Cum a murit Ştefan cel Mare şi Sfânt
Vara lui 1504. Ștefan domnea de peste 47 de ani și de 42 tot șchiopăta. În 1462, la primul asediu al Chiliei, era rănit de un glonte genovez. În 1475 cere un medic de la Veneția, dar nu știm dacă l-a primit. Constatăm că nici la 1502 rana nu se închisese cum trebuie. În ciuda faptului că din 1502 venise Matei Mauriano, un priceput medic venețian, situația nu se îmbunătățește. Pe 9 decembrie 1502 pleacă o scrisoare către dogele Leonardo prin care acesta este rugat să permită venețianului Dimitrie Purcivi a se întoarce cât mai repede în Moldova cu doctoriile prescrise pentru domn. Mauriano moare însă în 1503, înainte de 24 iulie, când Ștefan trimite o nouă scrisoare dogelui Leonardo, prin postelnicul Teodor, solicitând alt medic. Aflăm cu acest prilej că din cauza podagrei domnul nu își mai putea mișca mâinile și picioarele. În urma acestei scrisori e trimis medicul Ieronim da Cesena. Plecarea lui are loc pe 2 ianuarie 1504.
Între timp boala se agravase. Pe 9 noiembrie 1503 regele Vladislav al Ungariei scria dogelui: ”Domnul Moldovei e chinuit de o boală lungă și a ajuns la grele bătrânețe”. O dată cu Ieronim, vine de la Buda și un alt doctor, Leonard de Massari. La Suceava deja se afla un medic evreu, trimis de hanul tătăresc și un altul din Nurnberg, Ioan Klingensporn. La 30 iunie 1504, după ce a fost consultat de acești medici, numiți în actele vremii bărbieri (în evul mediu bărbierii jucau rol de chirurgi, însoțind mereu armatele aflate în campanie), se ia hotărârea arderii rănilor de la picioare cu fier roșu. Operația n-a ajutat la nimic, iar voievodul a fost chinuit degeaba. Dându-și seama că sfârșitul e aproape, Ștefan a ținut să hotărască însuși succesiunea la tron. Boierii se împărțiseră în două tabere: una îl susținea pe Bogdan Vlad – fiul domnitorului, acesta fiind dorit și de Ștefan cel Mare și de regele Ungariei – iar celalaltă îl susținea pe un alt fiu, se pare Ștefan, aflat la curtea sultanului. Pentru a curma orice discuție și a-și impune voința, bătrânul voievod dă poruncă să fie dus la locul unde se ținea adunarea boierilor și acolo pune să fie tăiate capetele șefilor celor două tabere. Prin acest gest de supremă autoritate, domnitorul îl impune ca succesor pe Bogdan Vlad. La puțin timp după aceea, în data de 2 iulie 1504, la ora patru după-amiaza, Ștefan ce Mare intra în legendă.
Voievodul-erou își pregătise din vreme mormântul la mănăstirea Putna. Pe lespedea de marmură era gravată inscripția: ”Bine cinstitorul Domn Io Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitorul şi ziditorul acestui sfânt lăcaş carele aici zace şi s-a mutat în veşnicele lăcaşuri în anul 7…”. Data morții evident lipsea, iar urmașii săi nu au completat-o. Se găsește însă pe acoperământul de stofă al mormântului, făcut din porunca lui Bogdan: ”Io Ștefan voievod a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni și s-a mutat la lăcașul cel veșnic în anul 7012, în luna iulie, ziua a doua, marți, în ceasul al patrulea din zi”. Însoțit de boieri, de toată curtea și de mare mulțime de norod, care recunoștea că a pierdut pe cel mai mare apărător al său, a fost purtat trupul eroului spre mănăstirea unde și azi se odihnește.
Girgore Ureche în “Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara” ne povestește:
Nu multă vreme, dacă s-au întorsu Ștefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav și slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie și osteneală și neodihnă, în 47 de ani în toate părțile să bătea cu toții și după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marți, iulie 2 zile. Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat ; de multe ori la ospețe omorâea fără județu. (Această judecată aspră trebuie privită prin prisma faptului că Ureche era membru al tagmei boierești, iar Ștefan a ordonat executarea a trei dintre apropiații cronicarului, ei fiind acuzați de hiclenie, adică trădare)
Amintrilea era om intreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acopieri și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze și pentru aceia raru război de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejești, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.
Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan vodă într-același anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au fostu așa nici odinioară, și décii preste vară au fostu ploi grele și povoaie de ape și multă înecare de apă s-au făcut. Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și însuși țiitoriu preste toată țara.”
Omagiat de străini, lăudat de dușmani și prețuit de aliați, imaginea lui Ștefan cel Mare a intrat în conștiința românilor fiind una dintre cele mai luminoase figuri din Istoria Națională.
