Sensul suferinţei – Ieromonahul Ilarion de la Crucea

Ca să ne vorbească despre taina suferinţei și a Crucii, l-am ales pe Părintele Ilarion, duhovnic al Mănăstirii Crucea din Dobrogea. Ne-am gândit că nu întâmplător a ajuns duhovnic la această mănăstire – şi, într-adevăr, Părintele, atât din propria experienţă, cât şi din cea a ucenicilor săi, ştie şi ne mărturiseşte puterea şi lucrarea mântuitoare a suferinţei în viaţa noastră. Dar iarăşi, nu întâmplător, Părintele Ilarion a fost un ucenic apropiat al Părintelui Arsenie Papacioc, cel ce şi-a luat „doctoratul” pe tema Crucii în anii petrecuţi în puşcăriile comuniste, ca mărturisitor al lui Hristos. (G.F.)

  (…)

„Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă, nu m-aş fi întors…”

Dar vă spuneam că am cunoscut oameni care au trecut prin suferinţe grave, prin boli cumplite, oameni care au fost chiar în pragul morţii trupeşti, și Dumnezeu i-a ocrotit și i-a păzit, i-a trecut peste, și unii şi-au schimbat total modul de viaţă, înţelegând că au greşit. Și-au schimbat modul de viaţă! Au înțeles: „Da, am ajuns în acel punct în care puteam să-mi pierd viaţa din cauza greșelilor mele, a felului în care am trăit, în excese, departe de Dumnezeu…”. Sunt foarte multe exemple de acest fel, al întoarcerii şi-al regăsirii de sine, trecând prin suferinţă, prin suferinţă concretă, boli în fază terminală. Și omul se vindecă, nu există boli nevindecabile, dar totul depinde de credința lui, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Unii trebuie să treacă prin experienţe teribile, alţii prin experienţe mai puţin dureroase, dar tot așa, dramatice – suferinţa îi transformă radical, și sunt oameni care dau slavă lui Dumnezeu pentru suferința prin care au trecut: „Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă nu m-aş fi întors, nu aş fi înţeles că sunt într-o greşeală totală, că-mi irosesc viaţa…”. Sunt şi oameni mai în vârstă, sunt şi tineri care nu au o experienţă duhovnicească deosebită, dar pur şi simplu suferinţa i-a trezit la realitate. Nu s-au răzvrătit: și-au înţeles greşeala, s-au pocăit – pentru că trebuie şi o pocăinţă! – și acum sunt aproape de Dumnezeu.

Acum, această întoarcere nu este posibilă fără o legătură concretă cu un sfătuitor, cu un duhovnic care să-i ajute să treacă peste momentele grele, să-i sfătuiască în fiecare clipă, să fie aproape de ei. Prezenţa unui duhovnic este extrem, extrem de benefică. Mă uit în viața mea: dacă la momentul la care eu am trecut prin ce-am trecut nu l-aş fi avut alături pe Părintele Arsenie, m-aş fi prăbuşit, cu siguranţă. La rândul meu, primesc oameni în plină suferinţă: „Uite, Părinte, sunt bolnav, am nevoie de cineva care să mă ajute…”. În acele momente, omul caută. Și nu există să nu găsească ajutor.

„Lumea întreagă este un spital”

– Care ar trebui să fie prima noastră reacţie atunci când întâlnim un om aflat în suferinţă?

– Să facem tot ce depinde de noi pentru a-i alina suferința, așa este firesc. Spune Sfântul Nicolae Velimirovici că lumea întreagă este un spital, şi are mare dreptate. Noi toţi suntem în suferinţă: suferinţe trupeşti unii, alţii sufleteşti, alţii şi trupeşti, şi sufleteşti. Dar toţi suntem în suferinţă, pentru că cea mai mică urmă de păcat sau de patimă în noi provoacă suferinţă. De multe ori ne amăgim cu suferinţa, că nu ne doare aşa tare, să zic, fizic, ceva, dar sufleteşte suntem neaşezaţi, neliniștiți, avem o mâhnire, o neîmplinire. Și de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem acest lucru, că toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă. Când un om este mânios, de exemplu, şi ni se adresează într-un mod foarte neplăcut, care este primul nostru gând? „Uite ce-mi face omul ăsta!”. Dar nu-ţi face ţie rău, își face lui rău, este un om care-şi exprimă suferinţa, este un suflet bolnav. Noi ar trebui să avem fiecare față de aproapele nostru permanent o atitudine de compasiune, pentru că toţi suferim. Sunt puţini cei care nu au suferinţe – numai Sfinţii sunt fără suferinţe, dar și ei suferă pentru suferinţa noastră. De aceea trebuie să avem o atitudine de compasiune, de empatie, să înţeleg ce este cu cel de lângă mine, să înţeleg că este în suferinţă, că are o boală sufletească. Mândria, de exemplu, este o boală sufletească – păi mândria cred că o avem toţi! Cine poate să spună că nu are mândrie? Poate nu așa manifestă, dar ea este acolo. Fiecare are iubire de sine, are un orgoliu. De ce, când cineva ne spune un cuvinţel care nu ne convine, tresare ceva acolo, în noi, imediat? Asta este mândrie. Și toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă…

