si peste saracia mea goala ai intins

Un colt al hainei Tale si m-ai facut bogat,

Mi-ai dat inel, coroana, porfira de-mparat.

Mi-ai incaput in suflet, Tu, Cel neincaput,

Si sufletul meu, iata, cer nou Tu l-ai facut,

In sufletul meu astazi Tu insuti locuiesti

Cu Maica Preacurata, cu cetele ceresti.

Si pentru toate-acestea, Iisuse preaiubit,

In cerul nou din suflet sa fii in veci slavit.

In ceea ce priveste spalarea picioarelor, este o istorisire deosebita, in Sfanta Evanghelie de la Ioan (13, 4-15) – singurul care istoriseste spalarea picioarelor -, care este graitoare pentru faptul de a-L sti pe Domnul Hristos cinstitor al omului. Omul este cinstitor al Domnului, dar si Domnul Hristos este cinstitor al omului.

Dumnezeu spala picioarele omului! De ce? Pentru ca asa a vrut Domnul Hristos, ca aceasta sa ramana in constiinta ucenicilor Sai si sa ramana in constiinta Bisericii: sa se stie ca Domnul Hristos a spalat picioarele ucenicilor.

Stim, din istorisirea Sfantului Evanghelist Ioan, ca Sfantul Apostol Petru s-a impotrivit; s-a impotrivit din evlavie, din evlavia asa cum o intelegea el. A zis: „Doamne, Tu sa-mi speli mie picioarele?!” Si Domnul Hristos i-a spus: „Ceea ce fac Eu, tu nu intelegi acum, dar mai tarziu vei intelege”. Sfantul Apostol Petru a stat pe pozitia lui initiala si a zis mai departe: „Doamne, niciodata n-o sa-mi speli mie picioarele!” Atunci Domnul Hristos a zis catre el: „Daca nu te voi spala, nu ai parte cu Mine”. Sfantul Apostol Petru si-a dat seama de gravitatea faptului de a sta impotriva Domnului Hristos si a zis: „Doamne, nu numai picioarele, ci si mainile Si capul”. Iar Domnul Hristos a zis ca cel ce s-a imbaiat nu mai trebuie sa se spele decat pe picioare; iar dupa ce Domnul Hristos S-a asezat la masa impreuna cu ceilalti ucenici, a zis: „Voi Ma numiti pe Mine invatatorul si Domnul, si bine ziceti, caci sunt. Deci, daca Eu, invatatorul si Domnul, v-am spalat voua picioarele, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora. Pilda v-am dat voua, ca si voi sa va spalati picioarele unii altora” (ioan 13, 13-14).

Ceea ce a facut Domnul Hristos la Cina cea de Taina este un lucru pe Care il faceau in general oamenii din vremea aceea si din locurile unde a Propovaduit Domnul Hristos. Stim aceasta tot din Sfanta Evanghelie, de exemplu din Sfanta Evanghelie de la Luca, unde, in legatura cu femeia pacatoasa, e scris ca Domnul Hristos i-a spus fariseului care L-a primit: „Am intrat in casa ta si apa de spalat pe picioare nu Mi-ai dat; ea insa cu lacrimi Mi-a udat picioarele si cu parul capului ei le-a sters. Tu sarutare nu Mi-ai dat; ea insa, de cand am intrat, n-a incetat sa-Mi sarute picioarele. Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns; ea insa cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea iti spun-Iertate sunt pacatele ei cele multe, pentru ca mult a iubit” (Luca 7,44-47).

In legatura cu aceasta, Sfanta noastra Biserica are o alcatuire, impodobitoare de gand, care are urmatorul cuprins: „Lacrimi da-mi mie, Dumnezeule ca oarecand femeii celei pacatoase, si ma invredniceste sa ud preacuratele Tale picioare, care din calea ratacirii pe mine m-au izbavit, si mir de buna mireasma sa-Ti aduc Tie: viata curata, intru pocainta mie agonisita; ca sa aud si eu glasul Tau cel dorit: „Credinta ta te-a mantuit, mergi in pace!”. Asa a zis Domnul Hristos catre femeia pacatoasa careia i-a iertat pacatele: „Credinta ta te-a mantuit, mergi in pace”. Vrem si noi sa avem primire la Domnul Hristos si dorim ca aceasta sa se intample dupa ce si noi ii oferim ceva Domnului Hristos, si anume o viata curata, agonisita prin pocainta.

