Duminica orbului din naştere; Ioan 9, 1-38

Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. 2. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? 3. Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. 4. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. 5. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. 6. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. 7. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. 8. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? 9. Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. 10. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? 11. Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. 12. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. 13. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. 14. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. 15. Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd. 16. Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. 17. Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. 18. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. 19. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? 20. Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. 21. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. 22. Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. 23. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. 24. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. 25. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd. 26. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? 27. Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? 28. Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. 29. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. 30. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. 31. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. 32. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. 33. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. 34. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. 35. Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? 36. El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? 37. Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. 38. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.

Iisus vindecă în zi de sâmbătă: este tema centrală a pericopei de astăzi. Este trist că în faţa vindecării orbului din naştere, sunt persoane care nu se bucură. Iisus a vindecat mulţi orbi, şchiopi, surzi, dar acestui orb, Ioan îi rezervă un capitol întreg, oprindu-se asupra reacţiilor celor prezenţi: mulţimea, fariseii, părinţii, orbul, Iisus. Evanghelistul evidenţiază că această minunea dă naştere unor discuţii şi luări de poziţie în favoarea şi împotriva lui Iisus: pe de-o parte, orbul vindecat care crede, pe de alta iudeii, care se închid tot mai mult în necredinţa lor.

Minunea este un gest concret: un orb din naştere este vindecat. Minunea este simbol al Cuvântului care luminează pe tot omul (Ioan 1, 4).

Starea orbului este în sine o “paralizie”, un blocaj, o stagnare, pentru că înseamnă întuneric, dependenţă de alţii, faţă de care – în mod obligatoriu – trebuie să te încrezi… De fapt, “orbul anonim” este un sărac, un marginalizat, care trăieşte sub cerul liber, auzind viaţa, dar neputând să o guste, până când nu-L întâlneşte Iisus, care-l vindecă. Orbul, sincer fiind, se predă în faţa evidenţei şi recunoaşte minunea, trecând de la “întuneric”, la omul care beneficiază de “lumina ochilor” şi mai departe, de lumina credinţei (vederea şi recunoaşterea puterii lui Dumnezeu).

Logica sa este simplă. De când lumea, niciodată nu s-a mai auzit ca cineva să redea vederea unui orb din naştere: “Dacă acesta nu era de la Dumnezeu, nu ar fi putut face nimic“. Credinţa orbului creşte încontinuu, fapt care reiese din declaraţiile sale care trec de la “omul care se numeşte Iisus“, la “un profet“, adică “unul care vine de la Dumnezeu“, ca mai apoi să-L recunoască pe Iisus ,ca fiind “Domnul“. Credinţa lui s-a dezvoltat şi maturizat într-un climat nefavorabil! Iată persecuţiile bisericii! Credinţa Bisericii noastre a crescut sau s-a diminuat în urma persecuţiilor? Cel care se află pe calea credinţei, orbul, este singur împotriva tuturor. Chiar dacă a pierdut ajutorul lumii, a aflat mila lui Dumnezeu.

La polul opus se află fariseii, care nu doresc să accepte minunea evidentă, pentru că nu vor să-L recunoască pe Iisus ca fiind Mesia. Aceştia apără cu orice preţ ideile lor şi rămân orbi. Din această cauză îşi merită acuza Domnului: “Dacă aţi fi fost orbi, nu aţi avea nici un păcat; dar pentru că spuneţi: noi vedem, păcatul vostru rămâne“.

De fapt, minunea îi dezbină pe farisei. Numai unii obiectează că vindecarea este interzisă în zi de sâmbătă, nepricepând că nu trebuie să existe legi împotriva binelui sufletesc şi trupesc al omului!

Alături de farisei se află mulţimea curioasă şi bârfitoare (este el… nu este el, cel care era orb din naştere?). Mulţimea nu ia o decizie, nu este interesată de ceea ce s-a întâmplat, la fel ca persoanele care se informează cu privire la religie, doar din emisiunile televizate.

În ceea ce îi priveşte pe părinţii orbului, ei sunt dominaţi de frică: îl recunosc ca fiu, dar consideră riscant să creadă în Iisus, deoarece ar putea fi alungaţi din Sinagogă, pentru că aceia care mărturiseau credinţa în Iisus erau pedepsiţi astfel.

Nu trebuie să mire întrebarea ucenicilor cu privire la faptul că orbirea ar putea fi consecinţa păcatelor cuiva, deoarece în timpul acela, boala fizică era considerată rod al pedepsirii omului de către Dumnezeu. Preoţii Vechiului Testament asociau “defectele fizice” cu “păcatul”, pentru a conserva puterea lor asupra conştiinţei poporului. Această opinie nu era străină Vechiului Testament (Ieşire 20, 1-6).

Iisus nu se opreşte asupra cauzei bolii, ci arată scopul ei. Iisus îi ajută pe apostoli să-şi corecteze ideile. Nimeni nu a păcătuit! Dar prin orbirea lui se va arăta puterea lui Dumnezeu, care îl va vindeca. Ceea ce ei considerau pedeapsa lui Dumnezeu sau depărtarea lui Dumnezeu, era, de fapt, apropierea lui Dumnezeu şi grija Lui pentru cei bolnavi. Mântuitorul ne învaţă că Dumnezeu-Tatăl nu este răzbunător sau un judecător fără inimă, ci: milostiv, atent, respectuos, iubitor, care cunoaşte şi vindecă bolile trupeşti şi mizeriile interioare ale omului.