Eu întâlnesc oameni de toate categoriile sociale și de toate vârstele şi din toate mediile, şi nu am cunoscut pe nimeni care să nu aibă cel puţin o mică suferinţă. Mulţi, poate, sunt anesteziaţi şi nu-şi dau seama, dar toţi cei din jurul nostru au suferinţe. Mai sunt și oameni care sunt aşezaţi duhovniceşte – dar şi acolo este o luptă, pentru că lupta cu păcatul nu încetează niciodată, până în ultima clipă a vieţii. Căderea ne ameninţă permanent. Chiar dacă suntem într-un echilibru, tot putem cădea. Trebuie să înțelegem că fiecare este într-o luptă, fiecare are un traseu duhovnicesc. Noi însă nu avem această înţelegere, nu avem dragoste unul față de altul, suntem tot timpul pe picior de război cu cel de lângă noi, pentru că noi suntem bolnavi, ei sunt bolnavi; noi suntem în suferinţă, ei sunt în suferinţă.

Caracteristica lumii de astăzi este suferinţa – de fapt, de la Cădere încoace, dar parcă în lumea asta modernă oamenii suferă din ce în ce mai mult. Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină. Și când omul suferă, tinde să-şi vadă suferinţa lui mai mare decât pe-a celuilalt, şi se comportă ca atare: cere ajutor şi nu mai oferă nimic. Și avem astfel o lume în care fiecare se închide în egoismul lui şi, uite-aşa, ne rănim unii pe alții din ce în ce mai mult, suntem mai indiferenţi la aproapele nostru, suntem mai puţin dispuşi să ajutăm, să spunem un cuvânt bun, nu mai avem acea dispoziţie de-a ne apropia de celălalt şi de suferinţa lui…

„Suferinţa este tămăduitoare”

– Părinte, şi ce nu ar trebui să facem atunci când întâlnim suferinţă?

– Să nu cârtim. Am găsit un cuvânt foarte frumos într-o carte dedicată Stareţilor de la Optina, care spune aşa: „Dacă eşti sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti mai puţin sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav de moarte: Doamne, slavă Ție!”. Aceasta este o înţelegere profundă a faptului că suferinţa nu este întâmplătoare, că suferinţa este tămăduitoare, şi că nu este importantă starea de sănătate sau de boală, ci importantă este poziţia noastră faţă de starea noastră, în ce mod primim noi lucrul acesta. Dacă îl primim ca fiind de la Domnul, suntem împăcaţi, și atunci acele stări dureroase vor aduce efectele lor benefice.

Noi însă cârtim, cârtim permanent, suntem nemulţumiţi permanent; este o stare de nemulţumire generalizată – uitaţi-vă în jurul nostru! Această nemulţumire ne îmbolnăveşte, este ca o otravă care pătrunde în fiecare zi în fibra noastră, în adâncul sufletului nostru, al fiinţei noastre; această stare ne duce ori în nevroze, ori în depresii, ori în boli trupești cumplite. Suntem nemulţumiţi de ce ne-a dat Domnul, de ce ne dă societatea, de ce ne oferă aproapele, de toate, de temperatura aerului – ori e prea cald, ori prea frig, și tot așa. Or, nemulţumirea este manifestarea egoismului, a iubirii de sine, este cel mai clar semn că suntem bolnavi sufleteşte.

Sfinţii nu au nemulţumiri. Orice s-ar întâmpla: „Aşa a vrut Dumnezeu!”.

„Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru suferinţa noastră”

– Aţi spus mai devreme că s-a înmulţit suferinţa. Vă rog să adresaţi un cuvânt oamenilor care trec prin suferinţă…

– Ce cuvânt mai potrivit decât faptul că Hristos a înviat, că Hristos a făcut totul pentru ca noi să ne mântuim! Și atâta timp cât noi avem Jertfa lui Hristos – pentru că Jertfa lui Hristos este permanentă, ceea ce se întâmplă în Dumnezeiasca Liturghie este Jertfa lui Hristos – și atâta timp cât Hristos se jertfește pentru noi, noi trăim în această nădejde a Învierii întru Hristos. Toate celelalte pălesc, orice suferinţă păleşte pe lângă această realitate a Învierii.

Dar, aşa cum am spus la început, Învierea nu e posibilă fără Cruce. Noi trăim cu această fugă de Cruce, pentru că avem, iarăşi, o neînţelegere a Crucii, a suferinţei. Crucea este o minune în viaţa omului. Noi avem o viziune foarte simplistă despre Cruce: Dumnezeu ne pune în spinare o povară, fără să se gândească dacă noi putem, dacă nu putem… Ca și cum Dumnezeu ar putea fi mai puţin simţitor faţă de noi, mai puţin îngăduitor, mai puţin iubitor. Dar Dumnezeu nu poate fi „mai puţin”! Dumnezeu este iubitor, este îngăduitor, este răbdător – şi la El toate sunt la modul plenar, deplin. Dumnezeu este dragostea desăvârşită, nu este o dragoste știrbită.

Avem multe neînţelegeri faţă de suferinţa noastră, ne închipuim că suferim mai mult decât trebuie. Dar trebuie să înțelegem că la Dumnezeu toate sunt dozate perfect, şi suferinţa prin care noi trecem este perfect dozată pentru boala pe care o avem, pentru boala noastră sufletească, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât avem nevoie. Dar avem noi această înțelegere? Ştim că suferinţa doare, doare mai mult decât trebuie – dar o trăim aşa pentru că nu suntem conştienţi de ce suferim. În momentul în care ești conștient, suferința începe să se atenueze. Începi să te rogi, vine harul, te ajută Domnul, treci mai uşor peste ea. Dar dacă tu te îndepărtezi de Dumnezeu suferind, și nu înțelegi de ce suferi, și nu primești suferinţa, te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu, te duci la doctori ca să-ți aline suferința – la doctori care nu mai găsesc ce calmante să-ți dea! –, atunci suferinţa se amplifică.

Deci niciodată să nu credem că această Cruce a noastră este disproporţionată faţă de ceea ce putem noi să ducem. Nu: este perfect reglată pe ceea ce putem noi. În momentul în care acceptăm suferinţa și dăm slavă lui Dumnezeu pentru această suferinţă şi începem să ne rugăm, ne ajută Domnul să ducem Crucea, n-o mai ducem noi – nici măcar Crucea n-o ducem noi, ne-o duce Domnul. Domnul nu ne părăseşte niciodată, noi Îl părăsim pe El.

„Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu”

Există o soluţie la suferinţă: Hristos. Suferinţa este urmarea îndepărtării noastre de Dumnezeu, a îndepărtării de Hristos – și atunci vindecarea depinde de reîntoarcerea noastră la Hristos. Avem darul Sfintei Spovedanii, avem Taina Sfintei Euharistii, a Sfintei Împărtăşanii…

Noi şi asupra acestei vieţi avem o înțelegere foarte deficitară, nu înţelegem sensul vieţii. Părintele Arsenie spunea: „Viaţa asta, timpul pe care-l avem la dispoziție este timpul mântuirii”. Nu există alt sens pentru viaţă. Am citit de curând opinia unui profesor ateu, care spunea că viaţa nu are sens. Și este perfect logic pentru un ateu: el nu poate să găsească sensul vieţii. Dacă lipseşte Dumnezeu şi dacă lipseşte veşnicia din viziunea ta, atunci viaţa nu mai are sens, eşti în stare să te naşti şi să mori şi în acest interval să te zbaţi: pentru ce, dacă nu este veşnicie? Este cumplit să trăieşti cu sentimentul acesta, că, de fapt, totul este trecător. Este complet absurd, este fără sens. Numai veşnicia dă sens vieţii noastre, numai întoarcerea la Dumnezeu-Tatăl, în Împărăția Cerurilor, numai asta dă sens vieţii noastre. Dacă am înţelege lucrul acesta și am pune la fundamentul vieţii noastre pe pământ această înţelegere, altfel ar arăta viața fiecăruia, altfel s-ar desfăşura.

