Interviu cu Pr. Radu Brînză: “Etichetarea că preoţii sunt o adunătură de tipi out of date, care nu prea mai au ce face, graşi, cu Mercedes, este greşită!”

Radu Brînză este coordonator al Departamentului Pro Vita Iaşi şi preot paroh la Biserica „Sfîntul Haralambie.” Nu a fost un anumit moment în care a decis să devină preot, însă mărturiseşte că totul a pornit de la faptul că, atunci când era copil, avea ca vecin un părinte tânăr. Aşa a descoperit latura frumoasă a bisericii şi a rămas să-l slujească pe Dumnezeu timp de 25 de ani. De atunci, încearcă să ajute comunitatea, nu doar spiritual ci şi material.

Credeţi că pentru a fi preot este necesară chemarea dumnezeiască?

Nu e o opţiune, ci un lucru fundamental. Fără chemare eşti rătăcit, ca în orice domeniu, însă aici cu atât mai mult. Dumnezeu are planul lui atunci când te alege pe tine şi există şi o rânduială care spune că tu, la un anumit timp şi într-un anumit loc, trebuie să fii folositor bisericii lui Hristos şi împlinirii celor care Dumnezeu le doreşte de la tine şi prin tine.

Cu toate astea, există mulţi preoţi care slujesc din alte motive decît dragostea faţă de Dumnezeu. Ce părere aveţi despre aceştia?

Oricare om e într-un parcurs. În această călătorie avem obstacole, întrucât orice ascensiune presupune riscuri, căderi dar şi ridicări. Cu alte cuvinte, suntem într-un război duhovnicesc iar acesta nu se duce îmbrăcat în frac şi ţinută de gală. Războiul are părţile lui dure, poţi să te răneşti, să mori sau să fii salvat. În imaginea asta, eu, ca preot, pot avea o anumită cădere ce, într-un final, poate avea rezultate bune sau nu. Îndemnul Sfinţilor Părinţi este să avem mereu în vedere ideea de a îndrepta răul în bine, adică să tratăm în sensul bun o experienţă nefastă din existenţa noastră.

Preotul trebuie să fie un model. Având mult, mult i se cere. Are responsabilitate mare. Un gest făcut de o persoană neclericală are o anumită importanţă şi acelaşi gest, făcut de un preot, dobândeşte o cu totul altă importanţă. Noi trebuie să avem grijă să fim modele dar, în acelaşi timp, nu sunt de acord nici cu varianta punerii la zid. De foarte multe ori, mediul în care trăieşti îţi poate fi nefavorabil.

Cei care condamnă trebuie să dea o mână de ajutor şi să meargă spre problema reală.

Eu am început preoţia într-o parohie unde exista foarte multă viţă de vie. La primul meu praznic m-am comportat normal. Însă Dumnezeu a făcut ca imediat să am o hemoragie digestivă care m-a ţinut în spital vreo două luni la terapie intensivă. După asta, trebuia să ţin un regim sever. Vreau să spun că acea hemoragie m-a salvat. Oamenii se tot întrebau “ce hal de popă e ăsta că nu bea la praznic?.” Dacă atunci când am venit obiceiul era să se servească un pahar cu vin, după ce am plecat, se servea o cană cu ceai.

Cum credeţi că ar trebui să reacţioneze societatea în situaţia în care preoţii au un comportament nedemn de statutul lor?

Sunt situaţii în care este explicabil faptul că şi preotul, la un moment dat, poate să gafeze. Dar soluţia nu este nici cum să inculpi Biserica, nici să-l execuţi pe preot. Cei care condamnă trebuie să dea o mână de ajutor şi să meargă spre problema reală. E comod să stăm liniştiţi în mediul nostru şi să-i judecăm pe alţii. E ca şi cum eu stau în fotoliul bogăţiei şi te condamn pe tine fără să ştiu povestea ta, în loc să încerc să te ajut. Nu trebuie să confundăm persoana cu instituţia şi să o desfiinţăm pentru că, de multe ori, Dumnezeu face ca ceea ce tu înfierezi să ţi se întîmple şi ţie. Asta pentru că El vrea să-ţi arate că niciodată nu trebuie să fii tu judecătorul, ci ajutătorul.

