Naşterea Domnului, Matei 2, 1-12

1. Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: 2. Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. 3. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. 4. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? 5. Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: 6. „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel”. 7. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. 8. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. 9. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. 10. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. 11. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. 12. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Un om s-a aşezat într-o staţie de metrou din Washington DC şi a început să cânte la vioara. Era o dimineaţă rece de ianuarie. El a cântat şase piese de Bach timp de aproximativ 45 minute. În acest timp, deoarece era oră de vârf, s-a calculat că 1.100 oameni au trecut prin staţie, cei mai mulţi dintre ei în drum spre locul de muncă. Abia după trei minute de cântat, un bărbat de vârstă mijlocie a observat că exista un muzician în staţie. El şi-a încetinit pasul şi s-a oprit pentru câteva secunde, continuându-şi grăbit drumul. Un minut mai târziu, violonistul a primit primul său dolar: o femeie a aruncat banii în sertar şi fără oprire şi-a continuat drumul. Câteva minute mai târziu, cineva s-a rezemat de perete să-l asculte, dar rapid omul s-a uitat la ceas şi a început să meargă din nou. În mod clar el urma să întârzie la serviciu.

Cel care i-a acordat cea mai mare atenţie a fost un băiat de trei ani. Mama lui îl grăbea, dar copilul s-a oprit să se uite la violonist. În cele din urmă, mama l-a tras tare de mână, iar copilul a continuat să meargă, întorcându-şi capul tot timpul. Această acţiune a fost repetată de mulţi alţi copii. Toţi părinţii, fără excepţie, i-au forţat să se grăbească.

În cele 45 minute în care muzicianul a cântat, doar şase oameni s-au oprit şi au rămas pentru o vreme să-l asculte. Aproximativ 20 i-au dat bani, dar au continuat să meargă în ritmul lor normal. A adunat 32 dolari. Când a terminat de cântat, nimeni nu a observat, nimeni nu a aplaudat, doar o singură doamnă l-a recunoscut pe marele violonist. În afară de acea doamnă, nimeni nu ştia acest lucru, dar violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai talentaţi muzicieni din lume. El a cântat una dintre piesele cele mai complicate scrise vreodată, pe o vioară în valoare de 3,5 milioane de dolari. Cu două zile înainte de a cânta la metrou, Joshua Bell era „sold out” (adică s-au vândut toate biletele pentru spectacolul său) la un teatru din Boston, unde preţul mediu pentru un bilet era de 100 dolari.

Aceasta este o poveste adevărată, care să găseşte şi pe site-ul www.youtube.com. Joshua Bell a cântat incognito într-o staţie de metrou, la rugămintea ziarului Washington Post, ca parte a unui experiment social despre percepţie, gust, precum şi priorităţile oamenilor. Într-un mediu obişnuit, la o oră nepotrivită, s-a încercat să se găsească răspunsul la câteva întrebări: De ce nu percepem frumuseţea? De ce nu ne oprim să o apreciem? De ce nu putem recunoaşte talentul într-un context neaşteptat?

Una dintre posibilele concluzii din această experienţă ar putea fi: „Dacă nu avem un moment să ne oprim şi să ascultăm unul dintre cei mai buni muzicieni din lume cântând cea mai bună muzica scrisă vreodată, cât de multe alte lucruri pierdem?”

Crăciunul nu înseamnă doar Moș, brad împodobit, îngerași atârnați în perdele, felicitări tâmpe cu reni sau oameni de zăpadă. Nici efecte luminoase pe stâlpi, pe garduri, în copaci. Nici pavoazare exacerbată. La iesle n-a fost nimic în afară de Prunc care să iasă-n evidență. Fără El, nimic nu are valoare. Ornamentele pot fi surogate de Crăciun, dar nu țin loc de Dumnezeu!

Crăciunul nu înseamnă căruțuri încărcate, împinse transpirat printre rafturile mallurilor ticsite, promoții cu lucruri pe care nu le-ai cumpăra niciodată. Acesta-i mercantilism al cărui dumnezeu e pântecele. Crăciunul nu înseamnă ghiftuială oarbă cu caltaboși, tobă și șorici, asezonate cu portocale și muzică proastă. Face burta plină și inima goală… Inima goală înseamnă răutate!

Crăciunul nu înseamnă alergare disperată în trafic, nervi, upgradare cu bombăneli, înjurături și claxoane răgușite, și totul numai ca să mănânci cu familia. Masa în familie nu e de sezon. Iar familia nu e familie dacă tensiunile zilnice te faci să mănânci cu noduri în gât.

