Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (I)

Coruperea sensului autentic al culturii prin promovarea teoriilor postmoderne (feminismul, freudianismul, deconstrucția, post-structuralismul, studiile culturale, multiculturalismul, teoriile „queer” sau studiile despre LGBT, relativismul etc.), care sunt infestate de neomarxism, și prin triumful culturii media și al culturii consumeriste are astăzi un impact devastator pe toate planurile majore ale existenței umane. O cultură pervertită, care ajunge să nu mai fie întemeiată pe valoarea de adevăr, prinde tot mai mult teren, urmările ineluctabile fiind nu doar distrugerea educației, subminarea cunoașterii ca formare, nivelarea și bulversarea valorilor, ci și distrugerea familiei și destructurarea socială, visate de neomarxiști.

Antonio Gramsci (fondator al Partidului Comunist italian şi unul dintre pionierii de frunte ai „corectitudinii politice”) propunea un program de „ocupare culturală a societății”, care trebuia implementat treptat, cu scopul de a eroda din interior ordinea creștină tradițională. Astfel, de la infiltrarea mediului universitar (a se vedea în acest sens eseul lui Roger Kimball, „Desfiinţarea istoriei: De ce este relativismul greşit”[1], în care vorbește despre declinul disciplinelor academice și asaltul asupra adevărului în sfera universitară – arătând că puține domenii au scăpat nepervertite de sub tăvălugul teoriilor neomarxiste), până la întrebuințarea „puterii subtile” a mijloacelor de divertisment și a culturii media, care a „colonizat” cultura, neomarxiștii și-au pus în aplicare cu succes agenda. Teoriile postmoderne își au rădăcinile în nihilism, curentul din care și-au tras sevele utopiile totalitare ale secolului XX – neomarxismul fiind un vlăstar important al acestui curent. În fond, cultura dominantă astăzi este o cultură a nihilismului.

Efectele culturii media

Cultura media, despre care am putea spune că este cea mai puternică armă folosită astăzi de marxismul cultural, este așadar de esență profund nihilistă, nu numai prin conținutul ei, dar și prin efectele pe care le are asupra minții și sufletului. Stimulând în mod excesiv consumismul, egoismul, superficialitatea, depravarea sexuală, senzația și emoția în dauna gândirii și a reflecției, imaginile și mesajele culturii media îl secătuiesc pe om de puterile sale sufletești, îi atrofiază funcțiile cognitive, simțul discernământului și capacitatea de empatie, îi descompun conștiința, îl abrutizează (și retribalizează), aducându-l într-o stare de pasivitate, în care nu mai este capabil de reacții vii, ci condiționate. E o cultură împotriva omului, care desființează omul.

De aici vine și „oboseala sufletească” a omului contemporan, despre care vorbea profesorul Ilie Bădescu[2]: omul ca „produs” al culturii media este un individ blazat, care nu-și mai pune întrebări cu privire la scopurile mai înalte ale existenței, nu mai este interesat (și nici capabil realmente) de cunoaștere, un om impasibil, insensibil la suferința aproapelui, lipsit de simțul identității și al dragostei de neam, „idealurile” sale reducându-se la consum, trăirea în prezent și satisfacerea propriilor patimi. Faptul că oamenii sunt tot mai izolați unii de ceilalți, destrămarea familiilor, slăbirea spiritului de comuniune, dezinteresul de a mai naște prunci și de a mai întemeia familii, distrugerea unității dintre români sunt alte efecte ale culturii media. Este, în fond, un fast-food cultural care produce mari daune sănătății sufletești și mentale, daune care pot fi ireversibile pentru un om care nu mai află calea de întoarcere către Dumnezeu și Biserică.

Cultura ca marfă

Dacă vechea cultură era preocupată în primul rând de valoarea de adevăr, în noua cultură, de esență nihilistă, are prioritate valoarea de schimb: capătă dominanță cultura ca marfă, cultura consumeristă, care transformă valorile, inclusiv omul, în marfă. Banul devine liantul societății globalizate, are puterea de a nivela, de a masifica și a globaliza mai ușor societățile, îndeplinind un rol important în procesul de abstractizare a omului. Totodată, merită adăugat că prioritatea acordată banului în economie a condus la monetarizarea economiei, ceea ce înseamnă abstractizarea ei. Urmarea este că și economia a fost distrusă ca știință, fiindcă ea nu mai are temei în realitate: „Cu cât economia devine mai abstractă, altfel spus, mai monetarizată, cu atât mai ușor poate fi manipulată de cei care «pricep» mecanismul operațiunilor abstracte, o economie complet monetarizată fiind cel mai ușor de manipulat”. O economie monetarizată erodează economia dăruirii, a familiei și a comunității[3].

