«La noi, istoria cărţii începe în Biserică» – Interviu cu profesorul Octavian Gordon

Născut la Bucureşti, în 03.10.1979, clasicistul Octavian Gordon este fiul părintelui profesor Vasile Gordon. Absolvent al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti (specializarea Filologie Clasică) şi doctor în Filologie (magna cum laude) al Universităţii din Bucureşti, cu teza intitulată „Lactantius – De mortibus persecutorum. Studiu filologic” (2007), bursier al Colegiului „Noua Europă” şi având numeroase stagii de pregătire şi cercetare în străinătate (Grecia, Germania, Elveţia), este astăzi cadru universitar şi o instanţă în materie de filologie biblică în învăţământul teologic ortodox. Recenta sa chemare la direcţia Bibliotecii Naţionale a României a prilejuit interviul de mai jos. (R. B.)

Un profesor de la Facultatea de Teologie director la BNaR. Un semn al însănătoşirii vieţii culturale şi spirituale sau o ciudăţenie a tranziţiei infinite în care ne aflăm?

Bunul Dumnezeu ştie! Noi credem şi mărturisim, în Biserica noastră, că lucrurile – de la cele mărunte la cele mai mari – se judecă a posteriori, după un timp de aşezare. Totuşi, dacă ar fi să dăm semnelor de acest tip o şansă de încredere, aş paria mai degrabă pe omul propriu‑zis, şi nu pe mediul din care provine. Cu atât mai mult cu cât facultăţile de Teologie nu sunt cel mai bun reper pentru o însănătoşire a vieţii culturale şi spirituale din România de astăzi. Anumiţi oameni, anumiţi profesori da, cu siguranţă.

Acuma, eu sunt departe de a fi un teolog, în ciuda preocupărilor mele diletante în acest domeniu. Cred însă că formaţia mea de clasicist, dublată de aceste preocupări teologice, se înscrie într‑un profil al firescului, atunci când vorbim despre misiunea pe care ar trebui să o aibă Biblioteca Naţională.

„Biblioteca Naţională trebuie să devină principala instituţie culturală a ţării”

Care a fost gândul cu care aţi păşit în cabinetul de director al BNaR?

Am avut de la bun început sentimentul că Biblioteca Naţională este un loc în care îmi pot consuma energia şi optimismul, pentru a o face să crească. Mi‑am spus atunci că Biblioteca Naţională trebuie să devină, în timp, principala instituţie culturală a ţării. Cu răbdare, cu pricepere, cu dragoste de carte şi de tot ce înseamnă nobleţea cărţii, în sens larg.

Istoria cărţii şi cea a culturii se împletesc cu istoria Bisericii? Până în ce punct al istoriei?

Este o întrebare extrem de interesantă şi care ar putea genera o dezbatere întreagă. Dacă vorbim acum strict despre spaţiul românesc, este cât se poate de limpede că istoria cărţii începe în Biserică. Marea masă a manuscriselor şi tipăriturilor din primele două veacuri ale literaturii române s‑a născut şi a crescut, numeric şi calitativ, în Biserică. Nu există, în opinia mea, un terminus ad quem pentru împletirea istoriei cărţii cu istoria Bisericii. Acest „parteneriat” nu a încetat nicicând, pentru simplul motiv că Biserica a continuat să creeze, să găzduiască, să promoveze cultura, în general, şi cartea, în special. A existat însă şi o desprindere semnificativă a literaturii din Biserică de literatura din afara Bisericii, iar acest lucru devine evident în secolul al 19‑lea. Dar, chiar şi după această desprindere, istoria cărţii nu s‑a despărţit de Biserică. Mie îmi pare bine că, după o perioadă de apăsătoare tăcere şi ignoranţă, lingvistica românească a început să acorde un spaţiu din ce în ce mai larg limbajului bisericesc. Dar riscăm să intrăm deja într‑un alt subiect. Revenind, trebuie subliniat faptul că Biserica are, între altele, şi o importantă dimensiune cărturărească. Dar nu ar trebui să se confunde lucrurile: Biserica nu este cărturărească în sensul că slujeşte cărţii, ci, pentru a‑şi împlini rostul, se slujeşte de carte.

Există asemănări patrimoniale între BNaR şi Biserică?

Există nu numai o asemănare, ci chiar o suprapunere patrimonială în ceea ce priveşte fondurile de carte veche şi de manuscrise bisericeşti. Dacă mi s‑ar cere exemple, nu ştiu ce aş putea menţiona mai întâi: un Ceaslov din secolul al 18‑lea? Un Evangheliar din secolul al 16‑lea? Nenumărate Psaltichii? Sau să mă refer direct la celebrul Codex Aureus?