Pocainta inseamna parasirea pacatului, schimbarea de directie sufleteasca si o refacere a sufletului omenesc care trece de la rau la bine. Pocainta se face nu cu fata spre trecut, ci aducandu-ne aminte de negativele din trecut – pe care vrem sa nu le mai avem -, dar cu hotarare pentru viitor, hotarare pe care o luam in prezent.

Ar fi bine sa stim ca adevaratul timp al nostru este timpul prezent; timpul trecut este prezentul de altadata, iar viitorul nu-1 vom trai decat tot ca prezent. Noi ne gandim la viitor ca la ceva care va fi, insa in realitate viitorul se traieste ca si prezentul, ca si trecutul. Deci timpul nostru adevarat este prezentul: in prezent ne rezolvam toate lucrurile, si cele in legatura cu trecutul, si cele in legatura cu viitorul; prezentul este timpul nostru real, din care nu ne putem detasa nici in trecut, nici in viitor, ci prin amintire ne gandim la trecut, iar in prezent ne lucram viitorul, care va fi prezentul de maine, trecutul fiind prezentul de odinioara. Dar noi, cum am zis, nu ne putem detasa de prezent: prezentul e timpul nostru adevarat.

Asa ca, daca vrem sa ne pocaim, trebuie sa parasim pacatul, sa numai facem. Iar daca nu mai facem pacatul, facem in locul lui binele, realizam virtutile; iar prin virtutile pe care le facem ne realizam si deveni prin ele. De ce? Cum devine omul prin ceea ce face? Devine fiindca tot ce face: ceea ce gandeste, ceea ce vorbeste, ceea ce infaptuieste, ceea acumuleaza, ceea ce vede, toate se strang in existenta umana, asa incat o nu mai poate fi altceva decat ceea ce a gandit, decat ceea ce a vorbit, oe ceea ce a facut, decat ceea ce a acumulat, bine sau rau. De aceea oamenii sunt diferiti cu viata, pentru ca sunt diferiti cu gandirea si sunt diferiti cu trairea. Ceea ce putem noi face pentru noi insine este sa traim o viata asa cum ii place lui Dumnezeu, si atunci ne impodobim mintea, ne impodobim viata, ne impodobim fiinta noastra. Asadar, cerem de la Domnul nostru Iisus Hristos sa ne dea lacrimi – cerem sa ne dea El, fiindca noi n-avem -, cerem sa ne dea pocainta, care sa fie viata curata si sa fie mirul nostru. Tot ca o podoaba de gand putem considera si o alta zicere din slujbele oastre, si anume din slujba de la Pasti, cantarea a 5-a: „Sa pornim de dimineata (sa manecam) si, in loc de mir, cantare sa-I aducem Stapanului; si sa-L vedem pe Hristos, Soarele dreptatii, tuturor viata rasarind”.

Pentru ca a venit vorba de randuiala de slujba de la Pasti, as vrea sa pun in atentie si alte ziceri de la aceasta slujba. Spunem, in ziua de Pasti si in toata Saptamana Luminata, si apoi in duminicile urmatoare si in sarbatorile care vin, pana la injumatatirea praznicului, cuvinte ca acestea:

„Ziua invierii, popoare, sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cantam cantare de biruinta”;

„Sa ne curatim simtirile si sa-L vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina a invierii. Si, cantandu-I cantare de biruinta, luminat sa-L auzim zicand: Bucurati-va!”;

„Cerurile dupa cuviinta sa se veseleasca si pamantul sa se bucure. Si sa praznuiasca toata lumea cea vazuta si cea nevazuta, ca Hristos a inviat, Veselia cea vesnica”;

„Pogoratu-Te-ai intru cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care-i tineau pe cei legati, Hristoase; iar a treia zi, precum Iona din chit, ai inviat din mormant”; „Pe Soarele cel mai inainte de soare, Care a apus oarecand in mormant, intampinatu-L-au mai inainte de catre ziua, – fiti atenti ce frumos! -cautandu-L ca pe o zi, mironositele femei. Si una catre alta strigau: O, Prietenelor, veniti sa ungem cu miresme trupul cel de viata datator si mgropat, trupul care l-a inviat pe Adam cel cazut, si care acum zace in Mormant. Sa mergem, sa ne sarguim ca si magii si sa ne inchinam si sa-I aducem miruri, in loc de daruri, Celui ce nu in scutece, ci in giulgiu este infasurat; si sa plangem si sa strigam: O, Stapane, scoala-Te, Cel ce dai celor cazuti sculare!”