Aş vrea să văd cum comunitatea îl ajută pe preot, asta pentru că şi el ajută comunitatea, o sfătuieşte. Etichetarea că preoţii sunt o adunătură de tipi “out of date” care nu prea mai au ce face, graşi, cu Mercedes, este greşită. Există şi de genul ăsta, însă îndrăznesc să spun că sunt mai numeroşi cei care îşi fac datoria.

Foarte des văd tendinţa de a duce undeva la zona de rebuturi ale societăţii toate mesajele Bisericii.

Care sunt părerile tinerilor din ziua de azi atunci când vine vorba de religie?

Depinde de ce anume le spune societatea, mediul. Sunt situaţii în care copii din familii total îndepărtate de Dumnezeu simt acel fior, dar şi invers, cazuri în care părinţii sunt admirabili însă copiii nici nu vor să audă. Este o lucrare personală a fiecăruia. Există foarte mulţi tineri care vin şi foarte mulţi care nu vin. Proporţia e greu de stabilit. Însă rămân un preot optimist pentru că una din pasiunile mele pastorale este aceea de a lucra cu tinerii. Biserica are două mari avantaje. Ea promovează un totul firesc, în sensul că nimic din ceea ce te învaţă nu este anapoda, totul este de o frumuseţe dumnezeiască, numai că trebuie să ai ochi. Cineva care nu este iniţiat va vedea aceste lucruri ca fiind ciudate.

Al doilea avantaj ar fi acela că stăpânul Bisericii este Hristos. Oricât de mult s-ar lovi în Biserică, ea nu va dispărea. În Kenya, 150 de studenţi au fost împuşcaţi pe motiv că erau creştini. Crezi că va dispărea Hristos din Kenya? Nu. Dimpotrivă, toate astea întăresc. Pentru că este vorba de Hristos cel nevăzut şi de un anumit firesc al lucrurilor. Sigur că tu poţi să tăi lelele, dar tot lalele vor creşte.

Cum se sărbătorea Paştele pe vremea când eraţi dvs. copil?

Era trist. În perioada comunistă oficial era garantată libertatea de constiinţă, însă practic s-a încercat o denaturare, o ducere în derizoriu, în suburban. Când eram tânăr şi exista Uniunea tineretului comunist, în Săptămâna Patimilor se organizau în şcoli discoteci cu prezenţă obligatorie. În noaptea de înviere era la fel. Tânărul nu trebuia să mai meargă către lucrurile băbeşti. Acum, zâmbesc trist la faptul că regăsesc, din păcate, acelaşi tip de mesaj. Nu la nivel de politică, însă foarte des văd tendinţa de a duce undeva la zona de rebuturi ale societăţii toate mesajele Bisericii.

Era un anumit farmec. Oficial, toată lumea spunea aşa, însă, în mod practic, fiecare trăia starea de Paşte, de bcurie. Erau cazuri când, la mănăstire, se întâlneau ofiţerul de securitate cu secretarul de partid. A fost o dramă generală, o alienare în care oamenii trăiau. Eu eram student şi, de multe ori, mergeam să botezăm sau să sfinţim case la divesre persoane din partid.

Cum ar trebui să se pregătească oamenii pentru sărbătorile creştine, din punct de vedere religios?

Pregătirea religioasă trebuie să fie tot timpul, nu doar atunci când se apropie o anumită sărbătoare. Este adevărat că zilele astea au un alt farmec. În peisajul multireligios ceea ce-l face special pe Hristos şi-l diferenţiază este faptul că el este singurul care şi-a dat viaţa pentru supuşi şi singurul care a înviat. El vine şi spune: “Eu te invit în veşnicie. Ăsta e traseul spre împărăţie şi, ca să vezi că nu te mint, îl fac eu înaintea ta.” Oamenii ar trebui să se pregătească cu mai multă intensitate. Există riscul de a fi creştin de o zi sau de o perioadă. Nu zic că-i rău, dar nu ar trebui să fie aşa, chiar dacă Dumnezeu s-ar putea să ia în calcul şi acele zile.

Cei care nu fac toate aceste lucruri, nu se spovedesc, nu ţin post, îl primesc pe Dumnezeu în sufletele lor?

Pot să mimezi creştinismul dar nu eşti un tip de fibră, autentic.

“Imaginează-ţi că vin la ziua ta, nu-ţi spun nici măcar La mulţi ani şi mă arunc direct în prăjituri. La fel facem noi cu Hristos, şi la Paşte, şi la Crăciun.”