Între circulația monetară și circulația imaginilor este o strânsă legătură, fiindcă imaginile (pe care se bazează industria publicitară), care au un efect hipnotic și lucrează la nivel subliminal, transformă omul într-un bun consumator, într-un individ care nu mai discerne între nevoile artificiale și cele reale, care confundă nevoile cu dorințele create și induse prin mesajele culturii media; de fapt, ele creează o pseudo-realitate, omul actual fiind absorbit într-un amalgam de ficțiuni mediatice. Supremația pe care o capătă banul este, așadar, un fenomen strâns corelat cu supremația imaginii. Vedetele mediatice nu există decât prin imagine, valoarea lor de piață depinzând de imaginea pe care și-o construiesc, de impactul acesteia – imaginea trebuie să aibă forța de a se imprima cât mai puternic în conștiința oamenilor, de a seduce și de a forma modele și atitudini.

Crearea identităților de marcă și a unei „mentalități de mall”

Aceste fenomene conduc la remodelarea lumii și a realității, pentru a le transforma într-un „sat global” (după binecunoscuta sintagmă folosită de McLuhan), în care realitatea și transcendentul sunt anihiliate. Cultura imaginii, pe care se reazemă industria publicitară, cultivă hedonismul, narcisismul, orgoliile, euforia, patimile. Un om împătimit, căruia i s-au creat multe dependențe, e un bun consumator și un individ docil. În cartea sa „No Logo. Tirania mărcilor”, Naomi Klein[4] analizează modul cum dominația corporatistă, care s-a extins agresiv asupra tuturor sferelor – culturală, economică, politică, socială –, a transformat lumea într-un „mall global”, în care aspirațiile, gusturile și comportamentele sunt omogenizate. După cum arată Klein, astăzi capitalismul corporatist nu se mai bazează în primul rând pe producția de bunuri (care este, de regulă, subcontractată unor companii din Lumea a Treia, unde se găsește mână de lucru ieftină), ci pe imagine, fiind făcute investiții uriașe în „crearea identităţilor de marcă”.

Publicitatea corporatistă e menită să acapareze cât mai multe spații (tot mai puține rămân „nemarketate”): „Acum miza nu mai e să sponsorizezi cultura, ci să fii cultura”, rezultatul fiind crearea „unui univers autosuficient de oameni cu nume de marcă, produse cu nume de marcă şi media cu nume de marcă”. Imaginile și mesajele culturii coporatiste și ale culturii mediatice, întrucât ne asaltează permanent și ne „colonizează” spațiul mental și sufletesc, dau naștere, mai ales în rândul tinerilor, unei „mentalități de mall” (Klein). Cele mai vulnerabile victime ale publicității corporatiste sunt, firește, tinerii, a căror identitate ajunge să fie modelată de „stimulentele de marketing”, pentru a deveni, în cele din urmă, „o marfă preambalată”. O plămadă a acestei mașinării mediatice, ale cărei angrenaje și rețele se întind ca un păienjeniș dens la nivel planetar, este „adolescentul global, împodobit cu logo-uri, care intenţionează el însuşi să intre într-un tipar fabricat de media”. Industria publicitară corporatistă are puterea de a-i condiționa într-o asemenea măsură pe tineri, încât să-i facă să se încoloneze într-o „armată de adolescenţi clonaţi care mărşăluiesc – în uniforme, după cum spun marketerii – către mall-ul global”.

Decăderea învățământului, consecință a distrugerii culturii

Trecerea spre o astfel de „cultură” în care nu mai interesează valoarea de adevăr, ci valoarea de schimb are implicații profunde și asupra domeniului învățământului, ducând la decăderea lui. Cum arată Jean-François Lyotard în lucrarea sa „Condiția postmodernă”[5], cunoașterea postmodernă nu mai este formativă (nu mai construiește caractere), ci temporală (perisabilă), „se produce și se consumă ca o marfă”. „Sensul cunoașterii postmoderne este circulația, tranzitul, transformarea în deșeuri în urma utilizării. Nemaifiind formativă, cunoașterea nu mai interesează în sine, ci ca mijloc, ca instrument”. Acest tip de cunoaștere zămislește ceea ce Bourdieu numea „specialiști în gândirea perisabilă”.