E extraordinar, stimati ascultatori! Intr-adevar sunt podoabe de gand! Ganditi-va ce frumos: „Pe Soarele cel mai inainte de soare, Care a apus oarecand in mormant” – e vorba de Domnul Hristos, Soarele Dreptatii, pe care-L pomenim la Nasterea Domnului Iisus Hristos, cand zicem: „Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei; ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Ti Soarelui Dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne’ marire Tie!” (Troparul Praznicului).

Si zicem, mai departe: „Mers-au mai inainte de catre ziua, cautandu-L ca pe o zi, mironositele fecioare”. Ca si cand e un intuneric lung si nu se mai face ziua si vrei sa vina ziua si cauti ziua, care nu vine.

„Si una catre alta strigau: O, prietenelor, veniti sa ungem cu miresme trupul cel de viata datator si ingropat, trupul care l-a inviat pe Adam cel cazut, si care acum – credeau ele – zace in mormant! Sa mergem, sa ne sarguim ca si magii si sa ne inchinam si sa-I aducem miruri, in loc de daruri.” Magii au adus daruri: aur, tamaie si smirna; noi aducem miruri -femeile au pregatit miruri si au vrut sa-L unga cu miruri pe Domnul Hristos, desi stiau ca L-au uns si cei care L-au inmormantat, dar voiau sa dea si ele miruri, din partea lor.

„Sa-I aducem miruri, in loc de daruri, Celui ce nu in scutece, ci in giulgiu este infasurat”. Vedeti cum face Biserica legatura intre scutece si giulgiuri! Este o legatura intre scutece si giulgiuri: la Nasterea Domnului Hristos, a fost vorba de scutece; la inmormantarea Domnului Hristos, a fost vorba de giulgiu, cu care a fost infasurat trupul Domnului Hristos. „Sa-I aducem miruri, in loc de daruri, Celui ce nu in scutece, ci in giulgiu este infasurat; si sa plangem si sa strigam: O, Stapane, scoala-Te, cela ce dai celor cazuti sculare!”

Sfanta noastra Biserica ne prezinta astfel de alcatuiri, care sunt si literare si care, de fapt, cum este aceasta, s-a realizat in mintea celui care a alcatuit aceasta zicere.

Astfel de alcatuiri sunt multe si au rostul mai mult sa ne impodobeasca decat sa ne invete. Partea de invatatura din aceasta alcatuire este doar aceasta, ca femeile au mers la mormant cu miresme, sa unga trupul Domnului Hristos.

Dialogul acesta sau cuvintele acestea de atentionare, pana la urma sunt cuvinte care alcatuiesc o literatura. In realitate, noi n-avem de unde sa stim ca asa au zis femeile mironosite… si sigur nici n-au zis asa, dar au avut ganduri de felul acesta.

Stim asta dintr-o alta alcatuire, tot impodobitoare, care zice: „Femeile cele ganditoare de Dumnezeu, in urma Ta cu miruri au alergat; si pe Tine cu lacrimi cautandu-Te, ca pe un mort, bucurandu-se, s-au inchinat Dumnezeului celui viu, si Pastile cele de taina, ucenicilor Tai, Hristoase, bine le-au vestit”. De ce ne putem imagina ganduri de felul acesta? Pentru ca credem ca gandurile femeilor mironosite erau ganduri dumnezeiesti, ganduri ale lui Dumnezeu in mintea lor; noi de aceea zicem „femeile cele ganditoare de Dumnezeu” (si asta o spunem si despre alti oameni ai lui Dumnezeu), fiindca au avut ganduri ale lui Dumnezeu in mintea lor. Si noi putem sa avem gandurile lui Dumnezeu, daca ne adunam gandurile lui Dumnezeu in mintea noastra.

Deci: „Femeile cele ganditoare de Dumnezeu, cu miruri, in urma Ta au alergat – vorbim cu Domnul Hristos – si pe Tine cu lacrimi cautandu-Te, ca pe un mort, bucurandu-se, s-au inchinat Tie – pentru ca s-au intalnit cu Domnul Hristos – si Pastile cele de taina, ucenicilor Tai, Hristoase, bine le-au vestit”.