Atunci când vine vorba de sărbători, românii pun accentul pe semnificaţia lor religioasă sau pe latura desfătării?

Cred că încă venim cu această parte de tradiţie exterioară. Noi, din păcate, într-o măsură foarte mare, confiscăm Paştele. Imaginează-ţi că vin la ziua ta, nu-ţi spun nici măcar “La mulţi ani” şi mă arunc direct în prăjituri. La fel facem noi cu Hristos, şi la Paşte şi la Crăciun. Eu trăiesc în aceeaşi tristeţe de ani de zile. În noaptea de înviere, când înconjor cu lumina biserica, vine un val de lumină după mine dar un alt val îl văd cum se îndepărtează. Iar ăsta este un lucru nedrept faţă de Hristos. În tradiţia satului, omul venea la înviere şi stătea până dimineaţă iar în prima zi de Paşte mergea la învierea a doua. Abia după asta se aşeaza la masă. A treia zi avea loc hora satului. Şi la Crăciun observ acelaşi lucru. Oamenii, de pe data de 24 decembrie, stau în jurul bradului şi încep să mănânce.

Cum vedeţi faptul că sărbătorile creştine sunt, mai degrabă, chestiuni de marketing decât religioase?

Iepuraşul nu-i creştin. Printr-o politică agresivă de marketing, pe fondul unei slabe înţelegeri a adevărurilor profunde, se ajunge la asta. Îmi amintesc că la un spital din Iaşi au fost alocate fonduri pentru reparare şi dotare pentru simplul fapt că o persoană din străinătate responsabilă cu asta, invitată fiind, a petrecut câteva zile în Bucovina. Aici a văzut simplitatea dar nobleţea măicuţelor, costumul românesc, mănăstirile. Toate astea au făcut-o pe respectiva persoană să concluzioneze că noi suntem un neam cu un comportament nobil. Supărarea este că, din păcate, nu a mai avut cine să ne scoată din acea “luare în uşor”, care s-a indus în perioada comunismului.

De ce ar fi mai bun un bostan făcut de americani decît unul făcut de copilul meu?

Unui astfel de popor îi trebuiesc reactivate rădăcinile, astfel încât acea politică de marketing să nu mai câştige atât de mult teren. La fel se întâmplă cu Halloween-ul. Nu am nimic împotrivă, dar de ce ar fi mai bun un bostan făcut de americani decât unul făcut de copilul meu? De ce Valentine’s Day şi nu Dragobete? 50 de ani au lovit şi au încercat să pervertească aceste valori. E clar că s-a reuşit. Însă niciodată nu vei putea ca ceea ce s-a stricat în 50 de ani să repari. Poate doar în 100-150 de ani. De ce? Pentru că este vorba şi de sufletul omului.

Oamenii mai merg la biserică din credinţă sau doar din obişnuită?

Fiecare vine din motivele lui. Însă cred eu că problema mai importantă este cum putem face ca aceşti oameni să vină cu drag la biserică.

Coordonaţi departamentul Pro Vita al Arhiepiscopiei Iaşului, asociaţie care se implică în campanii de ajutorare a familiilor aflate în nevoie. Ce faceţi, mai exact?

Misiunea noastră este salvarea, promovarea şi cultivarea vieţii, din momentul conceperii până în veşnicie. Căutăm să informăm populaţia cu privire la avort şi să oferim alternative. Experienţa Bisericii arată că femeia, în momentul în care face un avort, nu prea ştie ce se întâmplă. Când o femeie vorbeşte despre un avort, evită cuvintele importante precum “crimă”. Însă în momentul în care înţelege că, de fapt, nu a întrerupt pentru că în acest caz nu mai ai ce să repui, de aici începe adevărata dramă. Există riscul să nu se mai recupereze, să nu-şi mai revină.

De foarte multe ori am auzit: “dacă aş fi ştiut nu aş mai fi făcut”. De asta încercăm să mergem pe informare în şcoli, pentru că trăim într-un timp în care tinerilor li se induce ideea că sexualitatea e ceva firesc. Biserica nu este împotriva relaţiei trupeşti, însă aceasta trebuie pusă exact la locul ei, pentru că reprezintă doar un mic segment din existenţa umană. De asemenea, ajutăm femeile însărcinate aflate în dificultate pentru ca avortul să nu mai fie privit ca o soluţie dar promovăm şi familiile cu mulţi copii.