Prin urmare, în învățământ nu se mai formează oameni întregi, ci competențe, oameni asimilabili, utili în corporații, „dresați” să preamărească „virtuțile” globalizării. Semnificativ este că, în Legea Educației de la noi, printre primele puncte este menționată necesitatea formării „infrastructurii mentale a societății românești” pentru integrarea „în contextul globalizării”. Așadar, menirea școlii devine aceea de a pregăti individul pentru societatea de consum, de a forma indivizi care satisfac „cerințele pieței” globale. Christopher Lasch, într-o carte care ar merita tradusă și la noi („The Culture of Narcissism”) notează că „rolul şcolii devine tot mai mult să modeleze nu inteligenţa reală a copiilor, ci imaginea, aparenţa lor, pentru ca, odată ieşiţi din şcoală, să se poată vinde cât mai bine. Aşadar, şcoala participă la îngroşarea trăsăturilor narcisiste, încurajând în copii formarea unei imagini de sine gonflate, necorespunzătoare capacităţilor şi cunoştinţelor reale”.

Ce fel de oameni formează învățământul utilitarist

Reforma propusă recent în învățământul românesc (care minimalizează importanța lecturii, a istoriei, a literaturii) e un experiment țintind să transforme învățământul într-o fabrică de consumatori, de semidocți funcționali ca mână de lucru ieftină în slujba corporațiilor. Rodul acestei reforme ar urma să fie un învățământ de masă, care va produce sclavi executanți, nu oameni liberi, creativi, demni, cu spirit critic, cu o conștiință a identității, ci având doar competențe pentru a fi specializați într-un domeniu restrâns. Prin urmare, este acordată întâietate competențelor și specializării, „eficienței”, valorilor utilitare, „maximizării profitului”.

Accentul pe un pragmatism reducționist și limitarea inevitabilă a omului la un domeniu restrâns îl face pe acesta incapabil de a-și mai forma o viziune globală asupra lumii, de a mai înțelege ce se întâmplă în jurul său și cu sine. În plus, unui astfel de om îi va fi cu neputință să perceapă ce este o ierarhie a adevărurilor, care să-l ajute să se orienteze, să dobândească repere solide și sănătoase. Cum scrie un profesor, Constantin Toader, referindu-se la planul de reformă a Educației propus recent[6], erudiția ajunge să fie „considerată un anacronism şi stârpită, oriunde s-ar fi ascuns”. Prin aceasta, se neagă rolul cunoașterii (în sensul ei autentic) în educație. Omul ca produs al unui învățământ utilitarist este un om prefăcut în robot, fără memorie, sărăcit sufletește, care răspunde perfect „cerințelor pieței” și ale societății de consum.

Tinerilor li se inoculează că idealul lor major trebuie să fie „realizarea în carieră”, ajungându-se la idolatrizarea muncii corporatiste. Mai mult, sunt cu desăvârșire lipsiți de orice fel de educație pentru viață și pentru familie – educație indispensabilă astăzi nu numai pentru încurajarea natalității, mai necesară ca oricând în țara noastră, dar și pentru refacerea țesăturii vii și a unității unei societăți destrămate și dezbinate. În schimb, li se induce convingerea că au „dreptul” la ore de educație sexuală, denumite în mod insidios „educație pentru sănătate”, deși, în realitate, nu sunt decât un mijloc de instituționalizare a pornografiei. De aici rezultă că școala ajunge să formeze oameni cu totul incapabili să mai întemeieze familii normale. În acest caz, cum își mai poate menține un neam unitatea, vitalitatea și rezistența în fața unor forțe tot mai dizolvante? Destrămarea familiilor și avortul sunt efecte ale culturii corporatiste care le este inculcată tinerilor.

Cultura informației și a imaginii. Dispariția culturii ca formare

Odată ce omul a pierdut legătura cu tradiția, este privat și de cultura ca formare și, implicit, de valorile culturale autentice, care îi modelează identitatea, îi construiesc reperele. În noua cultură, informația ia locul cunoașterii ca formare. În definitiv, noua cultură se distinge prin prevalența pe care o capătă informația și imaginea, ca instrumente de obținere a puterii, a profitului (monopolul asupra acestora – pe care îl dețin, de pildă, corporațiile multinaționale – asigură accesul la putere) și ca mijloace de manipulare. Avalanșa de informații și de imagini – pe care creierul nu le poate procesa – subminează procesele cognitive, gândirea profundă, capacitatea de concentrare, discernământul, derutează și împrăștie mintea.

