Duminica a VI-a după Rusalii, Matei 9, 1-8

1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. 2. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! 3. Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. 4. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? 5. Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? 6. Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. 7. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. 8. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.   

Domnul Iisus i-a spus unui slăbănog ce stătea pe pat: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!” Poate te întrebi: „Ce păcate putea slăbănogul acesta să facă?” Există trei moduri de a păcătui: 1) Comitere: lucrurile pe care le facem. 2) Omitere: faptele bune pe care nu le facem. 3) Dispoziţie: atitudinile noastre greşite. De ce nu a spus Iisus simplu: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”? Deoarece când ştii că păcatele îţi sunt iertate, ai încrederea de a-I cere lui Dumnezeu lucrurile de care ai nevoie şi curajul de a te ridica prin credinţă şi de a face ceea ce îţi spune El. Ştiind că păcatele îi sunt iertate, acest om a putut face ceea ce toată lumea a crezut că este imposibil.

Putem învăţa o lecţie importantă de aici. După ce Adam a greşit, el s-a ascuns de Dumnezeu. Când Dumnezeu i-a spus: „Unde eşti?”, el a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică” (Geneza 3, 9-10). Cum îţi dai seama că ceva nu este bun pentru tine? Când lucrul acela te face să te ascunzi de Dumnezeu! Când lucrul acela te face să eviţi rugăciunea, citirea Bibliei şi comuniunea cu Biserica lui Dumnezeu şi credincioşii ei. Biblia condamnă păcate precum furtul şi pofta, desfrânarea, dar cum rămâne cu lucrurile care nu sunt formulate explicit în Scriptură? Pentru a şti dacă ceva este bun sau rău pentru tine, trebuie să-ţi pui o singură întrebare: „Cum va afecta lucrul acesta încrederea mea în Dumnezeu?” Nu vei greşi niciodată dacă îţi vei pune această întrebare. „Dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 loan 3, 21-22).

Am văzut, însă, în ce prăpastie şi slăbănogeală duce păcatul. Mai ales cel nemărturisit sau cel ascuns la spovedanie. Am întâlnit prea des în ultima vreme o categorie cam groasă de oameni fără așteptări, nerealiști. Oameni care nu vor să mute un pai. Prea mulți plictisiți. Apatici. Dezinteresați. Bolnavi de lehamite.

Lehamitea e starea aceea de silă. Căci, așa se traduce din rădăcina ei bulgară: “liha-mi-ti”= silă. Nepăsare cronică. Momentan e boală generalizată. Tinerii nu mai vor să știe carte. Nu vor deloc să-nvețe! Adulții nu mai vor să audă de implicare citadină. E dezinteres față de medici, de profesori, de orfani, de durerile societății. Unii își denigrează țara, au greață de ea. Bisericile, și chiar Dumnezeu, devin chestii neatractive. E lehamite față de moralitate, de cele sfinte, de sfinţenie, de bune maniere, de familie, de viața de top. O intoxicație ce aduce deservicii.

Deși e paradox, “ebola silei” a pătruns și-n viața Bisericii. Se vede la ora de start a liturghiei: nu toți au sosit! Se vede în absența la spovedit, la împărtăşit, la citirea scripturii, la ora de rugăciune. În vieți ce se sting duhovniceşte. Putem sluji fără iubire, dar nu putem iubi fără slujire!

Lehamitea este o suspensie a reperelor. Ea n-are vise mărețe, idealuri onorabile. N-are calcule pe termen lung. E un fel de zodie a supraviețuirii, a subzistenței. Fără prea mult efort, fără prea multă implicare. Fără “corazon” ce-o ia la galop. De fapt, “lehamitea e o oboseală a inimii”, spun călugării.

Ca să ieșim din lehamite avem nevoie de o furie trezitoare. Avem nevoie de entuziasm. De acel “en-theos” cum îl numesc grecii. Adică de “înlăuntru Dumnezeu”. Pentru că entuziasmul, zicea Paolo Coelho, ne duce la Porțile Paradisului.  Lehamitea e boala celor lipsiți de entuziasm. E lipsă de responsabilitate. Lehamitea nu cunoaște fericire. Și nici nu are speranță. Entuziasmul, însă, e credința căreia i-ai dat foc! E sarea și piperul vieții.  Lehamitea ne face să pierdem ce avem mai scump: iubitul, familia, biserica, țara. Pe Domnul. Pe Hristos. E noapte duhovnicească. Un fel anticipativ de a-ți trăi dispariția.

“Înflăcărează darul care este în tine”! Entuziasmul. Lehamitea îl stinge. Atenție mare: Dumnezeu nu a decorat niciodată plictisiții!

Şi încă un detaliu din textul de astăzi: “Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” Şi apoi, zic eu, între voi.  Ca limba unui bocanc stricat care nu-și mai găsește locul, așa e limba zvonistului de serviciu, care e mai abil la împrăștiat vitriol decât odicolon. Cârtitorul, clevetitorul, bârfitorul, căci de el este vorba, e încântat să relateze lucruri care-i plac despre persoane care nu-i plac! Can-can-ist de profesie, bârfitorul e facebook-ul diavolului: împrăștie tuturor știri cu interese oculte.

Bârfa – acest viol al intimității, este o obsesie față de imaginea celuilalt. Negativă. E judecata fără rost, care nu se scrie în cărți. E glonțul care ucide trei persoane deodată: pe cel bârfit, pe cel ce ascultă, dar și pe bârfitor! Când bârfim sufletul începe încet să moară.

În bârfă nu există demonstrații, ci doar axiome. Verdicte date de o curte supremă fără a accepta niciun drept de recurs. Bârfa nu deține tabu-uri. E folosită tot timpul pe ascuns, în “planul din spate”, în zona obscurului. E pikamer cu limbaj demolator. Dragostea zidește, dar bârfa, cugetarea rea dărâmă.

Prea multe bârfe se derulează în ultima vreme. Nu doar la colțuri, nu doar în cârciumi, nu doar pe lavițe în fața porții. Ci și-n biserici! Prea multe lecții de anatomie morală, prea multă expunere de ecorșee înnegresc Mireasa lui Hristos, decredibilizează slujitorii! Mai mult, odată cu ei murdărește chipul lui Dumnezeu!

De ce bârfesc oamenii? Cine defaimă pe aproapele său este fără minte, zice Solomon (Proverbe 11, 12). Cine nu are minte se apucă să mintă. Dar mai poate practica sportul ăsta dacă e singur? Cine ascultă bârfe e mai vinovat decât cel ce bârfește, spune o maximă arabă. Bârfitorii nu ajung în cer!

Știm: “vorbele defăimătorului sunt ca nişte mâncări alese; ele coboară în cămările pântecelui”, spune cartea Pildele lui Solomon (18, 8). Fugiți de bârfitori! Cei ce bârfesc pe alții la dumneavoastră, vă vor bârfi și pe dumneavoastră la ei! Dați spam bârfitorilor, chiar şi celor de pe internet! Ei vor fi acolo atâta timp cât îi acceptați. Păstrați-vă mintea sănătoasă. Și hainele albe ale lui Hristos.