Alimentația la Sfinții Părinți
1. Atitudinea faţă de hrană
Trupul nu este văzut de Sfinţii Părinţi ca o închisoare a sufletului, ci este spiritualizat, este pus sa lucreze pentru mântuire, este îngrijit atât cât este necesar:”trupul e bună slugă, dar rau stăpân”. Postul ca armă de luptă împotriva patimilor şi nu a trupului, îl solicită pe acesta din urmă să se conformeze, să se acomodeze la un minim necesar. Munca, hrana naturală, odihna măsurată plus harul dumnezeiesc disciplinează trupul. Sfinţii Părinţi apreciază grija deosebită pentru sănătatea trupului cunoscându-se faptul că un trup sănătos poate sluji cum se cuvine şi corespunde scopului pentru care a fost creat, boala fiind o urmare a păcatului. Părinţii îsi îngrijeau sănătatea, cu toate că nu făceau din aceasta un scop în sine, boala, şi răbdarea în boală fiind o formă ascetică la fel de bună ca şi nevoinţa şi postirea celui sănătos.
Sfinţii Părinţi sunt conştienţi de faptul că nu hrana este generatoare de viaţă, ci că este un dar de la Dumnezeu. Hrana este doar mijlocitoarea vieţii. Păcatul originar a însemnat a mânca fără a vedea în hrană pe Dătătorul ei. Ispita diavolului chiar aşa era:”Mâncaţi, că veţi fi ca şi Dumnezeu.” Răspunsul Mântuitorului: „Nu numai cu pâine trăieşte omul…”, subliniază că cel care consideră viaţa dependentă de pâine (hrană) nu face altceva decât afirmă că prin ceasta e dependent de moarte, pentru că dependenţa de pâine e tot una cu dependenţa de moarte.
Astfel fiind pusă problema se impune postul. Chiar dacă hrana e privită ca dar de la Dumnezeu, e luată cu multă iubire, asta nu înseamnă că se pierde principiul socotinţei sau al măsurii. Există legături bine cunoscute între rugăciune şi starea stomacului, între smerenie şi starea stomacului, între desfrâu si starea stomacului. Astfel un stomac plin de mâncare face poticnire pentru virtuţi, neputinţă pentru rugăciune, îndemn spre lenevire, etc. Uscarea trupului de patimi şi nu distrugerea lui, postul ca atare, învaţă Părinţii, este o problemă de voinţă, de durată, de dreapta socoteală, de sănătate şi har. În funcţie de durată – pentru că trebuie deprins treptat cu postirea, aproape fără să se observe şi apoi menţinute toate poziţiile câştigate. În felul acesta omul duhovnicesc se eliberează de lanţurile omului trupesc. Aceasta se numeşte treaptă socotintă.
În funcţit de sănătate – având la bază o bună sănătate trupească şi echilibru sufletesc. Dacă împlinim aceste condiţii ne putem verifica în vreme de încercare. Dacă nu avem echilibru sufletesc, rezultatele sunt negative, pentru că un sistem nervos slăbit mai rău se dezorganizează cu foamea, la fel şi cu o sănătate precară.
Cu toate acestea, viaţa a dovedit că uneori, postul a vindecat organismul de multe boli. Ce se ştie sigur e că trândăvia şi nu postul e teren pentru boală, la fel şi lăcomia. Bolile care au punctul de pornire în astfel de cauze se pot vindeca prin post, muncă şi rugăciune.
Sfinţii Părinţi erau plini de înţelepciune şi de cumpătare, iar ucenicii lor au găsit de cuviinţă să adune toate învăţăturile bătrânilor pentru ca noi să avem exemple care să ne întărească.
Strădaniile lor nu au fost făcute fără dreaptă socotinţă, ei cunoscând bine nevoia trupului de hrană şi a sufletului de rugăciune. Unul din Părinţi zicea:” de îţi va zice ţie gândul să faci multe bucate la praznic, să nu-l asculţi pentru că necreştineşte prăznuiţi, căci aceia aşa gătesc.”
Desigur că ar fi foarte mulţi care ar reclama acest mod de hrănire ca sinucigaş, neexitând aportul necesar de vitamine, compuşi organici de natură animală, săruri, etc.
Este cunoscut faptul că „monarhii din Egipt întrebuinţau pâine uscată, care se pregăteşte pentru un an întreg (Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 55)”, iar folosirea pâinii proaspete era considerat un ospaţ. Compoziţia bobului de grâu este următoarea: 15% proteine, 1,2-2% grăsimi, 75% glucide, 1,5-2,3% substanţe minerale. Grâul conţine toţi aminoacizii esenţiali consideraţi indispensabili vieţii. La fel se găsesc proteine, glutenul ca proteină ce se găseşte numai aici şi o mulţime de minerale: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, clor, sulf, siliciu, zinc, cobalt, cupru, iod, arsenic. Se foloseşte şi făina de orz care la rândul ei conţine o sumedenie de minerale. Astfel la 1 kg sămânţă de orz există: 0,6 grame calciu, 4 grame fosfor, 4,9 grame potasiu, 0,6 grame sodiu, 1,5 grame clor, 1,5 grame magneziu, 12,8 grame cupru, 17,8 grame mangan, fier. De asemenea Părinţii folosesc fructe şi verdeţuri care la rândul lor sunt bogate în glucoză, zaharuri şi săruri; miere de albină care conţine pe lângă apă, glucide ca: glucoză, fructoză, pentoză, zaharoză, etc, enzime şi catalizatori biologici care iau naştere numai în celule vii. La praznice şi dezlegări se foloseşte untdelemnul şi uneori şi peşte.
