Sensul familiei

Totul are sens. Viaţa are sens pentru că există o bucurie a întâlnirii, există altcineva care ţi-e martor, care te iubeşte, fie că e mama sau tatăl, fraţii sau prietenii, soţul sau soţia – şi, dincolo de toţi şi toate, bunul Dumnezeu.

Există un sens interior, implicit, al existenţei omului în lume, pe care dacă nu l-am trăi, dacă nu ne-ar mişca dincolo de propriul „eu”, de imanenţa unei monotone existenţe cotidiene, dacă nu ne-ar da bucuria de-a ne împărtăşi de prezenţa celuilalt, viaţa noastră ar deveni foarte tristă şi lipsită de sens. Este cam ceea ce păţesc mulţi tineri astăzi, cărora cultura de consum şi divertismentul le-au devorat, odată cu conţinutul vieţii sufleteşti, şi bucuria de-a mai trăi. Și asta pentru că societatea modernă, în războiul ei înverşunat împotriva lui Dumnezeu, nu numai că a omorât credinţa din sufletele oamenilor, dar a reuşit şi să întunece vederea raţiunilor dumnezeieşti, cu ajutorul ecranelor pe de o parte, şi al ideologiilor pe de altă parte, într-o măsură fără precedent în istoria umanităţii. Într-o astfel de lume nu mai rămâne decât legalizarea eutanasiei – nu întâmplător, legislaţie care se impune în paralel cu legiferarea căsătoriei între homosexuali. Sinuciderea asistată vine ca să-i „salveze” pe cei deznădăjduiţi de lipsa oricărui sens în viaţă, oferindu-le posibilitatea de a o părăsi – cum zic ei, „cu demnitate” –, pentru a păşi în „nefiinţa” către care s-au îndreptat, înşelaţi, o viaţă întreagă.

Citind aceste rânduri, probabil că mulţi dintre noi am putea crede că suntem departe de situaţia disperată a acestor oameni, cumva protejaţi de o educaţie şi o morală sănătoasă, precum şi de credinţa în Dumnezeu. Aşa este, suntem încă în poziţia în care contrastul dintre ofensiva răului, a legislaţiilor anti-viaţă care se impun astăzi în întreaga omenire şi propria noastră mentalitate ne surprinde şi oarecum ne scandalizează. Cu toate acestea, non-sensurile sau falsele judecăţi de valoare ce perpetuează astăzi minciuna în lume au pătruns şi în viaţa noastră. Fie prin intermediul micilor ecrane, fie din cauza obedienţei noastre faţă de duhul lumii – cunoscut mai nou sub numele de opinie publică –, aceste minciuni deghizate în adevăr, glazurate cu anumite plăceri, ne-au îndulcit simţurile, ne-au cucerit imaginaţia şi au câştigat un loc de cinste în inima noastră.

Dreptatea şi dragostea, după lume şi după Dumnezeu

Aceste observaţii mi-au fost confirmate încă o dată în contextul dezbaterilor privind iniţiativa cetăţenească prin care peste trei milioane de români cer consemnarea în Constituţia României a faptului că familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie. În cadrul discuţiilor, în sprijinul căsătoriilor între homosexuali a fost aduse argumentele „dreptului egal al tuturora” în faţa legii şi cel al „iubirii reale şi mistuitoare” care îi leagă pe homosexualii ce şi-au ales o „viaţă de cuplu”.

Aşadar, dreptatea şi dragostea sunt, în viziunea noilor ideologi neomarxişti, pilonii care ar trebui să susţină căsătoria între homosexuali. Argumentul juridic se adresează în primul rând intelectualilor sau celor cu mintea ceva mai abstractă, iar celălalt, al iubirii pasionale, consumatorilor de telenovele, inimilor delicate şi înflăcărate de emoţia unei poveşti de dragoste între homosexuali, naraţiuni din care nu o dată le-a fost dat să se împărtăşească în faţa televizoarelor.