La lumina cuvintelor lui Iisus, putem înţelege că multe rele, necazuri fizice şi psihice le-am fi putut evita, dacă am fi avut un comportament virtuos. Totuşi este adevărat şi faptul că părinţii pot fi o cauză pentru bolile copiilor sau chiar un motiv de durere: un tată care îşi pierde salariul la jocul de noroc, îi lipseşte pe copii de cele necesare; dacă un copil se naşte cu “HIV” este clar că nu este vina sa; părinţii certăreţi şi violenţi cauzează traume psihice şi afective copiilor lor, care uneori rămân marcaţi pe viaţă.

Fariseii care credeau că văd corect, demonstrează că sunt mai orbi decât orbul din naştere. Nu există un orb mai întunecat, decât acela care nu doreşte să vadă adevărul şi lumina!

Fariseii, orbul, Iisus şi minunea

1. Explicaţiei orbului vindecat fariseii ştiu să-i răspundă cu mânie, alungându-l din Sinagogă. Mai gravă decât orbirea fizică, este orbirea intelectuală a celui care, şi în faţa evidenţei, se încăpăţânează în propriile-i idei preconcepute. Multe vorbe pe tema existenţei lui Dumnezeu sunt deşarte, deoarece niciun orb vindecat nu poate să-i ajute să creadă în Dumnezeu, pe cei cu inima împietrită! Cu toate mijloacele de comunicare din zilele noastre, care ne informează despre orice, oare nu sunt unii care pretind că le ştiu pe toate, când de fapt rămân în orbirea lor, asemenea fariseilor?

2. Odată vindecat, orbul devine profet, mărturisitor al lui Iisus, discută de la egal la egal cu experţii Legii, îi contrazice şi le demască făţărnicia. El, care nu vedea, ajunge să vadă mai bine decât fariseii. Orbul care a experimentat iubirea lui Iisus, cu cât discută mai mult cu fariseii, cu atât este mai convins, că Iisus este Dumnezeu. Ca urmare, este alungat din Sinagogă. La fel se întâmpla cu primii creştini, care erau renegaţi de familiile lor. Identic se întâmplă şi astăzi cu adevăraţii creştini, care sunt marginalizaţi.

3. Iisus vindecă în zi de sâmbătă, intenţionat, pentru a ne învăţa că Legea este un ajutor pentru om, nu un instrument menit să condamne omul. Prin darul Legii, Dumnezeu urmăreşte întotdeauna binele omului. Când acest lucru nu se întâmplă, înseamnă că Legea este aplicată greşit şi nu corespunde voinţei lui Dumnezeu. Iisus vede omul. Se opreşte. Nu trece pe lângă el. Îl iubeşte. Se apropie. Îl atinge şi îi porunceşte să se spele. Orbul acceptă şi se vindecă. Vindecarea nu este rod al magiei, ci al ascultării cuvântului lui Dumnezeu. Dacă şi noi ascultăm cuvintele Domnului, înaintăm pe calea către Împărăţie. Odată vindecaţi, i-am putea ajuta şi pe alţii. Din contră, cel care este orb nu poate ajuta un alt orb, deoarece ar cădea amândoi în groapă.

Alungat din Sinagogă de către farisei, orbul-vindecat se trezeşte iarăşi marginalizat. Problemele vieţii nu se termină cu una, cu două… Din nou Domnul îl întâlneşte. Dialogul dintre ei este unul special. Orbul, refuzat de oameni, este primit de Dumnezeu şi devine un adorator al lui Dumnezeu. De fapt, Domnul ne arată că nu-i abandonează pe cei persecutaţi, ci îi ajută să crească şi mai mult în credinţă. Iată că, minunea se încheie prin descoperirea sensului ei profund: întâlnindu-l din nou pe orbul vindecat, Iisus îl invită să-şi folosească vederea, în scopul recunoaşterii Sale ca fiind Dumnezeu. Orbul răspunde şi arată că are o credinţă absolută în Iisus. De fapt, el, pe lângă lumina ochilor, recuperează şi lumina credinţei: a cerut o lumină şi primeşte două. Numai în acest moment minunea este completă: iubirii lui Dumnezeu îi corespunde iubirea celui vindecat, neţinând seama de pericole, ci de adevăr!

4. Toată minunea se poate înţelege doar la lumina cuvintelor lui Iisus: “ Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” (v. 5). Iată cine este Iisus pentru om! Minunea confirmă spusele lui Iisus. Ceea ce Domnul spune, împlineşte. Orbul este simbolul omului necredincios pe care Iisus îl vindecă! Datorită minunii, omul poate înţelege că este orb, limitat, dar nu pentru veşnicie, ci tocmai pentru a se strădui, măcar de astăzi, să vadă adevărul. Vestea pericopei de astăzi anunţă: poarta Împărăţiei se deschide pentru aceia care recunosc că sunt orbi, limitaţi, nevoiaşi de ajutor şi convertire.

Putem spune că “minunea adevărată” se realizează în momentul în care omul vindecat mărturiseşte credinţa în Dumnezeu şi Îl adoră. Din această pericopă deducem că mulţi sunt aceia care susţin că văd, dar mint. Fericit este omul care recunoaşte orbirea sa. Nu pentru că este orb, ci pentru că numai în clipa în care omul îşi acceptă propria orbire (slăbiciunile), poate într-adevăr să-şi deschidă ochii şi să vadă adevărata Lumină. Până când omul înţelege că nu este perfect, nu poate să-şi îndrepte privirea şi cererile de ajutor către Dumnezeu. Rugați-vă pentru orbii care văd, să nimerească și ei la scăldătoarea Siloam.