Dacă ar fi să caracterizăm hrana celor din pustiu am putea folosi sintagma de alimentaţie raţională. Sunt cunoscute de medicină efectele benefice ale postului stabilindu-se chiar că:”de obicei, pătimesc de cancer cei care nu postesc niciodată”. Cancerul însă nu are leac şi apare fără alte explicaţii „decât ca o frână pedepsitoare a desfrânării stomacului”.
2. Atitudinea faţă de băutură
Băutura este curpinsă în post, este sursă de nevoinţă. Doar la praznice sau în cazul unor boli sau bătrâneţe se făcea dezlegare la vin, dar şi atunci exista libertatea de a lua sau nu. Iată un exemplu:”Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Şi a zis: vinul nu este al călugărilor.” (Pimen, 19)
Dacă aşa stau lucrurile la călugări, la pustnici să observăm care este atitudinea biblică faţă de vin. Efectul terapeutic al vinului este bine cunoscut „şi vinul veseleşte inima omului” (Ps., 103, 16), „şi apropiindu-se i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin…” (Luca 10,34) sau „de acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni.” (I Timotei 5,23). Vinul este şi foarte hrănitor şi bogat în compuşi. Astfel vinul conţine: 70% apă, zaharuri reducătoare 300 grame/l, glucide, acizi minerali, peste 20 de aminoacizi, peste 50 de enzime, etc. Doza maximă admisă este de 100mg alcool/kg corp, adică 250 ml vin pe zi.
Consumul abuziv de alcool afectează în mod direct sistemul nervos, celula nervoasă fiind distrusă de alcooli şi după cum se ştie, nu se mai reface niciodată. De asemenea, se nasc malformaţii la nivelul celulelor sexuale, lucru ce duce la modificarea ADN-ului, la naşterea de copii cu malformaţii fizice sau psihice. „Ceea ce e dureros e faptul următor: de se întâmplă vreo zămislire cu o atare sămânţă beată (…) urmaşul va fi, cu maximă probabilitate epileptic – boală de nervi fără de leac”, iar sfârşitul beţivului „e sau în şanţ sau în casa de nebuni, iar sufletul în iad, încă de aici”.
3. Gastrimarghia
Gastrimarghia poate fi definită ca o cautare a plăcerii de a mânca, altfel spus dorinţa de a mânca de dragul plăcerii. Această patimă are două forme principale: se poate îndrepta spre o anume calitate a mâncării şi atunci înseamnă căutarea unor feluri de mâncare gustoare, fine, delicate şi dorinţa ca mâncărurile sa fie gătite cu multă grijă, să aibă în vedere cantitatea mâncării.
În primul caz, ceea ce se caută mai înainte de orice este plăcerea gurii, a gustului; în cel de-al doilea caz, plăcerea pântecelui. Dar, cu toate că trupul este direct implicat în această patimă, gastrimarghia nu se naşte direct din necesitatea acestuia, dovadă fiind faptul că dorinţa depăşeşte adesea nevoia reală, uneori chiar foarte mult, mai ales în cazul bulimiei. Astfel Sfântul Evagrie scrie:”Cei care, în chip nesănătos, îşi hrănesc peste măsură carnea (…) să se judece pe ei înşişi, nu carnea pe care o hrănesc.”
Această patimă nu priveşte deci hrana în sine, ci constă în efectul greşit în care omul se foloseşte de ea, aşa cum arată Sfântul Grigorie cel Mare”Păcatul nu stă în hrană, ci in felul cum o primeşti. De aceea se poate să păcătuieşti în vreun fel şi să înghiţi mâncăruri de rând şi să te întinezi cu ele.”
Tot aşa, nu în a mânca stă patima, ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care se face: „Atunci când primeşti hrană, tot aşa mănâncă şi dacă o iei pentru nevoia trupului, şi dacă o iei pentru desfătare, ci, de ne vătămăm, din starea noastră ne vătămăm”, precizează Avva Dorotei.
Gastrimarghia nu constă deci în dorinţa de hrană, firească, ci în dorinţa plăcerii dobândite prin mâncare. De aceea, abuzul – care constituie patima – nu înseamnă numai a mânca foarte mult, ci şi a căuta plăcerea de a mânca.
Lăcomia este idolatrie, căci lacomii şi-au făcut din „pântece dumnezeul lor”, spune Apostolul Pavel (Fil. 3,19). Ea îl desparte pe om de Dumnezeu. În loc ca hrana să fie sfinţită de om, ea devine, printr-o astfel de atitudine, pricină a morţii, dezechilibru pentru întregul organism. Gastrimarghia poate fi privită şi ca o formă de nebunie. Această boală de a voi să-şi umple cineva pântecele peste măsură, adică nebunie a pântecelui. Ea îl face pe om rob al ei afectându-i sănătatea trupului lăsând cale liberă unei mulţimi de patimi.
Sfinţii Părinţi arată că excesul de mâncare si de băutură, lipseşte mintea de tărie, o îngreunează, o invadează de gânduri pătimaşe. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că:”pofta de mâncăruri şi băutură, care duce la îmbuibare, naşte în trup rele pe care voiţa noastră nu le mai poate stăpâni, căci mai ales săturarea îl face pe om rob patimilor ruşinoase. Dacă vrem ca trupul să ne rămână liniştit şi netulburat de mişcările pătimaşe pe care le aduce umplerea pântecelui, trebuie să veghem ca nu dorinţa de plăcere, ci nevoia trupului să fie măsura purtării noastre cumpătate”.
Pr. Pavel Simulescu