„Da, au dreptul”, mi-au spus unii, „căci şi noi, creştinii, suntem de acord cu egalitatea de drepturi dintre oameni”. Alţii s-au văzut nevoiţi să accepte că, vezi bine, dacă tot se iubesc, măcar un parteneriat le putem rezerva și noi homosexualilor. De fapt, în principiu nu că ar fi de acord cu legiferarea căsătoriei între homosexuali, dar aşa le-a fost formată mintea, încât au ajuns într-o adevărată încurcătură logică din care nu ştiu cum să mai iasă. Aceşti oameni nu înţeleg că însăşi confuzia în care se află se datorează faptului că atât logica egalităţii drepturilor fără nici un criteriu moral sau de valoare, cât şi dragostea romantică nu pot fi temeiul pentru legalizarea unei astfel de căsătorii.

Argumentul suprem – „se iubesc, deci au dreptul să se căsătorească şi ei” – este cel care pune cel mai tare în conflict inimile romantice ale celor crescuţi cu telenovele. Că dacă dragostea ne dă nouă dreptul să ne căsătorim, de ce nu le-ar da şi lor?! Şi, până la urmă, dacă pătrunzi în logica aceasta, oamenii aceştia au şi dreptate. Dacă dragostea romantică şi emoţia sunt argumentul principal al căsătoriei şi, în mod subînţeles, şi finalitatea acesteia, atunci logic este să acorzi şi homosexualilor acest drept, iar noi, creştinii, ar trebui chiar să luptăm ca şi ei să aibă această posibilitate! Desigur, când am primit acest „nevinovat” gând, că dragostea romantică justifică totul, nu am realizat care sunt consecinţele logice ale acestei afirmaţii, însă iată că neadevărul niciodată nu poate face lucrarea adevărului şi niciodată nu va duce la Viaţă.

În realitate, nu dragostea singură este temeiul formării unei familii, chiar dacă cei mai mulţi oameni se căsătoresc pentru că se iubesc. Iar acest lucru îl putem înţelege constatând că sunt şi dintre aceia care se căsătoresc fără să fie chiar atât de îndrăgostiţi, sau se îndrăgostesc abia după ce şi-au ales în mod raţional persoana împreună cu care să formeze o familie. Acest lucru se petrece, după cum ne demonstrează sondajele, mai ales în cazul femeilor, iar înainte era o regulă obişnuită, când părinţii aveau cuvântul principal şi dădeau binecuvântarea pentru băiatul sau fata împreună cu care copilul lor trebuia să întemeieze o familie. Iar divorţurile erau cu cel puţin 30% mai puţine decât astăzi. Deci nu îndrăgostirea este cea care determină în mod fundamental, ci altceva, un fel de chemare lăuntrică către întemeierea unei vieţi de familie, care transcende obiceiurile sociale şi normele ideologice.

Această chemare are o structură mai complexă. Este nevoia firească de a te uni cu celălalt spre naşterea de copii, dar este şi nevoia de a afla o cale în viaţă, un rost pe care familia îl poate conferi. Este frica de a nu rămâne singur, dar şi bucuria de a păşi împreună cu celălalt pe o cale binecuvântată de Dumnezeu.

Dacă este o lege a trupului, cea a unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie, Sfântul Apostol Pavel spune că, decât să aluneci în desfrânare şi să arzi, mai bine să te căsătoreşti. Dacă este vorba de legea duhovnicească, atunci este vorba de a încerca să te mântuieşti împreună cu celălalt.

Aşadar, deşi poate părea scandalos pentru unii, nu îndrăgostirea este cauza şi scopul familiei, şi nici chiar naşterea de copii – deşi fără îndrăgostire e greu să pleci la drum, iar naşterea copiilor consolidează mult relaţia şi conferă un sens ce transcende persoana fiecăruia. Am putea spune că sensul familiei, sensul implicit care este trăit în mod subconştient de majoritate este acela de a nu rămâne singuri, de a căuta prin dragoste, prin copii şi, mai ales, prin împăcarea cu celălalt, salvarea – salvarea de ameninţarea singurătăţii, a efemerităţii vieţii noastre de aici, şi, până la urmă, mântuirea. Ca şi în cazul monahismului, celălalt, soţul sau soţia, este prilejul cunoaşterii propriilor neputinţe, prilejul învăţării răbdării şi a smereniei, a golirii de propriul eu pentru a-l primi şi pe celălalt necondiţionat în inima ta, iar  împreună cu acesta pe Însuşi Dumnezeu. Dar acest lucru, deşi este trăit de majoritatea oamenilor, este conştientizat doar de foarte puţini.