Crăciunul nu înseamnă să duci o pungă de dulciuri, cozonaci sau jucărioare de pluș orfelinatelor, să-ți faci poză cu nevoiași și s-o postezi obligatoriu pe Facebook așteptând like-uri. Sau, pentru unii, voturi. Săracii sunt cu noi în toate zilele. Nu știu de ce muzica buzunarelor lor goale în restul anului nu se aude…

Crăciunul nu înseamnă nici împărtășanie cu euharistia sfântă că așa o cere tradiția (bisericească). Crăciunul nu e tradiție. Nici trecut. Nici virtual. Crăciunul e realitate!

Crăciunul nu înseamnă SMS-uri forwardate, zâmbete false, țoale de firmă, excursii exotice, nici discoteci, nici lampioane și nici măcar cadouri în cutii colorate îngrămădite sub brad. Crăciunul nu e distracție. Și nici recurs la morală…

Crăciunul nu e nici mers la biserică după un repaus îndelung. Cu Dumnezeu nu poți avea credință tip cangur.

Crăciunul e altceva. E lumina care biruie întunericul, binele care distruge răul, viața care învinge moartea. E ziua când totul s-a schimbat. Istoria s-a rupt în două. Timpul s-a oprit, apoi a luat-o de la capăt. Fiul lui Dumnezeu a coborât printre telurici. Tatăl ne-a cadorist cu ce avea mai scump. I-ai desfăcut cutia?

Crăciunul e sărbătorirea lui Hristos! Îi mulțumim pentru toată purtarea de grijă! Și cerem iertare pentru tot ce am uitat să fim. E ziua când ne oferim Lui. Și așa să rămânem. Permanent în Crăciun…

Dragii mei, Crăciunul este sărbătoarea vieţii, a bucuriei şi a frumuseţii; este cea mai frumoasă celebrare a iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii. De aceea, bisericile şi casele noastre sunt împodobite cu brazi, cu globuri şi lumini.

Însă primul Crăciun, când S-a născut Iisus la Betleem, nu a fost aşa. Nu erau lumini, nici brazi, nu era totul curat, într-un cuvânt lipsea această atmosferă de sărbătoare. Viaţa era grea, dură. Şi în aceste condiţii s-a născut Iisus. Să ne gândim puţin. Sfânta Maria şi sfântul Iosif tocmai sfârşiseră o călătorie lungă; de la Nazaret la Betleem sunt mai mult de 100 de km. Erau obosiţi, înfometaţi şi murdari de pe drum. În plus, nu au găsit loc de odihnă la han, ci au fost nevoiţi să se adăpostească într-un grajd. De fapt, era o grotă, o peşteră amenajată pentru animale.

Păstorii erau oameni simpli care nu reuşeau să-şi găsească o slujbă mai bună. Uneori erau chiar oameni certaţi cu legea şi se angajau şi ei să păzească oile pentru a scăpa de rigorile legii. Magii, deşi erau fără îndoială, înţelepţi, nu erau nici ei perfecţi, pentru că erau străini, nu făceau parte din poporul evreu, nu erau fiii lui Avraam.

Aşa a fost primul Crăciun la Betleem. Nu erau lumini multicolore, nici confort, nici o companie selectă. Ce încerc să spun cu aceste cuvinte? Că Dumnezeu cel infinit, veşnic, cel de nepătruns, Creatorul universului şi al timpului, acest Dumnezeu atotputernic în înţelepciunea şi, mai ales, în bunătatea sa, a venit printr-un prunc în existenţa umană, în viaţa noastră aşa cum era ea: cu greutăţi, limite şi imperfecţiuni. Şi aceasta este esenţa Crăciunului: Fiul lui Dumnezeu egal cu Tatăl din veşnicie asumă condiţia noastră veche şi degradată; Iisus Hristos, Cuvântul făcut trup, a locuit între noi, aşa cum am auzit în evanghelie – noi cei obosiţi (ca Maria şi Iosif), noi cei simpli şi păcătoşi (ca păstorii), noi cei marginalizaţi, uitaţi sau nedreptăţiţi (ca magii).

Nu este o întâmplare că Dumnezeu a vrut să fie cu noi, cei limitaţi şi păcătoşi, ci Domnul face acest lucru pentru că El este iubire. Crăciunul ne arată dragostea lui Dumnezeu în viaţa noastră aşa cum este ea, am putea spune printre ruinele vieţii noastre.