„Lipseşte o anumită doză de demnitate a statutului de bibliotecar”

Aţi avut parte de reticenţe, de rezerve venite dinspre intelectuali, dinspre editori, dinspre presă?

Nu am sesizat astfel de rezerve, poate şi pentru faptul că numirea mea la conducerea Bibliotecii Naţionale a fost susţinută de recomandări din partea unor intelectuali de anvergură, cărora ţin să le mulţumesc şi în cadrul acestui interviu pentru încrederea acordată şi să‑i asigur că mă voi strădui din răsputeri să ajung la înălţimea acestor recomandări. Pe de altă parte, Biblioteca Naţională, în ciuda dimensiunilor fizice impresionante, deocamdată nu este foarte vizibilă în spaţiul public, din păcate, aşa încât numirea în funcţie a unui nou director sau aplicarea unor politici culturale nici nu poate genera reacţii semnificative.

Care este primul proiect pe care vi‑l doriţi împlinit la BNaR? Dar primul eveniment?

Încă nu vă pot dezvălui detalii despre proiectele şi evenimentele majore pe care le am în vedere la BNaR. Vă pot spune însă că mi‑am propus ca Biblioteca Naţională să devină vârful de lance al culturii române, să fie mai vizibilă pe scena publică, să constituie un punct de atracţie pentru cititori, cercetători sau simpli turişti. Pentru aceasta, ea trebuie să ajungă să fie un pol cultural regional, ceea ce este greu, dar nu imposibil de înfăptuit.

Care e cea mai mare problemă a bibliotecilor din România?

La o primă impresie, s‑ar zice că subfinanţarea ar fi cea mai mare problemă, dar eu cred că altceva lipseşte, mai precis o anumită doză de demnitate a statutului de bibliotecar. Recuperarea demnităţii (a nu se confunda cu ţâfna!) trebuie să fie însă întemeiată pe o vigilentă conştiinţă de sine, pe profesionalism şi pe onestitate.

Cum ne raportăm la marile biblioteci ale lumii? Aveţi un plan, o strategie de colaborare, de recuperare a întârzierilor?

Este o distanţă imensă între noi şi ei. Ba aş îndrăzni să spun: între urmaşii noştri şi urmaşii lor. De ce spun asta? Marile biblioteci ale lumii s‑au îngrijit nu numai de supravieţuire şi de asigurarea unui acces decent la cărţi pentru semenii contemporani, ci şi de prezervarea patrimonială, ca pe o nepreţuită zestre, a unui tezaur pe care l‑au gândit întâi de toate pentru generaţiile următoare. Noi încă suntem departe de acest model, dar n‑o spun nici cu obidă, nici cu resemnare comodă, ci cu deplinul optimism al celui care, în mod realist,crede că poate recupera măcar o parte din această distanţă. Cât despre existenţa unui plan, da, am unul – ba chiar unul foarte concret, pe care, iarăşi, n‑am să vi‑l divulg acum –, pentru ca BNaR să poată sta demn la aceeaşi masă cu boierii de viţă nobilă ai lumii întregi.

„Lectura de cărţi şi utilizarea reţelelor de socializare sunt compatibile”

Îi aveţi în vedere şi pe tinerii care nu mai citesc cărţi, ci petrec ore întregi pe reţelele de socializare?

Fără să văd în reţelele de socializare o concurenţă, da, mi‑am făcut o strategie şi pentru acest segment de utilizatori. Cred sincer că lectura de cărţi şi utilizarea reţelelor de socializare sunt compatibile, chiar dacă se impune o ierarhizare în favoarea celei dintâi. În tot cazul, nu putem da vina pe „barbarii de tirani”, ci mai degrabă pe lipsa noastră de reacţie responsabilă la tentaţia deşertăciunii. Cred că rolul Bibliotecii Naţionale este ca, alături de alţi factori culturali, să sublinieze şi să pună în lumină beneficiile eliberatoare ale alternativei.

Faceţi parte şi din corul bisericesc de la parohia Sfântul Ilie Gorgani. Nu e insolită prezenţa dvs. acum acolo?

Nicidecum. Acolo mă simt în largul meu, mă simt acasă. Prezenţa mea în corul parohiei Sfântul Ilie Gorgani se înscrie într‑un firesc al lucrurilor şi nu cred că Dumnezeu va îngădui ca un acum, cu tot ce presupune el, să schimbe acest firesc. În plus, Cezarului trebuie dat ce‑i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce‑i al lui Dumnezeu.

Interviu realizat de Răzvan Bucuroiu

Sursa: lumeacredintei.ro