Tot in legatura cu aceasta putem sa aducem aminte si de urmatoarea alcatuire: „De Te-ai si pogorat in mormant, Cela ce esti fara de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit si ai inviat ca un Biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicand femeilor mironosite „Bucurati-va!” si Apostolilor Tai pace daruindu-le, Cela ce dai celor cazuti sculare”.

Asa face Biserica noastra sa se creeze o atmosfera de gand!

Plecand de la aceasta alcatuire, in care femeile mironosite au vorbit unele cu altele, ne putem gandi la ceva in legatura cu Sfantul Apostol Petru, la o alcatuire care se spune in duminica glasului al 5-lea.

Fac aici o paranteza, pentru a explica aceasta impartire a duminicilor. Anul bisericesc se imparte in trei vremuri: vremea Triodului, vremea Penticostarului si vremea Octoihului.

Vremea Triodului este vremea de pregatire pentru Pasti.

Vremea Penticostarului este vremea de la Pasti pana la Pogorarea Duhului Sfant („Pentecoste”, in limba greaca, inseamna „Cincizecime” si desemneaza Rusaliile, Pogorarea Duhului Sfant). In a cincizecea zi dupa invierea Domnului nostru Iisus Hristos este o duminica in care se pomeneste Pogorarea Duhului Sfant peste Sfintii Apostoli; noi ii zicem acestei sarbatori „Rusalii”, acest termen provenind din cuvantul „Rosalii”, care insemna „sarbatoarea trandafirilor” (lat. rosa = trandafir). Asta pentru ca Rusaliile continua o sarbatoare a precrestinilor, pe care au randuit-o crestinii cu alt continut; deci n-au parasit sarbatoarea precrestinilor, ci au luat-o si au induhovnicit-o. in limba noastra nu se intrebuinteaza cuvantul „Pentecoste”, dar cartea care e conducatoare pentru slujbele bisericesti de la Pasti si pana la duminica de dupa Rusalii se numeste „Penticostar”; de aici, perioada respectiva se numeste vremea Penticostarului.

Vremea Triodului este vremea care urmeaza dupa perioada Penticostarului. Aceasta vreme se imparte in saptamani, dupa cele opt glasuri ale Bisericii: duminica si saptamana glasului 1, duminica si saptamana glasului al 2-lea, pana la glasul al 8-lea, iar dupa aceea iarasi se incepe cu duminica glasului 1, glasului al 2-lea s.a.m.d. Si de cate ori se cuprind glasuril in vremea Triodului, avem duminici pentru fiecare glas.

In duminica glasului al 5-lea se spune, in legatura cu Sfantul Apostol Petru: „Doamne, dupa invierea Ta cea de a treia zi si dupa inchinarea Apostolilor, Petru a strigat catre Tine (vorbim cu Domnul Hristos si spunem ce ar fi zis Sfantul Apostol Petru, ca si cand ar fi vorbit cu Domnul Hristos)-„Femeile au luat indrazneala, iar eu m-am temut (femeile mironosite, care s-au dus la mormantul Domnului Hristos); talharul, Dumnezeu Te-a cuvantat iar eu m-am lepadat de Tine”.

E vorba de talharul cel credincios de pe cruce. Stiti ca Domnul Hristos a fost rastignit intre doi talhari, unul de-a dreapta si altul de-a stanga. Unul dintre talhari a fost credincios: I-a cerut Mantuitorului sa-1 pomeneasca intru imparatia Sa si si-a recunoscut vina; iar Domnul Hristos i-a spus: „Astazi vei fi cu Mine in rai” (Luca 23, 43). Inseamna ca, dintre cei doi talhari, unul n-a ramas talhar, ci a fost mostenitor al raiului.

E un lucru extraordinar, stimati ascultatori, sa stim ca cel dintai mostenitor al raiului, dupa Jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos, a fost un talhar mantuit. Asta ne da nadejde; noi si zicem la o rugaciune, atunci cand ne impartasim cu Sfintele Taine: „Ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta!” Noi zicem „ca talharul”, dar de fapt nu suntem talhari; eu cred ca niciunul dintre cati suntem aici nu-i talhar. Dar stim de talharul cel pocait, si-atunci ne asemanam cumva cu el, cu felul in care a intervenit el, pentru binele lui, la Mantuitorul, cand a zis: „Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta!” E mare nadejde pentru noi faptul ca cel dintai mostenitor al raiului a fost un talhar.