Copiii expuși de timpuriu excesului de stimuli vizuali și de informații vor deveni hiperactivi, iar mai târziu vor avea, inevitabil, dificultăți de concentrare și de învățare, vor manifesta un dezinteres tot mai accentuat față de școală, față de carte, dar și un spirit tot mai rebel: nu vor mai fi dispuși să asculte de nici o autoritate. În schimb, atenția și preocupările lor vor fi „confiscate” de fantasmele culturii media și ale culturii consumeriste, care le vor inculca înclinații menite, pe de o parte, să le dezvolte patimile și să le distrugă inocența și, pe de altă parte, să îi mențină într-o stare de infantilizare perpetuă, captivi într-un univers fictiv, al distracțiilor și al spectacolului. Omul educat prin mijloacele de „informare în masă” devine un simplu consumator de informații și imagini, care îi infestează lumea lăuntrică, un receptor pasiv de impresii, cu un vocabular tot mai sărac, astfel că nu va mai avea acces la idei și înțelesuri înalte, va fi incapabil să facă asocieri complexe, să lucreze cu ideile, să aibă o gândire critică.

Ruptura de tradiție și înlocuirea culturii cu ideologia

Cultura veche, care prețuia valoarea de adevăr, înlesnea accesul la adevărata cunoaștere – însemnând dezvoltare a minții, a conștiinței, a gândirii profunde, spor de cunoaștere. Cultura autentică are întemeiere în valorile perene și în tradiție – cea care îi asigură fundamentul și dăinuirea. Rupând legătura cu tradiția (cu valorile spirituale creștine – în cazul culturii noastre și a celei occidentale), care înseamnă memorie și identitate, cultura rămâne cu totul descoperită în fața ideologiei și a influențelor nefaste ale acesteia, care o destructurează. Cultura este înlocuită cu ideologia.

În timp ce cultura este menită să ne ajute să numim realitatea, să înțelegem cine suntem, să ne cunoaștem istoria, locul și rostul în lume – cultura ținând mai degrabă de un mod de a fi, de identitate –, ideologia urmărește nu să înțeleagă, ci să redefinească realitatea, fiind folosită ca un instrument de obținere a controlului (asupra acesteia) și a puterii. Dacă li se va cultiva dezinteresul față de Tradiția creștină și față de operele marilor clasici, copiii nu vor mai avea acces la valorile perene în spiritul cărora ar trebui educați pentru a-și dezvolta virtuțile și caracterul – binele, frumosul, adevărul, dragostea de neam etc. Vor fi educați, în schimb (în conformitate cu ideologia corectitudinii politice), că mai important este să se exprime pe sine, să se „elibereze” de tot ceea ce le-ar putea îngrădi eul, propria lor voință, „libertatea de alegere” și propriile dorințe subiective – inoculându-li-se o idee total eronată despre libertate.

În postmodernism, marile povestiri sunt discreditate, ironizate, deconstruite. Însă tocmai acestea – de pildă, cunoașterea marilor eroi din istoria poporului nostru, a vieții marilor Sfinți etc. – îi pot pune pe tineri în contact cu permanențele și le pot forma repere axiologice stabile. Cum spunea Mircea Platon, pot fi mai ușor ucise lucrurile pe care nu le cunoaștem, cărora nu le știm povestea. Și tot el arăta că, dacă ne-am cunoaște povestea, „dacă ne-am înțelege rostul, nu ne-am mai vinde atât de ușor”. Așa se face că substituirea vechii culturi cu noua cultură destructurantă, de factură nihilistă, a avut drept rezultat înstăpânirea imaginii și a informației în locul cuvântului și a cunoașterii (ca izvor al înțelepciunii), triumful unei culturi a patimilor (dezintegrante, disolutive) în dauna unei culturi a virtuții (unificatoare, ziditoare).

 (va urma)

 Irina Bazon

[1] În William S. Lind, Andrei Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică: „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale (Editura Rost, 2015), pp. 99-117.

[2] http://www.dailymotion.com/video/xxkac4_prof-ilie-badescu-la-trinitas-lumina-celui-nevazut-oboseala-sufleteasca-a-lumii-contemporane-11-octo_news.

[3] A se vedea John Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (Editura Logos, 2012).

[4] Naomi Klein, No Logo. Tirania mărcilor (Editura Comunicare.ro, 2006).

[5] Jean-François Lyotard, Condiția postmodernă (Editura IDEA, Cluj, 2003).

[6] http://www.tribunainvatamantului.ro/planul-cadru-pentru-gimnaziu-cronica-unui-dezastru-anuntat

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 89/Iunie 2016