Drept urmare, chiar dacă afirmaţiile acestea par puţin mai abstracte omului care nu numai că nu caută mântuirea, dar nici prea credincios nu este, ele vizează o ordine a firii care înainte era atât de puternic inclusă în normele sociale, în determinările fundamentale pentru viaţa omului, că nu era nevoie să conştientizeze cineva până la capăt sensul familiei pentru ca aceasta să-şi poată atinge scopul: de a-i mântui pe amândoi.

Cum să ne salvăm familia şi comunitatea?

Astăzi însă, în condiţiile în care arhitecţii modului de gândire modern au pervertit sensurile, legând familia exclusiv de dragostea erotică şi pe aceasta într-o măsură tot mai mare de sex, viaţa de familie este sortită conflictelor şi frustrărilor permanente şi, în tot mai multe cazuri, divorţurilor. Acesta este contextul în care neomarxiştii vor să predea această minunată instituţie în mâinile homosexualilor ca să o terfelească, să o destabilizeze, să o demonetizeze şi mai mult. Căci ei nu numai că nu urmăresc un sens mai înalt în căsătorie, ci, dimpotrivă, caută plăcerea nelimitată, deci neînfrânată de oricare moralitate şi valoare, ei acceptă non-monogamia ca pe o stare firească a relaţiei lor, iar despre naşterea de copii nici nu mai vorbim. Drept urmare, compulsivitatea pasiunii mistuitoare care le defineşte temporar relaţia va deveni marca durabilităţii familiei în general, care va fi mai mult sau mai puţin impusă cu ajutorul mass-media în mentalul colectiv al soţilor din lumea întreagă.

Ce ne privesc pe noi toate acestea? Acceptarea la nivelul global al statelor occidentale a legalizării căsătoriei între homosexuali nu se putea petrece însă dacă noi nu am fi cedat ofertelor plăcute ale ideilor romantice, care au ocultat cu totul sensul transcendent al relaţiei dintre bărbat şi femeie în iconomia vieţii de familie.

Fantasma dragostei, o dragoste mai mult imaginată decât trăită intens în actul jertfirii conştiente şi continue pentru celălalt, a devenit în prea multe cazuri suportul psihologic al formării unei familii. Iar când această fantasmă şi-a epuizat misiunea, soţii s-au trezit dintr-odată descoperiţi, neputincioşi să-şi asume neputinţele celuilalt, dar şi propriile neputinţe, şi au început să apară conflictele.

În acest context, primul lucru pe care ar trebui să-l facem pentru a ne salva atât familia, cât şi comunitatea mai largă a lumii în care trăim, ar fi acela de a ne revizui atât ideile fundamentale privind lumea şi viaţa, care ne determină în mod fundamental judecăţile şi comportamentele, cât şi mentalităţile care par mai puţin semnificative, punându-le în acord cu Evanghelia. Căci dacă multe dintre ideile noastre developate în perspectiva consecinţelor lor ultime sunt în polemică cu poruncile lui Hristos, nu ştim în ce măsură mai putem să ne ajutăm pe noi şi lumea în care trăim ca să păşească pe calea Adevărului.

Iar dacă ne vom încrede mai puţin în adevărurile credinţei şi mai mult în duhul lumii, s-ar putea să ne trezim într-o zi că mai nimic nu merge cum trebuie în viaţa noastră de familie, fără să ne dăm seama de ce. Răspunsul este unul singur: sensul familiei, ca şi al întregii noastre vieţi de aici, nu este altul decât relaţia vie şi mântuitoare cu bunul Dumnezeu.

 Virgiliu Gheorghe

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 90/Iulie 2016