Cântul lemnelor sunătoare, reverberație a durerii și nădejdii creștine

Toaca este un obiect nelipsit din bisericile noastre. Am crescut cu sunetul ei. Tuturor ne‑a devenit familiară, căci aparține tradiției sfintei Ortodoxii românești. Pe toți ne cheamă către locașurile de închinăciune, anunțând începerea slujbelor sau momente mai importante din cadrul lor. Prezența toacei în cultul divin ortodox românesc s‑a fixat atât de bine, încât nu putem concepe o slujbă ori un eveniment important din viața comunității fără ea.

Nu este deloc neglijabil că românii au construit anumite vorbe de duh, aforisme, folosindu‑se de uzanțele duhovnicești ale acesteia. Cine nu a auzit cunoscutele expresii: „ucigă‑l toaca”, „pentru o babă surdă preotul nu bate toaca de două ori”, „îl toacă la cap”, „bate toaca surdului” și altele? Referiri la „glasul” sonor al toacei întâlnim și în literatura română, ca expresie a unui obicei ancestral, aducător de cerești binecuvântări. Să ne amintim de cunoscutul vers eminescian: „Şi osteniți oameni cu coasa‑n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,/ Clopotul vechi umple cu glasul lui sara” sau de romanul „Demonul Tinereții” al lui Sadoveanu: autorul vedea în sunetul toacei o chemare, dar și o rugăciune: „Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munți, pentru singurătăți, pentru păduri şi fiare şi parcă printr‑o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară şi cu Dumnezeu”.

Revenind la rolul toacei în cultul ortodox, trebuie să remarcăm că în numeroase zone ale țării noastre, cu precădere în mediul rural, încă se păstrează obiceiul de a se anunța în ajun oficierea Sfintei Liturghii, prin folosirea celor două „instrumente muzicale”: toaca și clopotul.

Având în vedere împământenita tradiție, cade‑se a ști cum a apărut toaca și mai ales cum a devenit ea un obiect liturgic indispensabil astăzi, îndeosebi în Biserica românească. Dintru început, să precizăm că lovirea în lemn, „tocatul”, o întâlnim și în alte tradiții religioase. De exemplu, călugării budiști tibetani se serveau de un fel de toacă, numită gandi, ca să marcheze începerea ritualului de confesare a păcatelor.

Lovirea într‑un lemn sau în alt obiect din metal se pare că a apărut în Biserica primară, ca să anunțe programul liturgic crești­nilor prigoniți de autoritățile romane. Oficierea slujbelor fiind interzisă, creștinii se adunau pe ascuns, fie în catacombe, fie în diferite case particulare, pentru a participa la ritualul euharistic.

Semnalele sonore de chemare la slujbe nu au fost emise de la început de toacă ori de clopot. Pe la mijlocul secolului al IV‑lea, Sfântul Pahomie, întemeietorul vieții de obște, îndemna pe pust­nici să se îndrepte către biserică la auzul sunetului tubei, adică al trâmbiței. Tot la trâmbiță se referă și Sfântul Ioan Scărarul, egumenul călugărilor din Sinai, afirmând că ea „adună ceata fraților la rugăciune”. Pe la începutul secolului al V‑lea, străromânul nostru, Sfântul Ioan Casian, ne‑a lăsat mărturie că în Galia chemarea la rugăciune se făcea prin lovirea cu un ciocan în ușile chiliilor. La fel se proceda în mănăstirile din Egipt sau Palestina, după cum precizează Paladie în a sa Istorie lausiacă. De la Fericitul Ieronim, autorul celebrei Vulgata, varianta Noului Testament în limba latină, aflăm că tot în secolul al V‑lea, în unele mănăstiri din Betleem, cântarea „Aliluia” înlocuise sunetul lemnului. Abia după secolul al ­VIII‑lea, se presupune, lovirea cu un ciocan într‑o scândură lungă de lemn s‑a generalizat în tot Răsăritul ortodox, pentru ca în veacul următor să se adauge sunetul clopotului, ca o invitație la programul liturgic al mănăstirilor, iar apoi al bisericilor de enorie. Lovirea în toacă, numită și „sfintele lemne sunătoare”, semn al chemării la rugăciune, este amintită și în actele Sinodului al VII‑lea Ecumenic din anul 787 de la Niceea.

Însă, odată cu generalizarea folosirii toacei în cultul divin ortodox, s‑a căutat și stabilirea unor semnificații ale acesteia. Bunăoară, pe la începutul secolului al VII‑lea, Sfântul Sofronie al Ierusalimului considera sunetul lemnului drept „trâmbița îngerilor”. Dintre referirile contemporane privitoare la toacă, cea a părintelui Constantin Galeriu apare de departe cuprinzătoare și emo­ționantă: „Toaca se dezvăluie ca o chemare vie la rugăciune, dar și ca un cântec de durere și de bucurie, vestind, odată cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Înviere”. Legătura dintre lemnul toacei și cel al Crucii Domnului o reliefează – ce‑i drept, voalat – și cartea de cult numită Triod, specifică Postului Mare. Găsim în săptămâna Sfintelor Pătimiri însemnarea „paracliserul lovește doar în toacă”. Rânduiala cu pricina s‑a statornicit în mod intenționat pentru ca sunetul lemnului să ne amintească de cel produs la răstignirea Domnului pe Cruce. De altfel, multe toace se confecționează chiar în formă de cruce ori gravându‑se semnul biruinței pe ele.

Părintele profesor dr. Viorel Sava, titularul Catedrei de liturgică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, spune că materia din care se confecționează o cruce (lemn, piatră, diferite metale, apa înghețată) este chemată la transfigurare. De aici înțelegem că sunetul toacei reprezintă o rugăciune adresată lui Dumnezeu atât din partea omului, cât și a naturii.

Din practica actuală, folosirea toacei s‑a împământenit în Bisericile Românească, Grecească și Sârbă. În Biserica Rusă toaca lipsește; în schimb, s‑a dezvoltat o adevărată „școală” a sunetelor clopotelor. Îmbucurător mi se pare faptul că, în ultimul timp, la noi în țară s‑au organizat adevărate festivaluri‑concurs de bătut toaca, unde copiii, sub îndrumarea preoților ori a profesorilor de religie, își demonstrează virtuozitatea în a mânui „lemnele cele sunătoare”, ca expresie a credinței, a tradiției multiseculare și a dragostei de frumos, dar mai ales a dorului după Cer, care mistuie sufletul fiecărui creștin dornic să devină cetățean al raiului.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: ziarullumina.ro