E simplu, când facem ceva, să ne gândim: „Are sens?… E spre mântuirea mea?… E voia lui Dumnezeu să fac eu lucrul acesta?… Să-mi întemeiez o familie, să strâng bani, să-mi fac case?…”. Desigur, avem nişte lucruri de făcut, trebuie să ne facem un rost în această tranziţie a noastră pe pământ, dar scopul fundamental este mântuirea. Nu ştiu câţi oameni se gândesc permanent că, de fapt, fiecare zi este un timp dat spre mântuire, spre căutarea veşniciei, spre căutarea vieții.

Este un cuvânt la Sfinții Părinți care spune că omul trebuie să se vadă mai jos decât un vierme. Și nu înţelegeam cuvântul ăsta nicicum. Am mers la Părintele Arsenie, l-am întrebat: „Părinte, eu pot să înţeleg că trebuie să fiu smerit, dar totuşi viermele e vierme, omul este om! Cum să fie omul sub vierme?!”. Și Părintele mi-a zis aşa: „Viermele, de fapt, ce face? Orice viermişor mişcă, mișcă permanent. De ce mişcă? Ca să-şi caute viaţa. Da? Deci, la nivelul lui de existenţă, el împlineşte legea firii de a-şi cauta viaţa. Mişcă să caute hrană, ca să trăiască. Omul, la nivelul lui, ce-ar trebui să facă? Să mişte. Către cine? De unde vine viaţa lui? De la Dumnezeu! Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu. Asta este menirea noastră, ca fiinţe: căutarea lui Dumnezeu, acolo este sursa Vieţii. Asta este legea firii noastre pe care noi, spre deosebire de vierme, nu o împlinim”.

Sfinţii, când spun să te gândeşti în fiecare zi la moarte, se referă la moartea trupească. Te gândeşti la faptul că nu ştii cât timp ai la dispoziţie ca să te chiverniseşti tu sufleteşte, ca să împlineşti ce trebuie, acolo, în viaţa ta interioară. Nu știi cât timp ai – ai un timp, dar timpul  este de la Dumnezeu, nu-i de la noi. Spunea iarăşi Părintele Arsenie: „Cât timp îţi trebuie ca să te mântuieşti? Puţin timp, trăit bine”.

Nu este greu să ne mântuim. Mântuirea nu este grea, pentru că Domnul ne-o oferă. Dar putem noi s-o primim? Suntem pregătiţi să primim mântuirea? Asta este drama, asta este marea suferinţă.

„Şi pe Cruce, şi la Înviere”

Din păcate, vedem că egoismul nostru, iubirea de sine devine o barieră între noi şi Hristos. Sfântul Apostol Pavel a spus: „Când sunt slab, atunci sunt tare” 2 Corinteni 12:10. Adică, în slăbiciune este Hristos cu tine. Nu când ne credem noi grozavi, că putem ceva, că suntem cineva. Nu, pentru că atunci suntem doar noi, fără Dumnezeu, este doar trufia din noi, gândul că omul poate fi ceva fără Hristos. Suferinţa ne aduce la această realitate a faptului că nu putem fi ceva decât împreună cu Hristos, prin Hristos. Şi atunci, aceasta este bucuria suferinţei: că eşti cu Hristos. Acesta este paradoxul suferinţei: că suferinţa îți poate aduce bucurie – și îţi aduce mântuire, îţi aduce viaţă, te cufundă în viață. Te scoate din moarte şi te aduce la viaţă. Acesta este sensul suferinței.

Nu trebuie să privim suferinţa ca venind de la un Dumnezeu cinic, care ne lasă să suferim. Nu! Dumnezeu e numai dragoste, să nu uităm lucrul ăsta. Și nu ne lasă să suferim în mod gratuit, fără sens. Foarte mulţi oameni au impresia că suferă fără sens, şi această atitudine, de fapt, îi face să se chinuiască aşa de mult, să sufere aşa de mult.

Dacă ar fi să încheiem acest cuvânt despre suferinţă, cam asta ar trebui să înţelegem. Suferinţa, în mod paradoxal, este mântuitoare, este izbăvitoare. Şi este aducătoare de lumină şi de bucurie în sufletul nostru. Poate părea foarte greu de înţeles. Odată, Părintele Arsenie a pus o întrebare: „Unde credeţi că era Hristos mai bucuros: când a înviat, sau când era pe cruce? Şi acolo, şi acolo – la fel era. Şi pe Cruce, şi la Înviere”. Poate părea așa, o taină, și un lucru paradoxal şi foarte greu de înţeles. Dar este o realitate.

 Material realizat de Raluca Tănăseanu

 Fragment publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 94/Noiembrie 2016