Iarasi o mare bucurie pentru noi este precizarea pe care o face Sfantul Evanghelist Marcu, in Evanghelia sa, ca cea dintai care L-a vazut pe Domnul Hristos inviat a fost o femeie pacatoasa: Maria Magdalena, din care, candva, Domnul Hristos a scos sapte draci (adica sapte patimi de capetenie, cele sapte ganduri ale rautatilor sau opt ganduri ale rautatilor). Asta e mare bucurie pentru noi, care stim lucrurile acestea.

Deci „talharul – ar fi zis Sfantul Apostol Petru, potrivit autorului care a alcatuit aceasta zicere – Dumnezeu Te-a cuvantat (deci Te-a recunoscut Dumnezeu si Te-a cuvantat Dumnezeu), iar eu m-am lepadat de Tine . Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Domnul Hristos; stim lucrul acesta din Sfanta Evanghelie, din toate Evangheliile: toti cei patru Evanghelisti, care istorisesc Patimile Domnului Hristos, istorisesc si faptul ca Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de Domnul Hristos de trei ori, chiar cu juramant, ca nu-L cunoaste pe Domnul Hristos.

Si continua alcatuirea: „Oare ma vei mai chema ucenic? Sau iarasi ma vei arata vanator adancurilor (iarasi voi deveni pescar)? Ci ma primeste pe mine, cel ce ma pocaiesc, Mantuitorule, si ma mantuieste!”

Sunt ganduri impodobitoare sau podoabe de gand!

In legatura cu inaltarea Domnului Hristos, pe care am pomenit-o, stim ca ea este prezentata in Evanghelia de la Luca; este prezentata si in Evanghelia de la Marcu, intr-un singur verset, unde se spune ca „Domnul Iisus, dupa ce a vorbit cu ei, S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta Tatalui” (Marcu 16, 19). Acolo L-a vazut Sfantul Apostol si Arhidiacon Stefan cand a fost lapidat, cand a fost lovit cu pietre; L-a vazut pe Domnul Hristos inaltat la cer si a zis: „Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Faptele Apostolilor 7, 56).

Sfantul Evanghelist Luca scrie in Evanghelia sa, tot pe scurt, ca Domnul Hristos i-a luat pe ucenicii Sai si i-a dus catre Betania si acolo – fiti atenti! – „Si-a ridicat mainile si i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a departat de ei si S-a inaltat la cer” (Luca 24, 50-52). E de mare insemnatate lucrul acesta pentru noi, fiindca din aceasta informare pe care o da Sfantul Evanghelist Luca, stim ca ultimul gest pe care l-a facut Domnul Hristos aici, pe pamant, a fost binecuvantarea pe care le-a dat-o celor ce erau de fata cand El S-a inaltat la cer.

Asa-L stim noi pe Domnul Hristos: binecuvantand lumea aceasta. Se intelege ca, pentru a fi binecuvantati, trebuie sa avem o viata care sa ne faca vrednici de binecuvantare.

Deci „Domnul Hristos Si-a ridicat mainile si i-a binecuvantat”; si nu s-a multumit Sfantul Evanghelist sa spuna doar atat, ci a adaugat: „Si pe cand ii binecuvanta, S-a departat de ei si S-a inaltat la cer”.

Apoi, ucenicii, sub binecuvantarea Domnului Hristos fiind, „S-au intors in Ierusalim cu bucurie mare”. Deci cum s-au intors la Ierusalim? Cu bucurie mare. „Si erau totdeauna in templu, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu” (Luca 24, 52-53).

Stimati ascultatori, e ceva extraordinar! Ce intelegem de aici? Intelegem ca binecuvantarea Domnului aduce inchinarea omului fata de Domnul Hristos; iar inchinarea sub binecuvantarea Domnului aduce pentru om bucurie mare.

Poate ca unii v-ati gandit, chiar acuma, ca de bucurie mare se vorbeste si in legatura cu Nasterea Domnului Hristos. Tot Sfantul Evanghelist Luca scrie ca atunci cand Domnul Hristos S-a nascut aici, pe pamant, un inger binevestitor le-a vestit unor ciobani din preajma staulului unde S-a nascut Domnul Hristos: „Iata, va binevestesc voua – fiti atenti ce fain! – bucurie , ca vi S-a nascut Mantuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11).

Deci, la Nasterea Domnului Hristos, bucurie mare, si la inaltarea Domnului Hristos, bucurie mare.