Ceea ce impresionează la venirea lui Iisus pe acest pământ este modul în care o face. Într-o zi obişnuită, în timpul unor evenimente care solicitau atenţia oamenilor (recensământul populaţiei), într-un oraş, aparent lipsit de însemnătate şi într-un staul care nu inspiră prea mult respect. Iisus vine în linişte pe acest pământ, pentru ca omul să se obişnuiască şi să înţeleagă că Dumnezeu îl cunoaşte pe om în profunzimea sa, în umanitatea sa. Dumnezeu este aşa de mare, încât poate să devină slab şi ne vine în întâmpinare ca prunc lipsit de apărare ca să-L putem iubi. Dumnezeu ia chip umil pentru a ne îndrepta spre El din toată inima. Iar calea ce duce spre el este Iisus. El a venit din cer pentru a ne arăta drumul către cer. Dacă Dumnezeu ar fi venit în toată maiestatea Sa, omul s-ar fi speriat şi ar fi reacţionat cu teamă în faţa lui. Tocmai de aceea a ales să urmeze paşii umani obişnuiţi: naştere, copilărie, adolescenţă şi tinereţe. Acesta este limbajul pe care îl înţelegem. Prin Iisus, Dumnezeu a vorbit pe limba noastră pentru a-I înţelege mesajul. Cei care cred că L-ar fi recunoscut pe Mântuitorul dacă ar fi trăit în acea vreme, să se gândească cum ar fi reacţionat dacă treceau prin staţia de metrou unde cânta Joshua Bell. Dacă oamenilor le este greu să recunoască o melodie frumoasă, cum ar fi putut recunoaşte frumuseţea însăşi?

Mai mult, acest Prunc dumnezeiesc din ieslea Betleemului, atunci când a crescut, nu S-a schimbat câtuşi de puţin. Iisus a fost aspru criticat pentru că stătea la masă cu vameşii, care erau păcătoşi publici, pentru că stătea de vorbă cu femeia samariteană, o străină, pentru că a atins un om pe care nimeni nu avea voie să-l atingă, un lepros. Şi în cele din urmă, Iisus a murit pe cruce între doi tâlhari. De la ieslea Betleemului până la mormânt, Cuvântul lui Dumnezeu a locuit între noi. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu se schimbă! Aşa este iubirea în forma sa cea mai radicală, o iubire care coboară la noi oamenii pentru a ne ridica şi a ne mântui.

Scriitorul Fiodor Dostoevski surprinde bine acest mesaj al sărbătorii de azi povestind, într-unul din romanele sale, cum şi-au petrecut noaptea de Crăciun deţinuţii dintr-o închisoare din Siberia. Dintr-o baracă cenuşie, la capătul unei alei pline de noroi, cei întemniţaţi priveau printr-o fereastră cu zăbrele spre biserica din oraş. Când au tras clopotele micii biserici, unul dintre ocnaşi oftează: „Este Crăciunul, dar nu şi pentru noi care suntem separaţi de lume”. După sfânta Liturghie de la catedrală, un preot a venit la închisoare, a încropit un altar cum a putut şi a început slujba. „Acum a venit şi la noi Dumnezeu”, au exclamat deţinuţii. „Da, a replicat preotul, aici locuieşte Dumnezeu tot timpul anului. Vedeţi voi, El merge la biserică numai la ocazii deosebite”, a încheiat părintele.

Dragii mei, de fapt, Dumnezeu locuieşte în bisericile noastre tot timpul şi cu siguranţă locuieşte şi în sufletele noastre, locuieşte cu noi toţi, cu noi cei imperfecţi şi păcătoşi, cu cei săraci, cu cei bolnavi din spitale sau din casele lor, cu cei care nu au pe nimeni, cu cei care se simt singuri astăzi de Crăciun, cu cei uitaţi de familiile lor şi cu cei din penitenciare.

Să reţinem aşadar, Crăciunul nu este un tablou frumos dintr-o vitrină, cum încearcă să ne convingă societatea consumistă în care trăim. Dar Crăciunul este sărbătoarea Cuvântului făcut trup pentru noi toţi, este sărbătoarea iubirii lui Dumnezeu care ni se dăruieşte în greutăţile noastre, printre ruinele vieţilor noastre ca să ne înalţe şi să ne mântuiască. Iar această iubire ne dă curaj, mângâiere şi putere. De aceea noi numim evanghelia „vestea cea bună!”. De aceea, pot să vă spun din toată inima, tuturor: Crăciun fericit!