E ceva incurajator pentru noi, mai ales ca ceea ce trebuie sa aiba omul in suflet este bucuria, bucuria mare.

Bucuria aceasta i-a facut pe ucenici sa inalte rugaciune, sa-I aduca lauda si binecuvantare lui Dumnezeu. Cum facem si noi, de exemplu la Sfanta Liturghie, cand zicem: „Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam Tie iti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru”.

Sfantul Isaac Sirul spune, in cuvintele sale de invatatura – m-as bucura sa retineti lucrul acesta -, ca „inca nu L-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minuneaza de Dumnezeu”. In fata lui Dumnezeu trebuie sa stai totdeauna cu uimire; daca nu stai cu uimire, sa stii ca nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu; esti informat despre Dumnezeu, stii despre Dumnezeu, ti-a spus cineva despre Dumnezeu, ai auzit despre Dumnezeu, dar n-ai ajuns sa cunosti ceva din maretiile lui Dumnezeu si sa te simti indemnat sa te minunezi de Dumnezeu si sa aduci cantare de biruinta, „cantand, strigand, glas inaltand si graind” – cum zicem noi la Sfanta Liturghie, unde continuam cu cuvintele: „Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de marirea Lui. Osana intru cei de sus! Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!” E o revarsare de gand, prin grai, pentru preamarirea lui Dumnezeu.

Unul dintre ganditorii cei mai adanci ai Bisericii noastre, Sfantul Simeon Noul Teolog, are o alcatuire (de fapt, el are multe alcatuiri, imne de preamarire a lui Dumnezeu), versificata de poeta Zorica Latcu, in care Sfantul Simeon Noul Teolog isi arata minunarea de prezenta Domnului Hristos; este un imn adresat Mantuitorului:

Cum de foc esti ce tasneste si esti val racoritor?

Cum de arzi si-alini indata, cum ma faci nemuritor?

Cum de faci din vamesi ingeri si-ntunericul lumina?

Cum de scoti din iad si cum de-i curatesti pe cei din tina?

Cum tragi bezna in lumina, cum de noaptea o cuprinzi?

Cum de ma prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?

Cum Te impreuni cu robii, fii ai Tatalui de-i faci?

Cum de-i arzi de dor ranindu-i, cum de iarasi ii impaci?

Cum de rabzi si suferi, Doamne? Cum nu rasplatesti indata?

Cum de vezi cele ce-n taina numai Tie Ti se-arata?

Cum, fiind asa departe, vezi ce facem fiecare?

Doamne, robilor Tai da-le indelunga Ta rabdare.

Sunt niste ganduri intr-adevar impodobitoare! Sunt niste podoabe o gand, cu adevarat!

Sfantul Isaac Sirul spune ca rugaciunea este o bucurie care inalta multumire.

Avand in vedere istorisirea Sfantului Evanghelist Luca despre inaltarea Domnului, putem sa spunem ca binecuvantarea Domnului aduce inchinarea omului si ca inchinarea omului aduce bucurie mare, iar din bucuria aceasta izvoraste inaltare de lauda catre Dumnezeu.

Deci momentele ar fi acestea: binecuvantarea Domnului; inchinarea omului; bucurie mare; revarsarea de multumire, laudandu-L si binecuvantandu-L pe Dumnezeu.

Stimati ascultatori, ganduri de felul acesta le avem in Scriptura, in Sfanta Evanghelie, si le avem in slujbele noastre. Am pomenit cateva ganduri din slujbele noastre; iata, mai pomenesc unul, care zic eu ca este tunetul pamantului.

Exista un tunet al cerului, dar exista si un tunet al pamantului, care este cuprins in cuvintele acestea: „Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale si niciun cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale” (Molitfelnic, Slujba Sfantului Botez).

Dar acesta nu trebuie sa fie numai un cuvant pe care il spui pentru ca l-ai citit de undeva, ci trebuie sa fie o realitate, o zicere in care se revarsa sufletul celui care se minuneaza de Dumnezeu, care e sub binecuvantarea lui Dumnezeu, care ii aduce inchinare lui Dumnezeu, care are bucurie din binecuvantare si din inchinare, si anume bucurie mare; si care se revarsa, cu bucuria si cu inchinarea, prin cuvinte de lauda ca acestea.

Parintele Teofil Paraian

sursa: crestinortodox.ro